Cum se poate asigura un creştin că a înţeles Scriptura bine? (2)

Am lăsat discuţiile la întrebarea lansată vinerea trecută să curgă domol şi să scoată la lumină câteva din perspectivele care circulă pe la noi, nu doar din mediul evanghelic. Aşa cum era de aşteptat, cum unii au şi remarcat de altfel, lucrurile în loc să se simplifice par să se fi complicat mai mult. Nu-i bai: eu consider că demersul şi-a atins ţinta, una care a fost nu de a furniza o “teorie unificată” în această problemă, ci de a ne ajuta pe fiecare să înţelegem felul în care ne raportăm noi înşine la Scriptură vis a vis de cel al altor urmaşi ai lui Cristos, în special dintre aceia care gândesc altfel decât noi.

Şi totuşi, există un răspuns. Trebuie să fie. Bun, rău, folositor, nepractic, încâlcit sau simplu – fiecare trăieşte după un model adoptat după propria-i minte sau bătătorind drumuri deschise de alţii. Profit acum de foarte scurtul răgaz pe care îl am pentru a expune câteva observaţii pe marginea discuţiilor purtate. Intenţionez să vin şi cu un răspuns personal; pentru acesta o să vă rog să mai aşteptaţi oleacă, până o să fiu şi eu mai liber cu slujba …

Două puncte de principale de tensiune ( înţeleasă nu neapărat în sens conflictual) pot fi identificate în aceste dezbateri. Să le rumegăm puţin.

Comunitatea hermeneutică

Am inserat această pretenţioasă expresie în postare aşteptând să văd cum se separă apele pe concepte ceva mai la îndemână: Biserica, biserica locală, doi sau trei adunaţi în Numele lui Cristos, poporul lui Dumnezeu, după cum sugera Eugen Matei …

Găsesc pozitiv faptul că nu s-a pus problema solitudinii, a credinciosului singur ca instanţă supremă – îmi pare rău Ana O., dar varianta 1 sugerată de tine (“sa deduca si singur daca tot zice ca are brain”) nu a fost luată în calcul, nici de către mine în postare, nici de către comentatori. O menţiune specială am faţă de comentariul A.Damei; ea ne aduce aminte de varianta clasică şi poate demodată a rugăciunii de dinaintea lecturii. Chiar şi aşa, cred că există un nivel al apropierii de Scriptură de la care hermeneutica şi părtăşia îşi dau în mod inevitabil mâna …

E limpede că vedem în mod diferit lucrurile, atunci când vine vorba de definirea acelei comunităţi hermeneutice. Ortodocşii insistă în a arăta către Biserica istorică, unitară, neschimbată de la înfiinţarea ei, evanghelicii indică înspre comunitatea credincioşilor, una spirituală, care nu ştie de graniţe confesionale, ci doar de autenticitatea mărturiei fiecărui urmaş al lui Cristos. Paradoxal, deşi istoricitatea ar trebui să ne trimită la o perspectivă dinamică, una a acumulărilor, a rafinării discursului teologic în timp, orotodocşii insistă pe unitatea originară, neschimbată, lăsând să se înţeleagă un fapt cel puţin discutabil, după părerea mea, anume că toate au fost bine-ştiute de la bun început … La fel de paradoxal, în timp ce dimensiunea spirituală al Bisericii ne trimite la cele ne-schimbătoare, adică statice, paradigma evanghelică acceptă foarte uşor, fără mari dureri de cap, modelul parcursului, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu eşecuri şi reforme, cu treziri şi adormiri … Menţionez, în registrul dualist de mai sus, comentariul lui Agnusstick, cel destul de dificil exprimat, în care conflictul dintre cele două perspective asupra adevărului (cu “a”!), cea văzută ca un concept inerent unitar şi cea văzută cu adevărat vie, ce ţine de Duhul şi de relaţia noastră cu El, ne invită la o reconsiderare a abordărilor “pe bucăţele”, înspre care ne conduce drumul printre categoriile de cunoaştere omeneşti. Asta dacă, desigur, am interpretat corect mesajul lui Agnusstick …

Ce să-i faci, nu le putem avea pe toate …

Problema pluralităţii

Există o pluralitate de interpretări ale textelor biblice. Dintotdeauna a fost aşa. Există moduri diferite de abordare pentru un pasaj. Acest fapt este valabil în toate mediile creştine, inclusiv în cel ortodox. Iată un mic exemplu:

Dogma de la Calcedon, care a clarificat această taină hristologică a doimii în una, reprezintă punctul culminant al unei lupte îndelungate împotriva tentaţiei de a raţionaliza întruparea prin îndepărtarea fie a dumnezeirii, fie a umanităţii lui Hristos. Cu alte cuvinte, pe acest fundal se proiectează siluetele celor doi mari oponenţi teologici din antichitatea creştină: şcolile din Alexandria şi Antiohia. Şcoala din Antiohia era adepta exegezei literale, concentrându-se cu precădere asupra aspectului istoric al Scripturilor. Fiecare interpretare simbolică, fiecare gnoză a evenimentului sacru îi păreau suspecte, iar prezenţa veşniciei în istorie îi scăpa mereu. Astfel, Iisus risca să apară ca un simplu individ în istoria Iudeii; o istorie mult prea umană în contextul ei temporal. La Antiohia, istoria devenea insulară, adeseori ajungând să neglijeze măreaţa viziune a lui Dumnezeu devenit om. În opoziţie cu aceasta, şcoala din Alexandria, concentrându-se asupra gnozei creştine, golea adeseori evenimentul biblic de simplitatea lui concretă, printr-o exegeză care îmbrăţişa prea mult alegoria, tinzând să deprecieze aspectul istoric, aspectul uman al întrupării. Aceste două şcoli au dat naştere unor mari teologi, dar şi unor mari eretici, ori de câte ori se ceda ispitei care le era specifică.

V. Lossky, Introducere în teologia ortodoxă

Evident, apropieri de pe făgaşe diferite ne conduc înspre rezultate diferite. Contextele noastre, modelele conceptuale, parcursurile, apartenenţele confesionale, aspiraţiile, (dez)iluziile pe care le experimentăm în călătoria noastră spirituală, toate ne influenţează relaţionarea cu Cuvântul lui Dumnezeu.

De acord aici cu Mihai Oara că Scriptura nu este un manual – care ar putea să conţină adevărul inerent unitar de care vorbeau Cristian şi Agnusstick – de genul celor pe care le avem pentru o maşinărie oarecare. Ş-atunci iată că, în parcursul fiecăruia dintre noi, Scriptura, vie prin însăşi dumnezeiasca ei origine, ne descoperă lucruri diferite, proaspete, noi, îmbogăţite, debarasate de prejudecăţi anterioare sau imagini rudimentare.

În acelaşi timp, însă, am ridicat problema existenţei unui nucleu nenegociabil al adevărului, peste care nu am dreptul să calc cu interpretările mele. Aici se complică cu adevărat lucrurile. Dacă eu aleg să înţeleg Pilda Samariteanului milostiv altfel decât a făcut-o, să zicem, Ambrozie, bănuiesc că pot să rămân în continuare ceea ce sunt, ortodox, catolic sau evanghelic. Nu la fel stau lucrurile dacă încep să contest semnificaţia Cinei / Euharistiei: dacă zic că e simbol, ca şi ortodox, am dat-o în bară – dacă îndrăznesc să spun că e mai mult decât un simbol, voi avea probleme serioase cu biserica evanghelică din care făceam parte …

Întreb şi eu aşa, candid: nu cumva ceea ce ne desparte nu este înţelegerea diferită a textelor biblice, ci dogmatica?

Pasul următor este să vedem dacă acest nucleu menţionat mai sus este cumva, nu comun, că poate e prea mult – Cristian respinge această posibilitate – ci compatibil atât cu credinţa ortodoxă, cât şi cu cea evanghelică. Ajunşi aici, nu pot să fac altceva decât să vă recomand cartea Ortodoxie şi Evanghelism, publicată de editura Adoramus în 2009, după care să reluăm discuţia. V-o recomand nu pentru a vă conduce înspre o anume concluzie – cartea prezintă oricum opinii divergente, încadrate pe trei răspunsuri cu privire la compatibilitatea dintre cele două ramuri creştine – ci pentru a primi o altfel de perspectivă asupra discursului interconfesional decât cea de care ne lovim în mod curent, chiar pe bloguri. Vă va fi de folos în primul rând pentru a înţelege natura problemelor pe care le implică un dialog dintre ortodocşi şi evanghelici, barierele care stau în calea unor acorduri dar şi eventualele elemente asupra cărora se poate recunoaşte un consens.

Ma opresc aici, cu promisiunea de a continua pe această cale; de pildă, că tot s-a amintit de Pilda samariteanului milostiv, voi reveni în cel mai scurt timp cu o analiză concretă a felului în care această pildă este înţeleasă de bravi şi devotaţi cititori ai Scripturii din vremuri, locuri şi contexte confesionale diferite. Va fi, dacă vreţi, un studiu de caz cu privire la întrebarea din titlul acestei postări …

Publicitate