Adevăruri cu “A”, cu “a”, cu “w” …


Care va să zică, avem “minciună”, “minciunică”, “minciunea”, plus expresiiile “minciună gogonată” sau “mare cât casa”, toate având darul de ne oferi o imagine dimensională a grozăviei – sau, dimpotrivă, a inocenţei – unei minciuni sadea. Se pare că aceasta cere musai o ierarhizare rapidă prin cuvinte pe care le avem în permanenţă în tolbă. Oare de ce nu procedăm la fel cu adevărul?

Nu putem îngheţa apele spunând adevărul. Nu am găsit cu cale să înzestrăm limba română cu un “adevăruţ”. Cu toate astea, deşi e inflexibil în faţa eforturilor exterioare de a-l redimensiona, adevărul poate să circule printre noi în fracţiuni, fără să moară, asemenea acelor râme pe care dacă le tai în două pot să îşi continue existenţa în noua stare divizată. Avem deci “jumătate de adevăr”, “o doză de adevăr” sau expresia difuză “e ceva adevăr în asta”.

În plus, ca să complic şi mai mult lucrurile, nu se poate să nu observăm indulgenţa cu care facem loc minciunii printre noi vis a vis de tot mai vizibila intransigenţă cu care ne raportăm la adevăr. O minciunică, pe ici pe colo, nu face nici un rău. Dacă e bine spusă nu răneşte pe nimeni. Uneori ea este necesară. Minciuna te scuteşte de o mulţime de necazuri şi îţi mai salvează un gologan în punguţă (“Are numai doişpe’ ani” îi spui portarului la intrare despre copilul tău, mai înalt decât tine, ca să plăteşti jumătate de bilet la intrarea în muzeu).

Adevărul? Doare, dragii mei. Trebuie manevrat cu grijă (“cu dragoste”, zic unii) pentru că poate să producă mult rău. Uneori trebuie spus cu o mie de precauţii luate în avans, cu tact, cu delicateţe. În timp ce se poate minţi cu graţie, cu talent, cu grijă, adevărul se spune “verde în faţă”, eventual, cu curaj (dacă nu vrei să îl mânuieşti cu grijă…), cu cruzime chiar, direct, fără pic de consideraţie pentru sufletul celui ce îl va primi.

Adevărul e relativ (sau aşa ne-ar place să credem uneori), în timp ce minciunii nu i se acordă acest har. Adevărul se descoperă, minciuna se inventează. Primul te cheamă la muncă (mai are chef careva?), în timp ce al doilea îţi pune în evidenţă abilităţile. Da, pentru că trebuie să ai talent, tupeu, stăpânire de sine, ca să minţi. Trebuie să ai nişte înzestrări, nişte calităţi foarte apreciate în societatea noastră. Rostirea adevărului denotă, nu de puţine ori, prostie (“Fraierul! Nu putea să spună o minciunică?”).

Vreo graniţă între cele două? Poate doar o butadă precum cea a lui Sveijk, bravul soldăţel plăsmuit de Hasek:

Fie c-a fost, cum a fost, într-un fel tot a fost.
Încă niciodată n-a fost ca într-un fel să nu fi fost.

Toate acestea se referă la adevăruri şi minciuni din afara noastră, obiecte identificabile în jurul nostru, pe care le putem folosi aşa cum am văzut mai sus. Ce se întâmplă când adevărul şi minciuna ne împresoară într-un aşa fel, că nu mai putem vorbi despre ele în felul acesta, ca despre borcanele din cămară (“Ai grijă cu cele de castraveţi, cu greu le-am închis …”), ci devin spaţiul în care trăim, adică “în” adevăr, “în mincinuă”, fără diminutive, fără expresii ajutătoare, fără tertipuri lingvistice? Să fim în aşa fel identificaţi cu ADEVARUL ( uite-aşa, ca să nu mai conteze “A” sau “a”!) încât să ne doară pe noi în primul rând rabatul pe care am tentaţi să îl facem, să ne sfredelească falsul până în măduvă atunci când s-a strecurat în mărturia noastră …

Sau cu minciuna, dacă vreţi, să fim identificaţi cu ea fără chip de scăpare. Brrr!

Ne mai putem juca atunci?

Anunțuri

13 gânduri despre “Adevăruri cu “A”, cu “a”, cu “w” …

  1. Dacă faptul că Dumnezeu e Unul, şi totuşi trei, că Isus e divin, dar totuşi s-a întrupat în om sunt acelaşi fel de adevăr ca necesitatea sau lipsa necesităţii de a purta batic în adunare, atunci probabil merită să scriem despre adevăruri astfel. Iar dacă există o diferenţă între ele, dacă avem Adevăr absolut şi adevăruri relative, poate punem problema şi ceva mai complex. Dacă toate adevărurile sunt la fel de relative, atunci toate dezbaterile pe seama lor sunt irelevante şi inutile, iar dacă nu sunt la fel de relative toate, înseamnă că trebuie să discernem care sunt cele care nu se schimbă niciodată, ci sunt aceleaşi ieri, azi şi în veci.
    Minciuna aici nu prea îşi are rostul decât dacă vorbim despre situaţii în care oamenii au cunoştinţă despre care e adevărul dar refuză să-l admită, însă bănuiesc că fiecare spune un adevăr pe care îl şi crede, altfel jocul nu are farmec sau facem teologia minciunii, care s-a mai discutat şi la Marius şi nu cred că are rost să spunem lucruri ştiute iar.

    1. Toate bune si frumoase, doar ca eu nu vorbesc aici despre teologie neaparat, nici in partea adevarului, nici a minciunii. Nici despre dezbateri nu vorbesc, ci despre practica marturisirilor noastre. Ea nu are de-a face neaparat cu asertiuni de manual – indiferent de domneniul de expertiza cerut – pe care le aparam sau infirmam; acestea poate ca se preteaza la dezbatere argumentata, in care conteaza mai degraba validitatea rationamentelor decat veridicitatitea unor fapte.
      In afara acestui spatiu includem (pre)dispozitia pentru exagerare, inflorirea faptelor, omisiuni, nuantari, deformari, (re)modelari ale contextului …

  2. ” includem (pre)dispozitia pentru exagerare, inflorirea faptelor, omisiuni, nuantari, deformari, (re)modelari ale contextului …”
    unele exagerari, ce frizeaza minciuna, sunt folositoare si bine venite; ii zici aluia ca predica lui a fost frumoasa (chiar daca a predicat ca o cizma); alteia, ca bine arata;
    americanii au prostul obicei de a zice „good job” chiar in cazul esecurilor, numai pentru stradanie sau incercare de a face un lucru bun; sunt amabili cum s-ar zice;

    sa le infliorim fratilor, sa le exageram si sa le nuantam daca asta nu duce la rau si daca produce sentimente pozitive;
    se zice ca oridecite ori se face o fapta buna (sau gest), minim trei persoane „profita” de pe urma acesteia: persoana care a beneficiat de fapta buna, cea care a produs-o si persoana care a asistat la facerea acestgei fapte bune; in aceste situatii creerul secreta „the happy” hormon (dopamina);

    eu. de ex., dupa ce va scriu un mesaj (nu conteaza care) am reactia de mai sus, sic;
    daca voi aveti alte reactii, e vina voastra 🙂

    1. Si doamna Ana O. are cineva curajul sa si creada ceea ce se spune?

      Cine are nevoie de un calculator care arata pe ecran acelasi mesaj „Totul este OK!” indiferent ce faci? Nu este un calculator stricat?

      Vedeti minciunile chiar si politicoase tot minciuni raman si nimeni nu se poate increde in ele fara sa se friga…

      Acest tip de minciuni seamana la scara mai mica cu ce a facut Cleopatra: a anuntat victoria desi era o infrangere si ca urmare soldatii s-au demoralizat complet… A doua lupta a fost o infrangere foarte dura in care si Cleopatra a pierdut tot…

      Minciuna nu este un borcan cu care sa te joci, nici macar nu poate fi operata ca un obiect. De fiecare data cand un om minte se indeparteaza de Adevar si in cele din urma ajunge ca o corabie in mijlocul marii fara busola: nu se mai increde nimeni in nimeni.

  3. De unde rezultă că adevărul există: are viață, e relativ sau nu, e al meu sau al tău. crește sau scade, e mai mic sau mai mare sau mai…încolo, cu a sau cu A…Minciuna e tot adevăr doar că e adevăr mort (sau doar leșinat :))
    Scuze Dyo dar n-am rezistat să nu mă joc cu relativizarea conceptelor de adevăr și minciună, implicită în textul tău. Ignore it if you must.

      1. Nu e prima dată nici ultima când comentez după citirea unui text fără să păstrez neaparat firul roșu propus. E un viciu și nu (vreau să) scap de el pentru că mi se pare suficient de bine tratat subiectul ca să vin cu inutile adeziuni așa că mă consider în pauza mare dintre texte și mă joc cu gândurile create de lectură.

        So, senzația pe care am avut-o în urma citirii textului tău este aceea că adevărul este în mod inutil pus în antiteză cu minciuna. Minciuna are o structură atât de simplă și directă încât pică în derizoriu pusă alături de adevăr. Adevărul este atât de complex încât refuză să stea în poză. Ambele noțiuni/concepte se strecoară insidios înăuntrul și în afara discursului încât par siameze. Relativizarea se referă deci la relativa lor separare.

        dacă sună din nou încâlcit încadrează răspunsul la categoria – agnusticisme și treci mai departe 🙂

  4. Acum câțiva ani m-am împrietenit cu Ițak la scurt timp după ce am început să lucrăm în același departament, în computer suport. Avea Tora pe masă, și eu memorasem câteva versete în ebraică din Geneza 1, așa că am început să „citesc”.

    Într-o vineri, stăteam de vorbă la biroul lui, pe la ora 3. Cineva sună să îi repare ceva computerul. La telefon, Ițak zice că trebuie să fie la doctor în zece minute, dar îi rezolvă problema primul lucru luni dimineața. Eu știam că de fapt, nu era adevărat. Nu putea merge nicăieri pt. că trebuia să plece urgent acasă, să ajungă înainte de apusul soarelui, când începe Sabatul.

    Cum a pus telefonul jos, ne-am uitat unul la altul și am zis „Mă Ițak, tu minți împotriva Legii să poți ține Legea?” A început să râdă și a zis „White lie…” (Minciună albă/Minciună nevinovată? Nu știu dacă avem un concept echivalent).

    Este o „white lie” o minciună?

    1. Richard Wurbrand avea notiunea de „white lie”. Pentru cazurile cand scapa de securitate cativa credinciosi, care transportau in mod ilegal literatura religioasa (crestina), printr-o minciuna

  5. uneori adevarul este „gol-goluţ”, de parcă ar fi un neajutorat nou-născut. pe linga adevar care nu are de obicei mare efect, trebuind sa il demonstrezi, de cele mai multe ori minciuna gogonata are un efect extraordinar. e cam ca diferenta dintre paler si gigi becalli

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s