Repostare de vacanţă: Eu sunt mic – Tu fă-mă mare …


Unul din visele cele mai profunde ale copilăriei este acela de a “fi om mare”. Sătui uneori de miniaturizări şi de stilizări ale lucrurilor din lumea adulţilor, copii tânjesc tot mai mult după vremurile când vor fi independenţi şi când lumea le se va deschide înainte cu tot evantaiul de bunătăţi şi şanse de împlinire a viselor inocenţei. Noi, cei mari, privim cu o anume îngăduinţă la naivitatea celor care poate că încă mai învaţă astăzi “Îngeraşul” şi cu nostalgia unei pierderi greu de conştientizat şi reprodus în cuvinte. Ceva s-a pierdut şi se pare că nu mai sunt şanse de recuperare.

Ravi Zacharias, propunea odată, ca miez al acestei probleme, ideea de “abilitate de a trăi uimirea”, de a te lăsa surprins, perplex, sincer minunat de experienţe al trăirii pe acest pământ. Copilul are această capacitate, acest simţ, această smerită cuminţenie în faţa lucrurilor frumoase, măreţe sau spectaculoase de a se lăsa uimit şi fascinat, de a trăi fiorul măreţieiei, al imposibilului devenit posibil şi de a filtra diferit explicaţiile paradoxale la fenomene uneori cât se poate de normale din viaţa de toate zilele. Această capacitate se erodează, pe măsură ce copilul creşte, aşa că emoţiile uimirii sunt înlocuite de aridele ecuaţii şi teorii care explică totul, sau în orice caz nu lasă loc de mister şi fascinaţie în faţa lumii în care trăim. Unii dintre noi percepem această transformare ca pe o mocnită şi lipsită de speranţă dramă existenţială, în timp ce, cultura modernă ne propune asumarea completă, fără nici o iluzie, a acestei condiţii, rămânand ca sporadic şi cu totul accidental să ne mai lăsăm luaţi de val în faţă surprizelor vieţii.

Voi aduce însă această perspectivă la o altă scară, mai mare şi mai provocatoare, anume aceea a gândirii şi istoriei civilizaţiei vestice, din care facem şi noi parte într-o anume măsură. Vreau să spun că, această civilizaţie a trecut şi trece încă prin această etapă a împlinirii maturizării ei, motiv pentru care şi ea resimte din plin şocul lipsei de mister, al faptului că se pot renunţa la premise care au fost secole la rândul sursă de inspiraţie, fior şi pasiune pentru cultura medievală europeană.

Deşi ideea de maturizare a omenirii a fost rotunjită filozofic de Bonhoeffer, primul care a enunţat această premisă, cu privire la stadiul în care a ajuns omenirea în gândire a fost Kant în anul 1874. El a sugerat atunci, într-un articol pe tema definirii iluminismului, că e timpul ca omul să iasă de sub constrângerile exterioare sale şi să gândească de-acum cu propriul său cap. Proiectul iluminist nu este altceva, până la urmă, decât expresia adolescentină a eliberării de sub călăuzirea paternală a teologiei – într-o perioadă în care devenise clar că teologia nu se îndreaptă spre o unificare a înţelegerii relaţiei omului cu Dumnezeu ci înspre o dezamăgitoare diversitate de direcţii – şi asumarea unui destin tot mai independent de vre-o instanţă metafizică, oricare va fi fundamentarea ei.

Provocarea darwinismului, de la jumătatea secolului nouăspreze, a însemnat de fapt “plecarea de acasă” a tânărului fiu risipitor; nu la mult timp după aceea Nietzsche va decreta moartea Tatălui, rezultat al faptului că nu mai este nevoie de El şi că am ajuns la majorat: putem să ne trăim vieţile de-acum încolo complet independenţi.

Prin 1943-1944 în plin război încă, Bonhoeffer nu va face altceva decât să constate această maturitate împlinită: omul L-a scos pe Dumnezeu complet din ecuaţia fundamentelor vieţii sale şi nu mai este nevoie în nici un fel de El. Nevasta lui, ştiinţa, îi oferă cam tot ce are nevoie.

Ororile nazismului şi ale comunismului ar fi putut să însemne revenirea în simţiri: ne-am cheltuit energiile în proiecte dezumanizante şi am ajuns să mâncăm lăturile deconstrucţiilor, demitizărilor şi desacralizărilor post-moderniste. N-a fost să fie aşa; porcii sunt încă atrăgători iar roşcovele din troaca lor ne astâmpără mai departe foamea.

Trăim un proces de îmbătrânire accelerată iar în acest context fiorul uimirii sincere în faţa unor lucruri mai presus de noi s-a pierdut în totalitate. Gadgeturile şi minunăţiile tehnice ale vremurilor noastre ne dau încrederea că putem face orice şi că toate minunile sunt până la urmă rodul deşteptăciunii noastre. Toate lucrurile, care înainte îşi aveau sursa în Dumnezeu, au fost pe rând furate şi asumate ca fiind ale noastre de drept. Ştiinţa se poate întâmpla foarte bine fără Dumnezeu. Gândirea umană nu are nevoie de El pentru a-şi asigura coerenţă. Richard Dawkins pretindea într- celebră carte a sa că, de fapt, numai ateul poate pretinde o gândire sănătoasă lipsită de iluzii şi fantasmagorii. Fericirea, bunăstarea şi împlinirea în viaţă sunt posibile şi fără Dumnezeu. Moralitatea? Ei bine, ni se spune, aruncându-ni-se în nas statistici dubioase gen “infracţionalitatea în rândurile republicanilor americani ( şi mai religioşi în sens creştin fundamentalist ) versus democraţii eliberaţi de dogme”, ateii sunt mai morali decât creştinii.

Am crescut mari şi nu mai avem nevoie de paternalismul creştin. Avem răspunsuri la toate întrebările care merită răspunse ( celelalte sunt dejecţii ale unor accidente genetice, recte superstiţiile unor civilizaţii demult apuse ). Nu mai avem mistere, dar ne infiorăm la frumuseţea unui “Avatar” sau la drama ultimei telenovele ţigăneşti care acaparează interesul tuturor în jurul nostru. Suntem prea bine crescuţi şi maturizaţi ca să mai credem în mistere. Da, încă mai cercetăm horoscoapele, mici plăceri nevinovate ca ale unui părinte care mai trage cu ochiul la povestea Cenuşăresei, şi mai credem în accidente fericite atunci când ne plasăm investiţiile. Mâine, când vom fi mai maturi şi mai înţelepţi, vor fi şi aceste lucruri istorie …

Creştinismul evanghelic este şi el unul matur, lipsit de fiorii sfintelor ignoranţe care se interpun uneori între om şi Dumnezeu. S-ar putea spune că, de fapt, protestantismul s-a născut direct matur şi capabil să se ţină pe picioarele sale. Felul în care Luther a aruncat la gunoi sacramentele catolice şi a redus toată fundamentarea teologică pe “sola Scriptura” denotă multă maturitate şi spirit independent. Doctrina dublei predestinări, a lui Calvin, n-a făcut altceva decât să dea la o parte şi mai mult vălul de pe adâncimile şi bogăţiile înţelepciunii lui Dumnezeu. Creştinului protestant nu i-a fost de-ajuns o paradigmă precum cea ortodoxă, aceea că “eu mă mântui”, şi a forat mult în spaţiul Scripturii până să poată spune “sunt mântuit, o ştiu”. De aceea, într-un fel lupta dintre secularismul vestic şi creştinismul evanghelic seamănă atât de bine cu aceea dintre doi fraţi maturi, independenţi, cu capul pe umeri, capabili să ţină armele în mână şi să le mânuiască cu multă pricepere.

Rămâne o taină pentru mine felul în care ortodoxia răsăriteană a reuşit să păstreze conceptul de taină aura de mister cu privire la dogmele sale. Am putea spune, pe deoparte, că e ca şi cum un copil nu a crescut deloc şi a rămas mic, ataşat de micile sale convingeri ale inocenţei. Faptul că Tradiţia şi-a încetinit creşterea şi ultimele veacuri nu au mai produs oameni de calibrul Sfinţilor Părinţi pare să întărească această perspectivă. Eu cred că rămâne o valoare, pe care noi evanghelicii nu ar trebui să o luăm aşa de uşor în desconsiderare, faptul că Dumnezeu a rămas în continuare o taină, împreună cu tot ce înseamnă prezenţa sa în Biserică, şi avem ceva de învăţat din această abordare că “suntem încă departe de El, deşi atât de aproape” …

Omenirea a visat dintotdeauna ca, vorba lui Stephen Hawking, să ajungă să cunoască mintea lui Dumnezeu. Eu nu-mi doresc aşa ceva. Vreau să fiu ca un copil în continuare în faţa măreţiei lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale, în timp ce nu mă voi opri din investigarea şi testarea mersului lucrurilor acestei lumi. Vreau să-L las în continuare pe Dumnzeu să mă surprindă şi să-mi încânte fiinţa cu lucrurile pe uimitoare pe care El este în stare să le facă. Nu cred că am crescut suficient de mult pentru a nu luat în calcul pe Dumnezeu ca ipoteză a fundamentului vieţii mele.

Mai presus de toate vreau să las deoparte nostalgia eminesciană după copilăria celor “abia înţelese şi pline de înţelesuri” şi să mă bucur în continuare de uimirea din ochii copiilor mei.

“Unde eşti copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”

Reclame

23 de gânduri despre “Repostare de vacanţă: Eu sunt mic – Tu fă-mă mare …

  1. Si Mantuitorul a spus ca sa ne facem ca niste copilasi ,ca sa intram in Imparatia Lui.Asa cum a-ti scris si sunt deacord in totalitate ,nu putem explica totul ,e bine sa ramana o parte de mister ,aceea se poate intelege cu ajutorul Credintei.

  2. ” Felul în care Luther a aruncat la gunoi sacramentele catolice şi a redus toată fundamentarea teologică pe “sola Scriptura” denotă multă maturitate şi spirit independent.”
    acest reductionism vine in conflict cu insasi Scriptura care, nu numai ca nu contine acel silly concept de „sola” (vis a vis de credinta, har si scriptura), dar il contrazice in spirit si litera.
    De fapt Luther a aruncat la gunoi si Apoc. lui Ioan precum si epistolele lui Iuda si Iacov ca fiind „de paie” de matur ce era!
    Cred ca reductionismul protestant trebuie aruncat la gunoi, ce zici?

  3. „Rămâne o taină pentru mine felul în care ortodoxia răsăriteană a reuşit să păstreze conceptul de taină aura de mister cu privire la dogmele sale. Am putea spune, pe deoparte, că e ca şi cum un copil nu a crescut deloc şi a rămas mic, ataşat de micile sale convingeri ale inocenţei”.
    Conceptul de Taina al BO nu are a face nici cu misterul (?!) si nici cu naivitatea copilului.
    Inteleg ca dogmele BO ramin un mister pentru tine dar de ce e nevoie sa comentezi ceea ce e mister pentru tine?
    Trebuie sa ai chiar asa parere slaba de cititotii tai?

    1. Conceptul, desigur, nu are nici o legatura cu misterul, in teorie. In practica, majoritatea ortodocsilor pe care ii cunosc nu stiu ce inseamna o liturghie, de ce se imbraca popa cum se imbraca, ce este indumnezeirea si, grav, de ce a murit Cristos pe cruce. Toate astea, impreuna cu aghiasma, cu moastele, cu rugaciunile pentru morti, cu sfestania si cu multe altele sunt … taine, secrete, mistere pe care, scuza-ma ca iti spun, nici unii preoti nu le stiu tare bine …
      Pe blog intra altfel de cititori, care pot pricepe reflectiile mele la scrierile Par. Costache, de pilda. Este alta mancare de peste.
      P.S. Pe blogul meu comentez despre ce imi place mie sa comentez. Sunt si eu uimit de o asemenea libertate, ce sa-i faci … 😉
      Cui nu-i place ce scriu: mult har si pace!

  4. 1. „Rămâne o taină pentru mine felul în care ortodoxia răsăriteană a reuşit să păstreze conceptul de taină aura de mister cu privire la dogmele sale”
    2. „Rămâne o taină pentru mine felul în care ortodoxia răsăriteană a reuşit să păstreze conceptul de taină aura de mister cu privire la dogmele sale” (citat de tine pe blog din Vladimir Lossky)

    Poate ramii cu ceva din cele zise de Vladimir Lossky daca tot de obosesti sa-l citezi pe blog, si renunti la cele ce sunt taina pentru tine; daca si asa sunt mistere.
    N’ar fi mai intelept?

  5. Există și frumusețea vârstei a treia.

    E posibil ca aceleași resorturi care crează modele size zero în lumea materială să funcționeze și în cea spirituală?
    Dacă da, sunt la fel de condamnabile?
    Poate fi folosită nostalgia în maturizarea spirituală?

    Dacă la 80 de ani spirituali nu am decât regretul de a nu mai fi la vârsta de 10 ani s-ar spune că am trăit degeaba?

    Dacă la bătrâna civilizație europeană nu vedem decât ridurile înseamnă ca suntem încă niște adolescenți infatuați.
    One of my (strong) opinions

    1. Exista o tinerete, copilarie chiar (in sens pozitiv), care se poate trai si la varsta senectutii, cu conditia sa nu uiti ca oricati ani ar trece peste tine, tot mic esti … Ceva in genul unui erou de-al lui Kazantzakis care se minuna in fiecare zi de ceea ce vedea in jur, un animal, un om, soarele, copacii … ca si cum i-ar fi vazut pentru intaia oara …
      Adolescenta? Infatuarea este motorul ei principal, plecand de la lepadarea vechilor chingi si aruncarea inconstienta uneori inspre necunoscut … Ma uit la copii mei, la copilaria tot mai scurta a tinerei generatii actuale, la adolescenta lor inca lipsita de fior si inca nu stiu daca sa-mi fie teama sau sa privesc la cursul istoriei cu resemnarea celui ce nu poate misca nici macar un fir de praf pe lumea asta.

  6. Dyo, citindu-ți plângerea nostalgică mi-am amintit de cântecul de la reclama de la Toys R Us:

    I don’t want to grow up, I’m a Toys’ R Us kid
    There’s a million toys at Toys ‘R Us that I can play with!
    From bikes, to trains, to video games,
    It’s the biggest toy store there is! Gee whiz!
    I don’t want to grow, cuz baby if I did,
    I wouldn’t be a Toys ‘R Us kid!

    Iartă-mi lipsa de pioșenie, dar cred ca un pic prea pui toate necazurile creștinismului modern la picioarele reformatorilor. Adică să spui că Luther „a aruncat la gunoi sacramentele catolicilor,” e o gogomănie atât de mare încât mă întreb ce a venit peste tine! Poate vrei să te mai gândești un pic… Sau că a demolat totul cu sola scriptura… poate ai uitat că Book of Concord începe cu crezurile istorice. Dacă te gândești un pic că teologia reformatorilor este teologie reacționară și o evaluezi in lumina a ceea la ce a reacționat, poate ai face o interpretare mai puțin copilăroasă a situației. Sau poate vrei să mai cumperi câteva suflete cu sunetul arginților căzuți în cutia dărniciei (pentru construirea vre-unei catedrale). Ori să iei sacramentele fără pahar că ești laic și nu te califici, ori cine știe ce altceva. Cred că textul tău frumos nostalgic are mai multe gogorițe, dar eu am fost impresionat de asta cel mai tare :). No offense!

    1. No ofense, textul meu nu este o interpretare a unei situatii, ci o reflectie, o perspectiva statica, parte dintr-un parcurs care presupune o continua (auto)modelare si cizelare a ideilor. Fiind o repostare, el (re)aduce in atentie o imagine ceva mai prafuita, inca provocatoare, dintr-un trecut nu foarte indepartat …
      Acesta este motivul pentru care consider ca nu merita sa dau curs restului de insinuari, nitel malitioase, din comentariul tau. E o zi prea faina asta … poate maine. 😉

      1. Oh, uitasem de acest post. Oricum, malițios n-am fost, glumeț da, dar n-am știut cum să-l fac pe smiley de trei ori mai mare. Oricum, ăla care trage cu ochiul e mai eficient în comunicare :).

        Am fost neclar în sensul că prin „interpretare” nu voiam să mă refer la perspectiva statică ci la interpretarea parcursului prin care am ajus aici. Cred că este un pic mai complex, poate parte din eliminarea misterului ar trebui atribuit mai mult lui Ocham decât lui Luther, etc. Oricum, a spune că Luther a aruncat sacramentele la gunoi… n-o înțeleg. O interpretare decontextualizată ca să ne ajute să vedem perspectiva întreagă are avantajele ei, dar și riscurile de rigoare.

  7. Nu am citit totata opera lui Luter, insa din ce am citit nu am gasit niciunde scris ca el a aruncat sacramentele la gunoi, in detrimentul solei Scriptura. Ba, chiar traducerile de la Logos din Luther descopera ca acesta avea o reverenta fata de sacramente, si ne ofera o expozitiune a tainelor in lumina Scripturii.

    1. Raspunsul meu catre Eugen iti explica natura acestei postari … Problema cu Luther e ceva mai complexa: de la „apa botezului nu e mai buna decat cea pe care o beau vacile” (nu stiu unde a spus asta, dar este frecvent citat), la controversa pe care a avut-o cu Zwingli, cu privire la Cina, sunt multe ite de descurcat …

  8. Erata:
    Articolul lui Kant este din 1784, scris pe cand inca mai traia saracu’, nu din 1874 cum eronat am tastat in postare. Multumesc pentru corectie.

  9. „In practica, majoritatea ortodocsilor pe care ii cunosc nu stiu ce inseamna o liturghie, de ce se imbraca popa cum se imbraca, ce este indumnezeirea si, grav, de ce a murit Cristos pe cruce.”;
    very sad, nu-i asa?
    cine a zis ca larga e calea ce duce la moarte si strimta cea care duce la viata?

  10. In luna august a anului 2013 9deci dupa vreo 2 ani de la acest post!), la un comentariu asuprea unui articol al tau, ai spus ca (virgula) cartile lui Ravi nu te ajuta!… Vad ca in 2011 te ajutau…. cum de s-a produs schimbarea?:)

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s