Ce-am citit, ce-am suferit … (5)


Voi fi ceva mai succint în expunerea de azi cu privire la lecturile mele blogosferice. Parcă am suferit prea multe din partea insurgenţilor “conservatori” ca să mai am ochi şi pentru alte subiecte …

Totuşi, un articol fain, ceva mai cerebral în comparaţie cu toate istericalele partizanilor de toate culorile – între care eu sunt cel dintâi, dacă e să îi credem pe cârcotaşi 😉 – mi-a adus un strop de linişte şi relaxare cel al lui Ted Pope, Nietzsche, Pastorul şi Cultul. Nu voi cita din el – articolele sunt protejate chiar şi la un copy-paste exemplificativ – ci menţionez doar adeziunea mea deplină la observaţia că impactul pe care îl avem ca evanghelici în lumea aceasta este serios afectat de lipsa capacitaţii de a dialoga cu capul pe umeri în chestiuni ce ţin de crize eclesiale (Iosif Ţon şi Peniel sunt exemplele celebre ale ultimului an).

Ieşind puţin în afara curţii evanghelice … una caldă, alta rece. Cristian Pascu, un ortodox cu care îmi face o mare plăcere să dialoghez (ştiu că sunt restanţier, scuze!), sondează un teritoriu favorit mie, relaţia dintre ştiinţă şi credinţă într-o lume care şi-a fundamentat paradigma epistemologică în mod preponderent pe cercetarea “naturalului”. În timp ce pentru creştinii vestici ştiinţa modernă este un fiu risipitor încă tolănit în braţele desfrânatelor, fără cea mai mică intenţie de întoarcere acasă, se pare că pentru cei răsăriteni el este pur şi simplu copilul vecinului, drăguţ, de treabă, însă unul care nu îi va moşteni nici numele, nici averea.

Rece, greu de digerat şi crud ca o piatră de moară prost lucrată este atacul susţinut, într-un registru vecin cu paranoia, de Mihăilă Andrei asupra “sectanţilor” de orice fel. Argumentul domniei sale cum că marele interes al acestora pe lumea asta e colectarea zeciuielilor este unul dintre cele mai ridicole mituri pe care le au confraţii noştri ortodocşi cu privire la ethosul neoprotestant românesc. Haideţi, oameni buni, lăsaţi-vă de glume din astea! Vă faceţi de râs …

Pentru a ieşi din meandrele concretului evanghelic actual îmi face plăcere să poposesc pe bloguri care ne propun perspective atemporale, dezlipite de fricile şi cutremurele comune care ne împresoară de peste tot. Aşa că, fără nici o problemă “conservatoare”, am adăstat la un pahar de vin (sau ce vreţi voi, în afară de bere …), pe blogul adamaic, după care m-am pus şi eu la curent cu noile amenţări apocaliptice care ne deranjează somnul dulce, “liberal” care va să zică …

Era să uit de revenirea lui Emanuel Conţac … După ce a fost ocupat pentru o vreme, cu treburi administrative dacă nu greşesc, acesta revine în prim plan cu o infuzie de Bonhoeffer. Prima referinţă din scrierile marelui teolog lutheran m-a entuziasmat de-a dreptul. Mă simţeam ca acel cârcotaş din poezia Cuiul de Arghezi: lucruri pe care le-am gândit cumva şi eu, dar nu am putut să le dau grai …

Cel de-al doilea articol de inspiraţie bonhoefferiană este unul ceva mai problematic, îndeosebi prin generalizare. I-am dat “Like” pentru că mi se pare important subiectul, nu atât din perspectiva istorică legată de creştinismul evanghelic românesc în comunism (una faţă de care îmi mărturisesc puţina cunoaştere), cât din punctul de vedere a problemei de fond: asumarea vieţii de credinţă la nivel comunitar, chestiune şubredă într-un spaţiu care adesea a promovat abordări individualiste în înţelegerea datoriei noastre de ucenici ai lui Cristos. Indiferent ce credem despre mărturia evanghelicilor români sub comunism, că a fost lamentabilă, sublimă sau că a lipsit cu desăvârşire, faptul că trăim mai departe soi de creştinism de gheto grevează în mod nefericit mărturia noastră de astăzi, la douăzeci de ani de la căderea comunismului. Comunismul n-a făcut altceva decât să reveleze o boală mult mai profundă în timpul şi spaţiul nostru românesc, care nu i-a iertat nici pe ortodocşi …

Adică:

Când este atât de preocupat de moralitatea sau spiritualitatea privată, când privilegiază moralismul şi introspecţia, omul evanghelic devine cor curvum in se, „o inimă întoarsă înspre sine”. Această percepţie îi paralizează mişcările înspre societate, îi baricadează ieşirile şi îl ţine prizonier într-un ghetou sufocant în care oamenii ajung să se calce unii pe alţii pe bombeu şi să-şi consume energiile morale şi spirituale acuzându-se reciproc de câte şi mai câte (reale sau inventate): liberalism / talibanism, modernism / anacronism, deviaţii intelectualiste / antiintelectualism retrograd etc.

Sursa: AICI.

6 comentarii

    1. „Cred că în mai puţin de o sută de ani America poate deveni ortodoxă deoarece americanul de rând este un om foarte religios în felul lui: aproape în fiecare duminică merge la o biserică, face acte de caritate şi îşi mărturiseşte credinţa chiar şi pe bacnota lor, pe dolar: „In God we trust”. Iar dacă apare undeva scânteia Ortodoxiei, are toate şansele să aprindă focul credinţei. Atunci când cineva, oricare ar fi credinţa lui, întâlneşte un creştin ortodox adevărat, care are rugăciunea, se aprinde ca un cărbune şi începe să ardă.
      Deja, de la an la an, sunt tot mai mulţi convertiţi, iar majoritatea călugăriilor de acolo sunt cetăţeni americani convertiţi la Ortodoxie şi chiar unii dintre episcopi sunt convertiţi. Pe de altă parte, spre deosebire de anul 1950, şi comunicarea dintre Biserici a cunoscut o evoluţie considerabilă şi, atunci, Ortodoxia are toate şansele să se afirme şi să câştige tot mai multe suflete pentru Hristos.”(John Lincoln Downie: un american devenit ORTODOX.)

      1. Acest John Lincoln tre’ sa fie un fel de Pantelimon Nicolae al crestinismului romanesc; astfel de marturii nu au nici o relevanta.
        Am lasat comentariul eliminand trimiterile catre blogul dvs: nu vad nici un motiv sa va promovez demersul obsesiv sectar in care va complaceti …
        Daca va veti pocai … vom mai putea discuta 🙂

  1. fara acel „parca”;
    toate denominatiile crestine critica ce e in afara lor, sau a intelegerii lor vis a vis de unica scriptura!
    nu e mai simpu sa stam fiecare unde s-a nimerit sa fim si sa nu ne mai complicam cu ce cred sau fac cei in afara bisericii noastre?
    chiar asa, nu e mai simplu?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s