Aventuri carismatice (10) – Tineri Pentru Misiune


Pentru a citi din episoadele anterioare, dati click pe banerul “Aventuri carismatice” de pe side-bar.

*

A trecut ceva vreme de la ultimul episod al “Aventurilor”. Rămăsesem dator cu o concluzie. Va trebui să mai aşteptati. Între timp mi-a trecut prin minte gândul că nu se cade să nu amintesc în acest context şi despre organizaţia misionară Tineri Pentru Misiune (Youth With A Mission). Aceasta este deja bine înrădăcinată în solul evanghelic românesc, iar impactul activităţilor pe care ei le derulează – cu plusuri şi minusuri – este din ce în ce mai semnificativ în rândul tinerei generaţii.

Ca să ştiţi de la bun început de pe ce poziţie vă împărtăşesc toate astea, vă voi rezuma istoria mea personală cu Tineri Pentru Misiune ( pe care o voi adresa în continuare cu acronimul TPM) în câteva date semnificative: am intrat în contact cu ei încă din anii 95’-96’, am lucrat pentru vreo doi ani într-o bază a acestei organizaţii, am predat la şcoli de-ale lor, am colaborat cu ei în diverse proiecte, am participat la evenimente speciale şi am cunoscut de-a lungul anilor o mare diversitate de misionari formaţi de TPM. Mi s-a propus în mai multe rânduri intrarea în organizaţie; din motive pe care le veţi înţelege mai târziu, am declinat de fiecare dată oferta.

Tineri Pentru Misiune  este o organizaţie misionară internaţională înfiinţată în 1960 de către Loren Cunningham. Au pătruns timid în România, prin anii 93’-96’, cu şcolirea unor tineri creştini la Şcoli Internaţionale de Ucenicizare (ŞIU) din Ungaria sau Elveţia.

Primii misionari TPM veritabili pe care i-am cunoscut au fost, prin 1996, Reinhard şi Birgit Hammerle, despre care am amintit şi în primul episod. Ei au adus în grupul nostru de studiu biblic valoarea unei abordări mai coerente ale genurilor de cărţi din Scriptură, prin seminariile pe care le ţineau cu multă dăruire, destul de dese, fără să ne ceară nimic în schimb. De asemenea, ei ne îndemnau să îndrăznim mai mult în închinare, în rugăciunea profetică, şi în a asculta vocea lui Dumnezeu.

Acest din urmă lucru era, cel puţin pentru mine, unul nou şi surprinzător totodată. S-a insinuat încet, pe nesimţite, în practica închinării noastre de la întâlnirile de grup sau în ocazii speciale. Dacă ne rugam unii pentru alţii, de regulă persoana vizată venea în mijloc, iar ceilalţi eram invitaţi să ne rugăm şi să ascultăm ce are Dumnezeu să ne spună pentru aceasta. Puteau fi cuvinte profetice, versete din Scriptură, imagini simbolice sau cuvinte de încurajare. Astfel de momente, în funcţie de mărimea grupului, puteau dura ore întregi …

Acum, nu cred că TPM a inventat asta; obiceiul se practica deja în unele cercuri penticostale. Totuşi ascultarea vocii lui Dumnezeu avea mare preţ în organizaţie, aş spune că era una din practicile lor favorite. Aveam să observ mai târziu că acesta era subiectul cu care începea orice şcoală respectabilă a lor, în special ŞIU-rile ( DTS în engleză). „Biblia” TPM-iştilor în materie de auzire este „Eşti cu adevărat Tu, Doamne?”, cartea lui Loren Cunningham, scrisă prin 1984, un a must read pentru orice aspirant la membership în organizaţie. Cum Loren recunoaşte că nu este un teolog, a lăsat pe altcineva, pe Joy Dawson, misionară din Noua Zeelandă, să dezvolte lecţii cu „opt paşi pentru auzirea vocii lui Dumnezeu”, pentru uzul învăţăceilor din cadrul ŞIU.

Aceasta a fost o primă trăsătură a lor care i-a evidenţiat, pozitiv sau negativ, în peisajul evanghelic românesc. O a doua chestiune, încă mai grea pentru pocăitul mioritic, ţine de teologia feministă a mişcării. Aici Loren a fost foarte perspicace şi a intuit faptul că nu va izbuti să creeze o organizaţie solidă fără să descătuşeze contribuţiile femeilor din comunităţile evanghelice. Femeile pocăite erau încă, în acea vreme, bune să-şi vadă de cratiţe şi să toarne copii cu nemiluita, după care să se ocupe de îngrijirea lor. „Lucrarea” era a bărbaţilor. Or, cunoscând mai marea deschidere a femeilor faţă de misticismele pe care TPM le promova în materie de auzire a vocii lui Dumnezeu, plus faptul că ele percutează mult mai hotărât când vine vorba de slujire creştină şi de misiune, Loren le-a oferit multor tinere din generaţia anilor 70’-80’ şansa de a se exprima în lucrări care până atunci erau doar apanajul bărbaţilor.

Părerile sale tranşante în acestă privinţă au penetrat în rândurile tineretului creştin prin Why not women?, carte scrisă de Loren împreună cu David Hamilton. Fără să fiu partizan unor concepţii extreme în privinţa rolului şi rostului femeii în Biserică, vă spun totuşi că respectiva carte este un simulacru de teologie creştină, o ameţeală hermeneutică cum rar se poate vedea. Citirea ei a fost pentru mine un moment definitoriu al relaţiei mele cu Dumnezeu, prin Cuvântul lui Său; citind-o şi văzând cum o ideologie poate să deformeze înţelesul unor texte, m-am rugat atunci lui Dumnezeu să mă păzească de o astfel de atitudine faţă de Scriptură, să revin la teama sfântă a celui care se apropie de ceva ce nu i s-a dat decât pentru o dreaptă ispravnicie, nu pentru realizarea unor scamatorii ieftine …  Voi reveni asupra feminismului TPM-ist, una din cheile succesului acestei organizaţii, cel puţin în ultimii zece ani.

O a treia trăsătură a TPM-ului, mai vizibilă în zorii apariţiei sale pe pământ românesc, este cea a promovării unei noi paradigme eclesiale. TPM s-a născut ca o alternativă la Biserica instituţionalizată. Dacă Biserica şi-ar fi făcut datoria în lucrarea de evanghelizare şi în ucenicizarea tinerilor Loren Cunningham nu ar fi avut nici un motiv să înfiinţeze o organizaţie paralelă bisericii, cum este TPM. Ce să faci însă cu cei ce sunt atraşi de TPM dar nu vor să lase Biserica în urmă? Aici Loren a venit din nou cu un răspuns inteligent – omeneşte vorbind – prin care a reuşit să-i elibereze pe aspiranţii la misiune din amorţeala în care se complăceau bisericile.

Astfel, eclesiologia TPM-ului făcea referire la o biserică spirituală, difuză, turnată asemeni vinului din pilda Mântuitorului în burdufuri structurate confesional. Biserica, aşa cum a fost ea vreme de aproape două mii de ani, este burduful cel vechi: s-a dus vremea lui. TPM este burduful nou, singurul capabil să ţină şi să ducă mai departe planul vizionar al Domnului pentru omenire. (Toate astea le-am discutat cu persoane bine văzute în TPM; din respect pentru ele, nu le voi da numele.)

Înainte de a vă lăsa să jonglaţi cu tot felul de concluzii, vă voi spune că la modul oficial, fireşte, TPM nu proclama un astfel de mesaj faţă de biserică. TPM-iştii erau încă îndemnaţi să nu părăsească Biserica ba, dimpotrivă, să se implice mai mult în ea. Totuşi, devenea tot mai evident că prin şcolile, devoţionalele, întâlnirile, închinările şi orele lor de rugăciune, organizaţia oferea cam tot ce îi trebuie unui creştin pentru echipare şi dezvoltare. Aveai Scriptură, închinare, părtăşie, rugăciune şi evanghelizare; uneori îşi permiteau să oficieze şi frângerea pâinii: ce nevoie mai e de o Biserică? Nu am auzit (încă) de nunţi sau înmormântări oficiate de TPM(?). Mersul la adunare devenea redundant vieţii pline cu de toate pe care misionarul o avea în organizaţie.

Încă ceva: tipul acesta de discurs s-a diluat mult în ultimii zece ani. Se pare că totuşi Biserica – repet, ca instituţie – nu poate fi pusă chiar aşa uşor deoparte. În timp ce TPM-iştii s-a adaptat deci situaţiei, mentalitatea para-eclesială a rămas: se vorbeşte de sus, cu un aer de superioritate, despre Biserică. Chiar dacă se fac parteneriate cu unele biserici locale, încă se simte o anume infatuare; personal am asistat – cu vreo patru ani în urmă – la uimitorul fapt al unei piedici pe care o bază TPM a pus-o unei biserici într-o lucrare cu tineri, ceva de genul „sunt ai noştri, voi n-aveţi ce lucra cu ei”.

Acestea sunt cele trei miresme cu care TPM a pătruns în România, cel puţin aşa i-am cunoscut eu. Prima dintre ele este de pe calapod carismatic. TPM a împrumutat cu multă lejeritate cam tot ce a găsit folositor de la carismatici, de la feminişti, de la emergenţi, de la psihologi, de la catolici … Cea de-a doua este de departe o cheie a strategiei lor în materie de resurse umane. A treia aromă s-a mai estompat: nu e înţelept să te pui cu Biserica.

Vă las acum să reflectaţi.

Voi reveni cu detalii despre ceea ce a adus TPM în peisajul evanghelic actual, văzute prin prisma propriei mele experienţe cu această organizaţie.

(va urma)

19 gânduri despre “Aventuri carismatice (10) – Tineri Pentru Misiune

  1. Am simtit eu intotdeauna ca ceva e putred acolo, desi n-am facut efortul de a cunoaste ce. multumesc pentru articol. Se pare ca ne calauzeste acelasi Duh!

  2. organizatia aia para- church descrisa mai sus e sora geamana a organizariei navigatorii (si aia para bisericeasca); am avut parte de asta in Romania.
    Intotdeauna se vine cu o noua metoda de „lucru” ce se vrea evanghelizare; totul dupa anume program bine stabilit dinainte; ai citeva formule cu care vehiculezi (vezi schema cu podul, de ex.), prezinti o ultra scurta (n-ai vreme de altceva) varianta a evangheliei lui Hristos, il intrebi pe ala daca vrea sa-si dea viata lui Hristos si daca omul zice ca da, de ce nu, te rogi cu el o rugaciune scurta dupa care-i spui ca e mintuit si treci la raboj inca un succes.

    PS intr-o astfel de para-church (navigatorii) s-a lansat si Paul Negrut; a vazut si exploatat tot potentialul care poate fi stors din asta si a ajuns la ce a ajuns!:)

    1. paul negrut si navigatorii a fost ceva cam ca si cometa haley pt pamint. daca pn ar fi pus in practica numai 50% din ce au avut bun navigatorii ar fi fost fff bine. din pacate el a ramas un cleric baptist setat pe evanghelizare punct intr-o institutie asemanatoare templului iudeu din vremea lui irod de la care au ramas niste pietre. sunt putin rautacios, dar apa vie trece pietrele ramin.

  3. Am plecat din Romania în 1990 și nu am avut parte de toate coloraturile care au urmat după deschidera porților. În ani 75-86 am avut parte de tot felul de studii care la vremea respectivă mi-au fost foarte folositoare (Navigatoriii, BEE). În același timp, n-am putut înghiți ninicoată ceva nerumegat, oricât de bine intenționați au fost cei ce servesc (de exemplu dispensaționalismul unor musafiri, eternal security, etc.). Când citesc ceva de acest gen, nu pot decât să fiu din nou umilit și umilit de credincioșia lui Dumnezeu, dându-mi șansa să studiez fără a mi se impune ce trebuie să devin (cu riscurile și costul de rigorare). Când citesc ceva de acest gen, nu pot decât să întreb, după evaluarea ta, cât din ceea ce s-a făcut sau se face este este din râvnă fără pricepere, și cât este manipulare intenționată?

    1. Este ravna, este si entuziasm – deloc rau! – insa sunt si cateva metode discutabile. Per ansamblu cred ca au un potential de a lucra mai mult si mai cu folos, cu conditia sa ramana in continuare deschisi la remodelare, la corectie …

      1. aici subscriu si eu Dyo!!! In momentul in care ai batul cuiul in perete, iti dai seama ca trebuia sa-l fi pus nitel la dreapta sau la stanga!! Asta e treaba cu organizatiile para-bisericesti in general. Totusi, eu nu pot sa consider o oraganizatie cat de cat ortodox-doctrinara ca fiind eretica, fara sa denigrez/critic practica/teologia bisericilor din care s-au inspirat–and that’s another can of worms alltogehter.

      2. Draga Liviu, imi pare ca in cazul de fata TPM a mers destul de mult pe linia autosuficientei; au avut la dispozitie oameni capabili sa adune laolalta idei din zone diferite ale crestinismului evanghelic, in asa fel incat, cel putin la o privire generala, sa lase impresia de coerenta si de consistenta. Gresesc?

  4. „Prezentarea ta este excesiv de reductionista, probabil din necunostinta de cauza”, (dyo)
    este, cum nu, insa prin asta se si caracteriseaza misiunile alea cu tinerii!
    am prezentat „scheletul” programelor in sine; umplutura tine de imaginatia si rivna tinerilor misionari, sic.

    Aia cu ideea tinerilor pentru misiune au impresia ca mintuirea lumii tine de hei-rup, ceva ce se gaseste predominant la tineri; daca nu altceva, macar asta sa aibe ai nostrii tineri; mare entuziasm mare; la’s ca arata ei celor batrini ce pot ei face! 🙂
    precum in parodia lui sorescu, „cind voi lovi cu barda, aceasta stinca are sa se crape; din ea tisni’vor un izvor de ape; baieti, pazea ca va inund”! 🙂

  5. Mihai a fost im[plicat in aceasta miscare (navigatorii) a tinerilor entuziasti; cred ca aia ne-au luat de fraieri, altfel nu-mi explic de ce au apelat numai la tineri.
    Tinerii astia entuziasti abia iesisera din gaoace ca au si fost preluati de Natvigatori sau Campus Crusade for Christ 🙂
    Altfel, erau baieti destepti, mai ales Mihai, sic!

    Si nevestele au fost puse la lucru in organizatie daca nu din alt motiv, macar sa nu le punem bete in roate la barbati! 🙂
    Nice!
    Ne-au trimis pe strada intru practica, doua cite doua, sa evanghelizam pe cine gasim!
    Lord have mercy dar ce aveam de facut a fost sa agatam cite un trecator si sa-i vestim evanghelia prescurtata!
    Cred ca aia ne-au luat drept femei usoare cu toate ca aratam decent si incercam din rasputeri sa luam o mina serioasa si cucernica.
    Ce mai haz am facut in particular de toata sarada asta evanghelica!

  6. Stiu ca Navigatorii au venit in ro si pe vremea comunismului si si numai pt asta trebuie apreciati, ca au avut curajul asta cind isi riscau libertatea. Apoi mai stiu oameni de la noi din biserica, care au fost influentati in bine de ei, si care printr-o abordare a Bibliei invatata de la navigatori au ajuns sa influenteze pozitiv zeci de mii de oameni.

  7. n-au riscat nimic; aveau spatele asigurat;
    nu s-a legat securitatea (prea mult) nici de tata care scria scrisori la europa libera intru apararea unor frati din inchisoare, ce sa mai zic de fratii navigatori!
    Altfel, au facut si ei nitica activitate in subteran, ceva ce stia toata lumea 🙂 inclusiv securitatea (eram si erau urmariti)
    Ce intelegi prin acea „influentare pozitiva” la care te referi? (s-a lasat careva de metehne deochiate sau ce?)

  8. @Ana, nu stiu daca sa raspund la intrebarea ta, in general imi plac ironiile si micile arogante dar pina la o limita, asa ca nu ma risc la un raspuns. 🙂 In general eu am o inclinatie (si o slabiciune) spre a aprecia oamenii care fac ceva practic cu credinta lor, indiferent la ce nivel, si mi se pare ca din ceea ce am citit pina acum scris de tine pe blogul asta, tu esti mult mai exigenta in aceasta privinta.

  9. nu stiu ce sa fac; am citeodata mare respect pentru cei ce se obosesc sa evanghelizeze; unii fac sacrificiii serioase in acest sens;
    uite, imi tot vin la usa echipe de iehovisti; imi sunt simpatici, ii poftesc sa intre, luati loc si ce mai faceti; insa noi incepem sa-i evanghelizam pe ei 🙂
    nu le place, evident;
    ei argumenteaza numai cu scriptura (la’s ca au o traducere eronata); noi facem apel si la traditia Bisericii, ca sursa a cunoasterii, si aici discutia se impotmoleste;

    as zice sa risti (?!) si sa-mi spui ce intelegi prin acea “influentare pozitiva” la care te referi?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s