Reflecţii ale unui evanghelic curios asupra cinstirii moaştelor Sfintei Parescheva

Atenţionare: Următoarele rânduri pot supăra pe unii dintre cititori, chiar dintre amicii mei într-ale blogăritului. Vă rog să le primiţi şi să le priviţi ca pe nişte reflecţii ele unui evanghelic care încearcă să priceapă ceva din acest gen de practică ortodoxă, nu ca pe expresii ale unui angajament dogmatic faţă de această chestiune.

 *

Este greu de descris repulsia pe care majoritatea evanghelicilor o au faţă de multe din practicile ortodoxie care îi au în vedere pe cei ce au adormit. Pomenile, rugăciunile pentru morţi, lumânările aprinse pentru ei şi parastasele sunt câteva dintre acestea. Cinstirea moaştelor sfinţilor este parcă şi mai provocatoare spiritului evanghelic; ea îmbină onorarea în sine, însoţită adesea de clamarea unor minuni înfăptuite în astfel de ocazii, cu un ambalaj întreg de manifestări mai mult sau mai puţin sfinte, tot mai mult mediatizate de către canalele de informare: cozi interminabile, îmbulzeli, pomeni atipice, afaceri conexe tot mai prospere, pelerinaje ale politicienilor şi alte nevoinţe, după specificul sărbătorii.

Idolatrie! Păgânism! Dacă nu sunt aruncate astfel de calificative atunci sunt şanse mari să vezi în evanghelici o ostentativă milă pentru acei nenorociţi care se scaldă în false speranţe, un supărător aer de superioritate, condescendenţă, toate acestea scăldate în rareori rostitul, dar în aer plutitorul “Mulţumescu-Ţi Doamne că nu sunt ca ei!” …

Cu greu se poate înfiripa un dialog între ortodocşi şi evanghelici pe acest subiect, unul extrem de inflamabil. De ambele părţi se iese din pepeni, se aruncă cu invective şi se coboară dezbaterea la nivelul afurisirilor. Astfel, după încă o sărbătoare a Sfintei Parascheva, rămânem în continuare pe baricade: noi, evanghelicii, mulţumiţi cu perdaful aplicat “păgânilor”, în timp ce ei, orotdocşii, mai hotărâţi ca oricând să lupte împotriva sectanţilor de orice fel …

Am văzut că Marius Cruceru şi-a publicat predica ocazionată de sărbătoarea Sfintei Parascheva sub parolă. Asta înseamnă că mesajul său este unul destinat doar celor ce l-au auzit la faţa locului şi acelora care, după ce au binevoit a-i cere accesul, au avut voie să-l urmărească pe blog. Eh, în condiţiile în care privesc la un blog ca la o invitaţie la cină, nu mi se pare deloc în regulă sa cer dreptul de a citi un post, aşa cum nu cred că se cuvine ca oaspetele să fie nevoit să îi ceară gazdei acces la frigider; prin asta vreau să spun că eu nu sunt unul dintre privilegiaţii care au auzit predica lui Marius Cruceru şi nu am o idee (încă) despre ce poate predica un baptist conservator român pe subiectul în cauză.

Vă voi spune în primul rând că sunt de acord cu Cristian Pascu în privinţa faptului că esenţa unei sărbători ca cea de la Iaşi nu stă în îmbulzeli, în coate şi înjurături, sau în manifestările accidentale (deşi termenul accident implică absenţa unei regularităţi, or aceste fapte, prin repetabilitate, au tot mai mult aspectul de normalitate …) pe care mass-media ni le serveşte cu nesaţ la ştiri. În adevăr, esenţa sărbătorii trebuie să stea în semnificaţia ei, în caracterul ei pedagogic, în dogmatica ce o fundamentează şi, nu în ultimul rând, în urmele pe care ea le lasă în cei ce participă la ea.

Îşi împart ortodocşii coate la sărbători? Să vedeţi când se înghesuie baptiştii la predicanie prin unele biserici: faulturi, croşee spirituale, ironii şfichiuitoare, săgeţi otrăvite. Ce unul zice, un altul dărâmă, se bat ca chiorii pentru “a avea cuvânt” din locul de (mare) prestigiu al majorităţii bisericilor neo-protestante: amvonul. Să fie el, amvonul, vinovat de toate astea? Nu cred, după cum nu cred nici că biata femeie devenită simbol al trăirii religioase moldoveneşti are vreo vină pentru tot ce se întâmplă în urbea Ieşilor cu prilejul sărbătorii ce-i poartă numele.

Dar … să mergem la esenţă. În spatele acestor practici din “întunecata” ortodoxie există o perspectivă dogmatică, o fundamentare doctrinară. Acelaşi Cristian Pascu era întrebat la postarea sa de către un comentator despre “referinţe”. Cristian, un ortodox pe care îl apreciez pentru agerimea gândirii şi sinceritatea cu care discută cu cei ce gândesc altfel decât el, nu avea de unde să ştie că aceasta este întrebarea fundamentală a oricărui evanghelic serios când vine vorba de a lua în discuţie practici religioase: referinţa, dom’le, versetele biblice, anunţate sub forma Carte capitol:verset. Asta este: meteahnă pocăiască grea, reflex al unui minimalism în gândirea teologică, prin care totul se explică prin citate din Biblie meşteşugit alese. Orice lucru din lumea asta trebuie fundamentat măcar pe un verset biblic sau pe un puzzle împletit din mai multe “referinţe”.

Înţeleg că în chestiunea cinstirii sfintelor moaşte fundamentul teologic este însăşi conceptul cheie al Bisericii Ortodoxe în explicarea mântuirii: theosis (îndumnezeire). Dacă scopul vieţii creştine este îndumnezeirea omului, următorul pas devine oarecum firesc: sfinţii, cei ce au atins în timpul vieţiilor lor pământene pragul acestei stări binecuvântate, lasă după moarte în urma lor prin oseminte sămânţa unor binecuvântări ulterioare pentru Biserică, motiv pentru care şi sunt numite “făcătoare de minuni”.

Cred însă că punctul de plecare, unul de divergenţă desigur, între perspectiva ortodoxă şi cea evanghelică este chiar dincolo de conceptul de îndumnezeire – care, la urma urmelor, a şi fost reformulat uneori în manieră reformată de către unii (eu zic că şi Iosif Ţon a făcut, până la un punct, asta) – în însăşi perspectiva asupra a ceea ce s-a întâmplat cu această lume prin lucrarea Domnului nostru Isus Cristos. El pleacă de la următoarea întrebare:

Ce s-a întâmplat cu Universul material în urma acestei lucrări?

Nimic, răspund aproape la unison evanghelicii. Cristos S-a întrupat, a trăit şi a murit pentru oameni. Materia a rămas la fel, atât din punct de vedere ontologic cât şi funcţional. Sub incidenţa acestei perspective intră şi trupurile noastre, desigur. Dacă este ca trupul nostru să sufere oarecari transformări, acest lucru se întâmplă eventual prin intervenţii directe ale lui Dumnezeu (de ex. vindecări) şi cam atât. Evanghelicii au tendinţa de a supralicita sufletul în dauna trupului, fapt pe care l-am mai observat odată, recent, citind un referat al Dr. Alexa Popovici, Nemurirea sufletului, asupra căruia poate voi avea timp să mă opresc mai în detaliu. Mi-aduc aminte ca astăzi “structura” omului predicată de cei de la Grace Ministries: “Omul este un duh, care are un suflet şi locuieşte într-un trup.”. O mare gogomănie teologică, după părerea mea … În orice caz, pentru mulţi dintre noi trupul este un simplu vehicol al sufletului şi nimic mai mult.

Extrema evanghelică în abordarea materiei este una searbădă, lipsită de orice taină (ştiinţele naturii sunt suficiente pentru “pătrunderea” ei); materia este modelabilă – de către om sau de către alte fiinţe – dar din punct de vedere ontologic ea nu poate să primească în sine energiile lumii spirituale.  Materia este privită de către protestanţi ca uniformă din punct de vedere ontologic: nici apa botezului, nici pâinea şi nici vinul Cinei, nici spaţiul clădirii bisericii, nici straiele ceremoniale, nimic nu se ridică din punct de vedere al sacrului deasupra unui peisaj de toamnă, de pildă.

Ortodocşii se plasează înspre cealaltă extremă. Universul material, în viziunea ortodoxă, nu este uniform. Există obiecte sfinţite, atenţie nu după o definiţie a funcţionalităţii (“pus la dispoziţia lui Dumnezeu”), ci după o definiţie ontologică: obiectul sfinţit este deschis energiilor duhovniceşti, le primeşte şi nu mai este ce a fost. Odată cu împlinirea lucrăiri lui Cristos, îndeosebi prin Întrupare, materia devine şi ea parte din lumea răscumpărată: iat-o începând să asculte de Fiul lui Dumnezeu – apa se preface în vin, furtunile se potolesc, pâinile şi peştii se înmulţesc, apa Îl ţine pe suprafaţa ei, ochii orbilor se deschid … Astfel există obiecte ce transcend semnificaţia lor trivială, datorată naturii lor anterioare: pâinea şi vinul Împărtăşaniei, icoanele, moaştele …

Da, moaştele sfinţilor, iată că am ajuns şi la ele. În timp ce pentru un evanghelic ele sunt ţărână ca oricare alta, pentru ortodox sunt, cum spuneam, obiecte transfigurate de energiile divine. Nu e loc de împăcare aici, să fim sinceri. Suntem plasaţi pe extreme mult prea agresiv evidenţiate dogmatic de către fiecare dintre părţi. Eu unul le deplâng pe amândouă. Nu cred nici în uniformitatea sacră a protestanţilor, nici în sfinţenia unor obiecte care au devenit pricină de multe excese în practica vieţii creştine. Cred că Cristos a făcut prin lucrarea Sa mult mai mult decât ceea ce înţelegem noi prin mântuirea oamenilor, că a lăsat urme duhovniceşti în această lume materială dar nu până la consecinţa cinstirii moaştelor sfinţilor.

Cel mai important lucru, acela pentru care am încercat să vă spun, în puţine vorbe, cum privesc ortodocşii problema: nu cred că cinstirea moaştelor este un obicei păgân. Cel ce îşi pune mintea cu cercetarea dogmatică a problemei va putea observa lesne că ea este o rezultantă directă a unei perspective asupra lucrării lui Cristos, una schiţată în liniile ei generale încă de către Sfântul Irineu. Cu toate astea, nu cred că este o practică folositoare; cel mult, noi evanghelicii, am putea învăţa din asta să ne respectăm înaintaşii, nu să îi aruncăm la stâlpul imfamiei atunci când nu ne mai sunt de folos.

Mă opresc aici, până nu spun prea multe … Judecaţi voi dacă am dat dovadă în cele spuse mai sus de răutate, de lipsă de discernământ sau de lipsa bunei credinţe. În ce priveşte înţelegerea, mda, vă dau voie să-mi ziceţi că n-am înţeles nimic din toate cele dezbătute în postare. Părerea voastră …