Pentru numele lui Darwin, când veţi înceta?

Le-am observat adesea prin filmele americane, dar le-am auzit adaptate pe la noi.

“Oh, my God” sau, simplu, “God!”. “Good Lord!”. În finalul Titanicului, una dintre supravieţuitoare exclamă din barcă, în timp ce imensul vapor îşi trăieşte ultimele momente deasupra apei, “Lord Almighty!”.

De departe însă cea mai uzitată interjecţie de acest fel este cea pe care am auzit-o din nou, cu câteva zile în urmă, vizionând The Bucket List: “Jesus!”. Ca în majoritatea cazurilor, cel ce o rostea nu era creştin; mai târziu în film el se va prezenta drept necredincios. Nu credea într-un Dumnezeu de vreun fel, deci nici în Jesus. Şi totuşi, în chinurile teribile datorate chimioterapiei pentru cancer, putea fi auzit din când în când exclamând: “Jesus!”.

Nu vreau să filosofez acum pe tema luării în deşert a Numelui Mântuitorului; mai degrabă cred că ar merita tratat subiectul înjurăturilor sfinte pe care le-am mai întâlnit printre evanghelici (unele absolut pitoreşti!). Poate va veni şi vremea lor. Vreau să fac o întrebare totuşi: de ce “Jesus”?

Cum ar fi ca un necredincios să strige în agonie, când îl dor mădularele mai vârtos … “Darwin!”? Sau poate “Dawkins!” … Poate numele apostolului morţii lui Dumnezeu să sune mai bine. Ia gândiţi-vă cum s-ar rostogoli de pe buze un prelung, agonizant dar imperativ în acelaşi timp: “Niiiiiiiiieeeeeetzscheeeeeee!”.

Mă rog, poate nu e bine să te atingi de sfinţii necredincioşilor. În acest caz, am altă propunere:

“Dyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyo!”