Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (3)


Primele două părţi pot fi citite AICI 1 şi AICI 2.

“Era pe când nu s-a văzut
Azi o vedem şi nu e.”
M. Eminescu

Suntem supuşi, orice am zice, tiraniei secvenţialităţii timpului, felului în care evenimentele se succed ca mărgele pe aţă. Îi rezistăm, într-o pală dizidenţă, prin cultura noastră. Sfidăm această ordine fie îngheţând-o în eternitate, în opere ce sfidează secundele şi anii, fie supunând firul istoriilor pe care le relatăm unor sensuri mai profunde – este, repet, ceea ce cred că a făcut Apostolul Ioan în Evanghelia sa.

Ca şi cum acestea nu ne-ar fi de ajuns, atunci când îi privim pe oameni vedem doar o parte de imagine, cea a trecutului. Cu acest decupaj îi categorisim: de unde vin, din cine vin, ce au făcut, câte li s-au întâmplat … Tot cu trecutul ne recomandăm şi noi lumii. Rareori vezi pe cineva care să ţi se prezinte cu “Bună, eu sunt X-uleanu, cel ce voi face cutare şi cutare lucru pe lumea asta mare …”. Ne identificăm cu fragmentul de viaţă ce ni s-a scris până acum şi nu îndrăznim, decât în situaţii cu totul excepţionale, să întregim identitatea noastră cu proiecţii ale viitorului înspre care facem paşi …

Acum nu că ar fi ceva rău în asta; încerc numai, măcar cu gândul, să înţeleg mai mult din această taină. Cum ar trebui să ne pliem acestei stări de fapt? Nu ştim ce aduce ziua de mâine, nici pentru noi, nici pentru cei din jur. Surprizele apar la tot pasul: copii care încep ca tinere speranţe ajung la maturitate oameni în care nu îţi mai pui nici o speranţă; se întâmplă – nu de puţine ori – ca tineri al căror destin pare a fi pecetluit în ruină şi dezastru să demoleze lumea potrivnică în care au fost plasaţi şi să ne uimească prin sprinturile lor pe înălţimi …

Prea multe dintre istoriile cu care suntem ofertaţi de către literatura lumii (vorbesc aici la modul general, de la nuvelistică, la dramatrugie, la operă şi cinematografie …) sunt incomplete, neterminate. Poveştile copilăriei se încheie cu nunţi cărora le urmează un “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Serios? Istoriile marilor biruitori se finalizează cu trofee ridicate deasupra capului, poveştile de dragoste cu săruturi definitive şi irevocabile, situaţiile de criză cu râsete homerice, războaiele cu împărţirea prăzii …

Din această perspectivă, una dintre cele mai diabolice invenţii ale culturii umane îmi pare a fi găselniţa numită happy-end. Nu-i vorbă, ea a existat cam prin toate perioadele istoriei culturii umane; totuşi nu poţi să nu observi că tragedia, altădată o regină literaturii noastre, a fost expulzată din spaţiul cultural contemporan sau, mai perfid, îndulcită cu poveşti în care nici chiar autorii acestora nu cred. Între râsetele tâmpe cu care se încheie Lord of the rings şi tristeţea din finalul seriei La Piovra (încheiată cu moartea eroului principal) diferenţa nu este doar de atmosferă, ci şi de perspectivă asupra capacităţii noastre de a vedea în plan metafizic. Când o istorie se încheie cu moartea eroului principal suntem puşi în faţa unui implacabil vacuum de destin cu privire la acesta. Fabulaţiile din finalul Gladiatorului, cu eroul care intră pe poartă înspre pajişti pline de verdeaţă pe cealaltă lume, nu conving pe nimeni, aşa cum nu ne conving nici salturile lui Stallone de pe o creastă pe alta în Cliffhanger (taxate de către spectactorul de la ţară, în sala de cinema, cu sceptice “nţ, nţ … nţ, nţ” … true story!). Braveheart, cu toate că încă impresionează, este parcă schilod din pricina morţii lui Wallace din final; din nou, încercarea naratorului de a-l plasa pe erou în conştiinţele generaţiilor care vin, lăudabilă de altfel, este, privită cu un ochi cinic (sau doar realist!), o frecţie la un picior de lemn. Ni s-a dat tot, omeneşte vorbind, până la ultima suflare: restul e speculaţie metafizică, una care, vorba lui Hume, poate înflăcăra inima, dar în final nu foloseşte la nimic … În acest sens, oricâte aş avea de obiectat cu privire la predispoziţia ideologică a realizatorilor Agorei, cred că ei au fost ceva mai consecvenţi crezului lor în felul prin care au ales să încheie filmul.

Happy-endul este foarfeca prin care tocmai ne-a fost tăiată fotografia eroilor, lăsându-ne la îndemână doar un fragment al acesteia. Partea nevăzută însă ne apare presărată cu petale de trandafir şi înmiresmată de briza ce bate dinspre grădina de flori, senină ca o zi de vară pe ţărm mediteraneean. Asta e, suntem oameni şi ar trebui să ne obişnuim cu această limitare la care ne supune lumea în care am fost plasaţi. Sau, mai bine, cred că ar trebui ca din când în când să ne aducem aminte de panorama teribil de săracă pe care ne-o oferă simţurile …

Asta vedem noi pe ecran, asta vedem şi în viaţă: fragmente. Mici bucăţele, extensibile către orizonturi nebănuite. Creatorii lui Winged Creatures încearcă să ne trasmită acest mesaj prin filmul lor. Cred că şi Bob Dylan împreună cu cei au făcut Mascaţi şi Anonimi ne spun acelaşi lucru. Cărţile Psalmi, Proverbe şi Eclesiastul din Vechiul Testament, finalurile unor Evanghelia lui Ioan, Faptele apostolilor sau Întâia epistolă a aceluiaşi Apostol Ioan ne transmit, printre altele, şi acest adevăr. Unul dintre cele mai frumoase finaluri ale unei naraţiuni este tot în Sfânta Scriptură, cel al cărţii Ezra. Nu ştiu de ce a ieşit aşa dar, cum nimic nu e întâmplător la Dumnezeu, trebuie să învăţăm ceva şi din asta … Le amestec acum, dar nu pot să uit de un alt final de zile mari, cel al nuvelei Vă place Brahms? de Marguerite Duras, un cu totul altfel de forever after

În timp ce simfoniile ne spun prin ultima lor notă că audiţia s-a încheiat, că putem să ne ridicăm din scaune şi să plecăm acasă, faptul că noi, împreună cu cei din jurul nostru, mai respirăm ne comunică un mesaj al speranţei, mai frumos decât cel mai impresionant happy-end gândit vreodată: ceea ce suntem nu s-a decis încă.

D’aia nu cred în identităţi definitive, ci în portrete dinamice, aflate într-o permanentă modelare. Deşi limitate, prezervate în containere artificiale pe care le numim nume, ocupaţie, naţionalitate, gen, înfăţişare, fiinţele noastre curg asemenea fluviilor şi nu îşi găsesc hodina până nu se varsă în lumea Celui ce le-a dat viaţă, până când Acesta nu le va despărţi din nou de cer şi de pământ întru veşnicia ce le-a fost pregătită …

(Va urma?

Anunțuri

5 gânduri despre “Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (3)

  1. inspirat

    Ce spui, daca abandonam „happy end”-ul putem macar folosi „carpe diem”-ul?
    O impacare a trecutului cu viitorul la masa de dragoste a prezentului
    Fara sa sacrificam experimentul pe altarul hedonismului.

    1. Ar fi pacat sa cadem dintr-o extrema in alta; de regula in astfel de situatii eu ma gandesc la asumarea eroica a conditiei precare in care ne ducem vietile.
      Uite un final interesant: The eternal sunshine of a spotless mind. O vesnicie izvorata dintr-o rabufnire debila a regasirii in ridicol …

      1. N-am văzut filmul (e vorba de un film nu?) dar titlul e incitant.
        Să nu crezi niciodată (sic!) în extreme și nici că cineva ar putea trăi în ele.
        Sunt de acord cu tine cu eroismul, e puțin involuntar chiar (you have no choice but to assume your destiny). Problemele noastre țin de înțelegere mai mult decât de acțiune și eu propun așezarea, măcar din când în gând la masa tăcerii auto-impuse ca să lăsăm happy-end-ul să-și arate fața printre colibi.
        Încă mai caut dovezi pe unde pot că a fi creștin înseamnă a fi împăcat cu tine pentru a putea trăi pentru alții. Anunță-mă dacă găsești ceva în direcția asta 🙂

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s