Predica, între creaţie literară şi Cuvântul lui Dumnezeu


“… vom mai cânta împreună o cântare comună, după care vom asculta Cuvântul Domnului …”

Auzim această expresie (sau într-o formă apropiată) duminică de duminică. Este formula prin care suntem anunţaţi că ni se va împărtăşi ceva foarte important. În general, în bisericile evanghelice, este vorba de punctul culminant al unui serviciu divin, cu mici nuanţe din partea unor carismatici care pun un mai mare preţ pe laudă şi închinare sau din partea unor biserici care chiar se pun pe genunchi în timpul orei de rugăciune.

Bun, aţi înţeles oameni buni: despre predică este vorba. Discuţiile din ultima vreme legate de legitimitatea copierii lor – sau a furtului, cum s-a sugerat – pun predicile în rând cu orice alt produs al minţii omeneşti care poate constitui subiect de proprietate intelectuală, fie că este vorba de o creaţie artistică, fie de rezultatul unui demers de pe tărâmul ştiinţelor etc. O predică poate fi protejată, cel puţin în Statele Unite, întocmai precum o carte sau un DVD, împotriva furtului intelectual; doritorii pot să afle informaţii detaliate despre paşii care trebuie urmaţi AICI.

Toate bune şi frumoase: se pare că nu ne este limpede tuturor statutul unei predici, rodul muncii unui păstor. Asta deşi aş putea să pun încă de pe acum o primă întrebare incomodă celor care încearcă să privească lucrurile sub aspectul strict al legislaţiei omeneşti în vigoare pe subiect: oare chiar a pregătit-o singur? Păi Duhul Sfânt ce a făcut în acest timp?

Dacă ne punem de acord asupra faptului că o predică a lui, să zicem, Marius Cruceru îi aparţine, este proprietate a domniei sale şi ne referim la ea ca rezultat strict al muncii pe care el a depus-o şi al competenţelor sale, atunci o putem încadra, fără nici o problemă, în rândul articolelor de presă, fotografiilor, partiturilor muzicale, CD-urilor şi altor produse ale raţiunii umane. Însă avem o problemă: ea nu este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea conţine păreri ale pastorului Marius Cruceru despre Cuvântul lui Dumnezeu, eventual condimentate în expunerea lor de charisma sa într-ale oratoriei, şi nimic mai mult.

Avem în faţă o capcană pe care lumea seculară ne-a întins-o, involuntar de data asta, şi anume aceea de a ne integra unul din rezultatele cele mai palpabile – uneori singurul! – ale practicii eclesiale creştine, adică predica, culturii în care trăim, după canoanele acesteia. Vorbim de predicile lui Ioan Gură de Aur, de cele ale lui Johnatan Edwards, de ale lui Iosif Ţon, de ale lui Vladimir Pustan şi Beni Fărăgău ca aparţinându-le în exclusivitate. Nu avem ce să facem: legislaţia copyrightului nu poate să capteze în domeniul în care ea produce efecte şi sinergia dintre omul credincios şi Duhul lui Dumnezeu.

Voi pune lucrurile, măcar pentru moment, în felul următor:

O predică a unui om al lui Dumnezeu nu este doar rodul muncii sale, motiv pentru care nici nu îi aparţine în întregime.

Mă întreb dacă formularea de mai sus – în simplitatea ei – este una asupra căreia să putem întruni un consens, măcar formal. Desigur, rămâne întrebarea dacă faţă de lume putem face acest compromis al atribuirii integrale a copyrightului unui pământean, lăsând sub tăcere contribuţia divină din proces. O chestiune de etică, la urma urmelor, şi încă una nu foarte dificilă.

În caz negativ, anume că nu sunteţi de acord cu acea afirmaţie, sunt deschis să aud opinii argumentate pe subiect. Voi afirma doar, din capul locului, încredinţarea mea că dacă o predică este în integralitate rodul muncii unui om atunci “să bem, să mâncăm, căci mâine vom muri”: chiar nu mai are rost să ne facem probleme pentru creştinism, nici pe tărâm apologetic, ca expresie a unui Adevăr demn de crezare, nici măcar ca alternativă viabilă pentru timpul liber.

În caz afirmativ, mai rămâne o problemă de adresat, cea pentru care de fapt m-am ostenit să scriu această postare. Adică …

“… să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu …” suntem îndemnaţi duminică de duminică înaintea timpului de predicare. Tehnic vorbind, Cuvânt al lui Dumnezeu a fost doar ceea ce s-a citit din Scriptură în acele momente când întreaga adunare s-a ridicat în picioare. Solemnitatea momentului este de netăgăduit, întărită la unii şi de detaliul deloc neglijabil al precizării paginii pe care enoriaşii pot să găsească pasajul indicat, semn că dacă nu ai în mâini ediţia clasică a lui Cornilescu, cea care indifirent de mărime are exact aceeaşi paginaţie, eşti în oarecare disonanţă faţă de lucrarea de acolo.

Apoi, după ce s-a citit pasajul biblic (care uneori nu este mai lung de un verset!), adunarea se aşează, se mai cântă eventual o cântare, şi urmează …

Oare ce urmează după aceste mai puţin de două-trei minute sacre?

… instalaţi comozi în fotolii (în caz că s-a făcut upgrade-ul aferent de la bătrânele bănci), ne facem vânt cu revista bisericii transformată în evantai dacă e vară, privim pe geam la fulgii de nea dacă e iarnă, verificăm pe mobil dacă ne-au mai intrat nişte mesaje, aruncăm priviri prin adunare inventariind absenţii sau, în cazul fericit, ascultăm “Cuvântul lui Dumnezeu” constând nu de puţine ori în snoave, salutări din partea nu-ştiu-cărei-frăţietăţi, bancuri în toată regula, amintiri din vremea seminarului (ce bine că pastorii nu făcut armata!), aluzii fine la probleme ale unor fraţi care ar trebui “să se cerceteze” şi să se îndrepte, reclame ale unor proiecte mai mult sau mai puţin personale (ale unor cărţi, dacă avem de-a face cu pastori care au mai şi publicat câte ceva), convingeri de nezdruncinat despre doctrine discutate şi discutabile, dezacorduri gramaticale, apeluri înduioşătoare (cu vocea gâtuită de emoţie), invective sectare, “Amin? Spuneţi Amin!”, indispensabilul “să ne cercetăm înaintea Domnului”, citate din Spurgeon şi alte astfel de ingrediente. Sunt toate astea Cuvântul lui Dumnezeu?

Din moment ce oricum se face diferenţa de solemnitate dintre citirea textul Scripturii şi expunerea predicatorului, de ce se insistă totuşi cu atâta naivitate (ca să fiu blând acum) că este vorba de “Cuvântul lui Dumnezeu”? Un răspuns, cel mai la îndemână pe care l-am auzit, face aluzie la un amestec acolo, în conţinutul mesajului: predica este Cuvântul lui Dumnezeu dar nu 100%, ci în procente care depind în cea mai mare măsură de vorbitor. Pentru cei care au drept model de predicare Stand-up Comedy-ul american procentul de Cuvânt poate coborî vertiginos către zero, în timp ce la predicatorii care se focalizează pe textul biblic el va fi considerabil mai mare. Desigur, sarcina de a face distincţia între ce a fost Cuvânt şi ce a fost vorbărie omenească cade pe umerii congregaţiei. Oare cum ar fi ca la sfârşit, înainte de plecare, adunarea să facă o evaluare procentuală a predicii pe care a ascultat-o? Parcă îi văd pe fraţi împărtăşind în drum spre casele lor: “Ce dimineaţă frumoasă! Predica de astăzi a conţinut 37% la sută Cuvânt al lui Dumnezeu …” Restul, desigur, ca pe etichetele produselor alimentare: glume 13%, amintiri cu tâlc 22%, conservanţi sectari 11% şi … apă (de ploaie!). În acest caz predicile “ecologice”, 100% naturale, ar trebui sancţionate ca otrăvitoare …

I-am pus această întrebare unui predicator din vechea şcoală baptistă românească, Dragomir Stancu. L-am auzit predicând în mai multe rânduri la Târgu Mureş. Şi-a făcut un obicei de a ne vorbi numai din Evanghelii sau din Apocalipsa. Cum vedeţi dvs predica, l-am întrebat, vis a vis de Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă auzirea Cuvântului are loc numai în acele momente în care se citeşte solemn din Scriptură, ce este predica?

Un predicator nu se predică pe sine, mi-a răspuns el (evident, în cele ce urmează vă ofer o parafrazare a răspunsului său). Nu are voie să facă asta. Cuvintele sale şi părerile sale nu au nici o valoare. Doar Cuvântului lui Dumnezeu are putere şi poate să aducă viaţă. E trist să vezi câţi pastori uită acest lucru şi, în loc să lase Scriptura să vorbească, îşi susţin propriile lor idei cu Biblia. Când este acolo, la amvon, pastorul are datoria de a dărui adunării Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea eu când predic nu fac altceva decât să pun în faţa adunării datele, observaţiile de natură literară sau culturală, contextul teologic, informaţiile istorice, să le expun ascultătorilor un tablou cât mai fidel asupra celor relatate şi să explic cum se împletesc toate astea în pasajul pe care îl avem înaintea noastră. În rest, Dumnezeu Îşi va face lucrarea. E diferenţa dintre a lăsa textul să predice prin mine şi a predica eu textul …

Mă rog, răspunsul mi s-a părut interesant, deşi sunt convins că el poate fi demontat, ca orice alt răspuns, pe temeiul sensurilor dar, mai ales, al implicaţiilor practice. Asta îmi explică mie, oarecum, de ce predicile sale nu par să fie foarte aplicative, ci mai degrabă existenţiale: îndemnul aplicativ este un rod care trebuie să se coacă în inima ascultătorului, nu să fie livrat la pachet cu sămânţa Cuvântului cea proaspăt semănată. Este un posibil răspuns la problema ridicată. Mai există şi altele.

Am harul să fac parte dintr-o biserică în care păstorul predică din Cuvânt, fără glume, fără abureli stilistice, fără rabat de la menirea pastorală de a oferi congregaţiei hrană sănătoasă. Aud, din păcate, nu puţini pastori care au transformat predica în orice altceva numai în mesaj al lui Dumnezeu pentru biserică nu. Ei slujesc un Dumnezeu care nu ştie să ne vorbească decât în trei puncte, care ne plictiseşte dacă nu strecoară câte o glumiţă la fiecare aplicaţie şi care dacă nu te scoate pe tine, oiţa anonimă în turmă, faţă în faţă cu rodul pe care Cuvântul ţi-l propune astăzi şi acum, a vorbit în mod sigur pereţilor. Însă – cine ştie? – s-ar putea ca problema să fie în dreptul meu. Poate că îmi scapă mie ceva. Ce părere aveţi?

Am auzit predici care erau poezie pură, dădeau peste ele în epitete şi comparaţii, în ceea ce ni se cerea şi nouă în compunerile din clasa a patra, “expresii frumoase”, şi am auzit şi expuneri aride care ne uscau mintea de atâtea cuvinte “în original”, sensuri şi nuanţe în koine sau tot felul de “isme” menite să ne lumineze asupra cine suntem dacă credem ceea ce credem. Câteva dintre cele mai bune bancuri pe care le ştiu le-am auzit în cadrul unor predici. Sunt predici pe care le-am auzit cu peste cinşpe’ ani în urmă încă actuale în viaţa mea prin efectele produse, prin alegerile înspre care m-au călăuzit. Şi totuşi, după atât vreme, încă nu înţeleg şi daţi-mi voie să spune că mulţi alţii sunt aceeaşi situaţie, de la simpli enoriaşi până la pastori cu masterate şi doctorate: de ce li se spune evanghelicilor că în timpul alocat predicii ascultă “Cuvântul lui Dumnezeu”? Poate să îmi explice cineva asta ca unuia care, întors la Domnul, vrea să ştie  ce se întâmplă cu adevărat în timpul acela de duminică de la care ar face bine să nu-şi permită să lipsească (afară doar pe caz de boală)?

11 comentarii

  1. Interesanta tema propusa.
    Una din cele mai bune carti pe care am citit-o (si probabil si dumneavoastra) este Puterea predicarii a lui John Stott. O recomand din tot sufletul. Desi e scrisa in 1980 este extrem de actuala. Daca predicatorii crestini ar lua in serios principiile din ea cu siguranta ca biserica Domnului ar fi mult mai bine si mai consistent hranita. In aceasta carte se mentioneaza explicit ca nimeni nu mai are dreptul sa zica „Asa vorbeste Domnul…”. Etapa aceasta s-a incheiat.
    Cu toate acestea formula „Sa ascultam Cuvantul Domnului” , cu toate minusurile ei, are rolul de a ne face atenti (macar citirea textului biblic tot tine de Cuvantul Sfant). Avem sansa sa devenim receptivi. Si cat de importanta e receptivitatea! Ar trebui ca in acel moment sa ascultam Duhul Sfant care vorbeste inimii noastre smerite prin acel vas uman numit predicator. Si sigur, fiecare vas are limitele lui. Nu stim cat de clara , fidela textului sau corecta doctrinat va fi predica. Nu stim cat de aplicativa sau abstracta. Totusi, cu cat vom fi mai receptivi vom da sansa Duhului Sfant sa lucreze cu ce material are la dispozitie pentru restaurarea si indreptarea inimii noastre.
    Da, e supralicitata formula „sa ascultam Cuvantul Domnului”. Totusi, daca in unii trezeste reverenta, smerenie si receptivitat atunci why not?

    1. Intrebarea este daca acest compromis, inteleg ca folosim aceasta expresie pentru ca e „necesara”, chiar functioneaza. Vorba lui Beni Faragau care zicea odata ca am putea fiecare sa facem niste clăi de toata frumusetea daca pentru fiecare predica pe care am auzit-o am primi cate un pai … insa tot nu ar insemna ca am auzit Cuvantul neaparat. In ceea ce-l priveste, Beni include in acest proces de aducere a Cuvantului in biserica si timpul de evaluare din partea adunarii, in lumina Scripturii: Unul vorbeste, ceilalti judeca. Din pacate, la noi procesul se incheie pe la jumatatea drumului si atunci … revenim smeriti la intrebarea initiala.
      Intr-adevar John Stott pune problema intr-un mod echilibrat si pertinent dar cati de pe la noi inteleg o astfel de perspectiva si cati folosesc astfel de exprimari precum cea pe care o pun in discutie in virtutea unor simple schematisme evanghelice?

      1. De acord. Ideal ar fi sa avem in bisericile noastre o structura de grupuri de casa in care sa se discute aplicativ predica de duminica. Noi incercam (chiar daca nu reusim intotdeuna) in biserica noastra ca in timpul saptamanii sa punem in discutie elemente din predica si sa incercam sa le integram in viata de zi cu zi: cum iubim vrajmasii?, cum ne iertam?, ce inseamna sa fii sef crestin? cum cresti in asemanarea cu isus ca sot, angajat, cetatean?
        Cuvantul trebuie auzit si apoi trecut prin propria sita a fiecarei inimi. Altfel exista riscul de a ramane la auzire si la paradigma lui Iacov (oglinda). Sunt de acord 100% cu ce zice fratele Beni Faragau (biserica noastra ii datoreaza enorm) si stiu ca si dumnealui incearca acest lucru in biserica Iris.
        In alta ordine de idei, orice formula am folosi inainte de predica duminicala ea se va uza repede si va trebui inlocuita. Biserica e un organism viu si are mereu nevoie de forme noi, proaspete, relevante…
        Domnul sa ne ajute sa auzim Cuvantul, sa ne punem inima sa-l intelegem, sa-l intrupam si apoi (ca Ezra) sa-L dam mai departe…

  2. 1. Eu m-am dat batut in a incerca sa argumentez de ce predica nu e egala cu Luceafarul si de ce predicatorul nu are drept asupra a ceea ce spune ca si Eminescu. Am trecut la alte subiecte (unul chiar azi!).
    2. E Cuvant, pentru ca e rostit cu ajutorul Duhului Sfant. Normal ca nu are aceeasi valoare ca Biblia, dar daca e Inspirat, atunci e Cuvant!

    1. Mi-e nu-mi dă mâna sa inventariez Cuvantul pe criterii de valoare. E adevarat, pot exista imperative diferite, in contexte diferite, pentru fiecare dintre noi dar Cuvantul este unul in autoritatea sa fata de noi …

  3. evident sunt multe de discutat. ma intreb ce spune marturisirea de credinta.
    pastorul si-a insusit functia prorocului datorita autoritatii cu care l-a investit biserica si cei ce l-au uns. dar de aici pina la cazul ideal ca el vesteste „cuvintul domnului” e cale lunga. dar nu numai pastorul poate face acest lucru si atunci apar alte complicatii. si iar intervine autoritatea (a cui?) sau lipsa ei in materie: cum de a ales textul ala, cum de a ales explicatiile alea si de unde. de la „domnul” pentru ca de obicei asa crede cel ce predica. ca nu cred ca domnul i-a soptit ceva la urechi. sau cel putin mie nu imi sopteste de nici o culoare. unii au convingeri foarte puternice pe care le expun ca fiind cuvintul pt ca le iau din cuvint, adica biblie. altii gasesc un text care le comunica ceva (prin duhul sfint) si atunci cred ca ăsta e cuvintul domnului. si au impresia sau convingerea ca trebuie facut public. daca congregatia ii impartaseste punctul de vedere, atunci ceea ce spune este recunoascut ca fiind cuvintul domnului.
    aici intervin si derapaje: mai tinem minte actiunile unor frati cu stele pe umeri si mai putin duh sfint care veneau sa impuna cuvintul domnului spunind ca ne iubesc si pe noi si pe dumnezeu si alte afaceri de felul asta cind unii predicatori sunt suparati pe turma ca ciobanu pa sat.
    ce pacat ca nu avem curajul din cind in cind sa spunem bre cutare mai stai jos si taci din gura! poate in unele cazuri asta ar fi cuvintul domnului! un frate mi-a povestit cum intr-o adunare din arad pe cind predica un pastor unul dintre frati ar fi spus in timpul predicii:”tu nu ne vorbesti de la domnul ci de la satana!”. in biserica s-a lasat liniste, nimeni nu a contestat spusa si fratele pastor a luat loc tacind. nimeni nu a contestat afirmatia.

    1. Nu sunt de acord cu multe din presupozitiile lor, desi le inteleg buna intentie. Daca Biserica este vie atunci trebuie sa ii dam voie sa nu mai fie in secolul XX ce a fost in primul secol, adica sa creasca. Eu nu am intentia de a desfiinta predica, ci de a-i cauta adevaratele sensuri si rosturi in adunare. Atat.

  4. Intrebarea este :gresesc autorii sau au dreptate cind enunta originea predicii si a celorlalte practici din biserica actuala ? Am citit o minirecenzie facuta cartii de catre fr. Daniel Brinzei care desi este pastor, a avut o parere foarte buna despre carte si chiar o recomanda spre citire.Chiar ca s in ceata.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s