Voi încălca puţin ordinea cronologică a “aventurilor rock” pentru a mă opri asupra uneia dintre formaţiile mele de suflet si care cel puţin pentru un deceniu s-a situat în vârful preferinţelor mele muzicale.
Am aflat despre Jethro Tull dintr-un almanah rock în care, alfabetic, erau prezentate câte o formaţie pentru fiecare literă. Autorii respectivei publicaţii au găsit cu cale (din fericire) să-i pună pe aceştia la litera “J”, în detrimentul unor nu mai puţin legendari Judas Priest …
Deja faptul că era vorba de o formaţie atipică, incluzând un flaut în ansamblul instrumental clasic, îmi aţâţa curiozitatea. Un alt detaliu m-a ajutat însă, nu numai să mă apropiu de această formaţie, dar şi să aleg un prim album: se spunea acolo că Aqualung, cel de-al patrulea pe care l-au scos, era o sinteză a crezului lor religios, un manifest spiritual chiar.
Am început deci cu Aqualung. Nu mi-a fost mic şocul la ascultarea introducerii primei piese, cea care dădea şi numele albumului, parafrază a unei secvenţe din a V-a lui Beethoven. Odată depăşită bariera primelor acorduri, făcute parcă anume să nu atragă prin muzicalitate, piesa invita la o audiţie în adevăratul sens al cuvântului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Cross-Eyed Mary, ce-a de-a doua piesă, şi aceasta cu intro special la flaut. Favoritele mele au fost, de departe, My God şi Mother Goose.
Crez religios? Manifest spiritual? Cam mult spus. Albumul este mai degrabă un colaj autobiografic al lui Ian Anderson (liderul incontestabil al trupei), nu lipsit de tuşeuri sarcastice la adresa Bisericii Angliei (cel puţin asta am înţeles eu) sau de nostalgii adolescentine de prin şcolile acelea conservatoare britanice despre care mai auzim în unele filme de epocă. Nu e un crez, aşa cum ştim noi că sunt crezurile, sentinţe gravate în piatră, ci mai degrabă impresii, frustrări, ispite, (ne)împliniri şi visări transpuse în cântec.
Jethro Tull este o formaţie care a improvizat şi evoluat mult de la o realizare la alta: nu găseşti două albume care să semene în stil şi mod de exprimare. De pildă This was (1968), albumul lor de debut, plin de vitalitatea specifică începuturilor multor formaţii, este mai degrabă unul care aminteşte de blues şi de jazz, decât de rock propriu zis.
Apărut în 1970, Benefit, începe să cristalizeze totuşi un anume stil; chiar şi aşa, diferenţele de la un album la altul sunt foarte mari. M-au impresionat în primul rând With You There to Help Me, una dintre favoritele mele (în top 10 din toate timpurile, dacă vreţi), Nothing to say şi To cry you a song. Prima dintre piesele amintite mai sus – nu pot să o las să treacă aşa uşor – îmbină dramatismul unui mesaj poetic bine meşteşugit cu pasiunea unei interpretări muzicale ce împleteşte într-o revărsare incredibilă de energie flautul luiAnderson cu prestaţia unei formaţii alcătuite din muzicieni unul şi unul.
Un alt album de poveste – aici intră, desigur, subiectivismul meu în funcţiune – este Minstrel in the Gallery, lansat în 1975. Sunt prezente aici compoziţii cu orchestraţie ceva mai grea, îndeosebi misterioasa Cold Wind to Valhalla, o piesă “de atmosferă” în genul – respectând anumite proporţii stilistice – unei Hanule, anule a lui Phoenix de la noi. Un alt highlight al albumului este suita Baker St. Muse, o înlănţuire de cinci piese, cu o durată totală de peste şaisprezece minute.
Songs from the wood (1977) mi s-a părut un pas înapoi făcut de Jethro Tull în radicalizarea unui discurs rock. Sunt câteva melodii drăguţe, dinamice, care îşi fac repede loc în mintea ascultătorului. Totuşi, nu am fost prea încântat de el, cu o excepţie: piesa care dă titlul albumului este întradevăr superbă …
De pe Stormwatch (1979) evidenţiez un simplu, dar de efect, Home. Albumul este cel mai gălăgios de până la acea vreme; se vede tendinţa formaţiei spre un rock mai heavy decât cel practicat până atunci.
De ziua mea, în 1994, cea care urma să-mi devină soţie mi-a dăruit Too Old to Rock ‘n’ Roll: Too Young to Die! album apărut în 1976. Este un album făcut să fie ascultat ca un întreg; există o legătură ideatică între piese deşi, în spiritul unei tradiţii deja încetăţenite la această formaţie, ele diferă destul de mult una de cealaltă în exprimare muzicală.
Ce să vă mai spun despre Jethro Tull? Au promovat un rock aparent mai soft. Această aparenţă este însă înşelătoare: flautul lui Andersonnu nu e deloc blând. Este mult patos în muzica acelui instrument iar stilul muzical ce lasă adesea impresia de necizelare, de improvizaţie, de răzvrătire armonică mocnită se potriveşte de minune unor versuri care nu sunt nici ele “poetice” în sensul clasic al cuvântului. Cântă despre religie, dar cântă şi despre brutăria din vecini, despre bătrâni ţâciniţi, despre pasiuni adolescentine, despre o viaţă privită ca o uimire continuă în chiar cele mai banale aspecte ale ei. Nu le poţi cere ce nu şi-au propus vreodată să dea. Sunt rockeri, nu sfinţi.
Nici creştini evanghelici nu sunt …
dyo 