Repostare de vacanţă (una racoritoare!) – “… şi am ajuns de-atâta nins, nişte oameni de zăpadă.”


Nu credeam, în anii adolescenţei mele, că versurile unuia dine cele mai frumoase cântece aparţinând maestrului Victor Socaciu pot avea o aşa de puternică semnificaţie profetică cu privire la felul nostru de vieţuire în tot mai evoluata societate în care trăim. Un nevinovat cântec de dragoste, trist ca o iarnă fără cap şi coadă, este pretextul de astăzi pentru cugeta puţin la efectele unei alte ierni, mai grele decât cea care a dat bătăi de cap autorităţilor în ultima lună, şi cu efecte mult mai dificile de înlăturat.

Un prieten observa, nu demult, schimbarea care s-a produs între cei care veneau la biserică duminica, mai ales la ieşire, când oamenii aveau ocazia să interacţioneze unii cu alţii. Cu vreo zece, cincisprezece ani în urmă se îmbrăţişau, se sărutau şi îşi manifestau cât se poate de deschis bucuria de a se  revedea; astăzi să fii mulţumit dacă eşti gratulat cu o strângere de mână, şi aceea rece, sau eventual cu un salut formal care să îţi dovedească că exişti şi că nu levitezi fantomatic printre îngeri deja. Cauzele acestei schimbări? Mi s-au sugerat cel puţin două: pe deoparte s-a descoperit că sărutul pe obraji “nu e  igienic”, iar de cealaltă parte, în cazul persoanelor de acelaşi sex … se poate interpreta greşit. Ambele cauze apelează la instinctul de conservare al omului care trăieşte între oameni şi doreşte să aibe un traseu cât mai lin pe derdeluşul vieţii sale; primul face apel la păstrarea pentru o cât mai îndelungată vreme în bună stare de funcţionare a făpturii noastre biologice, al doilea ne trimite cu gândul la autoprotecţia socială, la evitarea stigmatizărilor nedrepte, percepute ca fiind agenţi ai unor neplăcute şi imprevizibile afecţiuni spirituale.

Nu este acesta drumul ales de omenirea ultimelor două secole? Un drum al unui raport minim între efort şi rezultate, al suferinţei minimalizate, dacă nu anesteziate complet, şi al conservării cât mai fidele a unicului dat concret, aflat dincolo de orice speculaţie metafizică, anume viaţa biologică ( cea socială fiind doar o extensie a acesteia )? Îndeosebi acest ultim aspect ne dă bătăi de cap în contextul suprapopulării: suntem provocaţi să micşorăm distanţele fizice dintre noi şi, în acelaşi timp, să rămânem oameni. Soluţia? Iarna spirituală.

Este un fenomen meteorologic controlat. Vrem să ningă cât mai mult, cu fulgi mari care să nu se topească în contact cu pământul. Şi mai vrem ( ironic nu? ) ca de data asta nimeni să nu-şi facă de lucru cu troienele şi să cureţe străzile; nu vom depune nici o plângere ci vom sta cuminţi în căsuţele noastre butonând la tastaturi şi telecomenzi – nicăieri nu-i mai bine ca acolo!

Ninge cu reguli şi norme tot mai restrictive cu privire la contactul uman; dacă acesta poate fi evitat, şi mai bine, punem maşini care să ne servească o cafeluţă, un covrig sau … un extras de bancă. Ninge cu geamuri separatoare atât de sofisticate încât, mai nou, ca să poţi rezolva o problemă la un ghişeu trebuie să i te adresezi funcţionarului prin microfon.

Ninge cu drepturi rezervate asupra unor gesturi care până mai ieri erau naturale între toţi oamenii; sărutul şi îmbrăţişarea sunt acum puternic contextualizate şi poţi fi, în mod eronat, perceput ca gay dacă nu eşti atent la manifestările tale în faţa persoanelor de acelaşi sex.

Ninge cu superficialitate promovată în cadrul relaţiilor, odinioară considerate sfinte. Căsătoria devine tot mai mult un contract, de felul celui pe care îl avem cu furnizorul de electricitate; pe cât de repede se poate încheia, tot atât de repede se poate şi rezilia. Nici prieteniile nu mai sunt ce au fost; ele s-au trasferat din spaţiul real al vieţii cetăţii, în spaţiul virtual al jocurilor online, al chatului şi al portalurilor de socializare.

Am înlocuit interacţiunile personale, pline de semnificaţie, cu “coliziuni”, cu ciocniri de genul celor ce au loc pe o masă de biliard ( Recomand să citiţi ciclul “Vieţi în coliziune” pentru a vedea câteva exemple de reflectare cinematografică a acestei teme … ). Peste acestea ninge cu pumni, cu palme în plină figură, cu înjurături ca la uşa cortului pe posturile de televiziune, în momente de maximă audienţă şi cu pitorescul peisaj al Ştirilor de la ora cinci.

Ninge cu un erotism exacerbat, care a furat oamenilor frumuseţea şi inocenţa atingerilor semnificative. El, şi numai el, erotismul poate justifica contactul tactil între două fiinţe umane. Restul sunt fie accidente ( ar fi bine să fie, că de nu, e vai şi amar! ) fie manifestări deviate care trebuie înfierate, stigmatizate sau reglementate după noi coduri de comportament social. De aceea ne plac sporturile “bărbăteşti” mai mult: şuturile, coatele în coaste şi piedicile ne dau siguranţa că ce se întâmplă acolo, în teren, este în limitele decenţei şi bunului simţ ce ar trebui să fie subînţeles ca şi constitutiv oricărei fiinţe umane.

Ninge sfânt şi păgân peste starea noastră de oameni maturi, înţelepţi şi avansaţi pe culmi de cunoaştere şi înţelegere. Din tot ce mai înseamnă condiţia de “om”, ne-au rămas ochii, încă mobili pe orbite, încercând să cuprindă cumva pe retină, zborul inocent al păsărilor care ar vrea să se întoarcă la noi, din ţările calde.

Dar … suntem încă în plină iarnă iar semnele primăverii nu se arată la orizont. Poate că nici nu ne dorim să vină astfel de vremuri calde. Asta ar însemna să nu mai fim oameni de zăpadă şi nu vrem aşa ceva, nu-i aşa?

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s