Dicţionar existenţial – Adormire


Adormire, moarte, s.

Stare în care o persoană ajunge turist al propriei sale vieţi sau al comunităţii în care trăieşte. De regulă sensul în care ea se manifestă este de la exterior înspre interior: închidem ochii întâi către cei din jurul nostru, după care, ajungând la noi înşine, ajungem să sforăim de-a binelea …

Aţipirea, primul stadiu al adormirii, se poate observa în parcursul precaut, şovăielnic, printre oameni. Este o umblare pe vârfurile picioarelor pentru a nu deranja nimic, a nu lăsa în urmă nici măcar o pală de vânt care să tulbure o stare de lucruri faţă de care s-ar părea că ne doare în cot. Într-un sens mai precis, vorbind de un stadiu deja mai avansat, este refuzul ucenicizării, al confruntării constructive, al zidirii celuilalt.

În acelaşi timp, în dulcele nostru somn, ne strecurăm printre oameni şi din dorinţa de a nu ne răni, întocmai cum ne ferim de crengile din pădure pentru a nu ne zgâria. Dacă întâlnim vreun izvor, ne astâmpărăm setea după care ne grăbim să spălăm putina. Refuzăm să stăm prea mult în preajma celor ce sunt izvoare: odată ce şi-au împlinit efemera lor menire, se pierd încet în urma noastră odată cu vremurile …

Adormirea colectivă este încă şi mai grozavă. Pascal Bruckner vorbea undeva despre o Europă adormită, hipnotizată de nostalgia unui trecut pe care şi l-ar dori altfel, mântuit de binecunoscutele-i excese. Ea ne transformă în turişti ai propriei noastre istorii. O obsesie cu privire la conservarea propriului patrimoniu – fapt alminteri cât se poate de nobil – se manifestă în detrimentul preţuirii moştenirii vii a înaintaşilor, vizibilă până şi pe bancnotele comune: sunt pline de arcade, poduri, porţi şi clădiri. Shakespeare, Michelangelo sau Goethe nu se (mai) califică pentru a ne reprezenta europenitatea. E mai uşor să dormi între ruine decât între idei şi creaţii care ne dau atâtea bătăi de cap …

http://photo.net/photodb/photo?photo_id=1896420

La un nivel ceva mai restrâns, adormirea se poate vedea şi în comunităţile care pun fie dogmele, fie tradiţiile, fie clădirile, fie prejudecăţile colective, deasupra oamenilor. Toate dormitează acolo într-un cadru demn de o scenă din Frumoasa Adormită, pe drumul unei interminabile anestezii, una care, o ştie orice medic, nu poate să ducă altundeva decât la moarte.

Adormirea este fundalul pe care dăm impresia că trăim. În The legend of 1900, un film din 1998 al lui Giuseppe Tornatore, eroul principal, un pianist care şi-a dus întreaga existenţă ca pasager al unui vapor, constată nu fără uimire că deşi umbla de atâţia ani pe mare el nu a auzit-o niciodată! Nu oricine trăieşte în România a prins ideea cu privire la ce înseamnă să fii român. Putem să cântăm până ne vine acru “Deşteaptă-te române”: dacă nu începem să măturăm împreună aluatul corupţiei dintre noi, vom sforăi în continuare cu tupeu. La fel, nu oricine trăieşte într-un mediu creştin – chiar vechi de două mii de ani – este un urmaş al lui Hristos. Ne putem întreba şi despre câţi creştini umplu clădirile bisericilor, participă la liturghii şi programe, iau parte la toate tainele şi praznicele, postesc, cântă, se roagă şi aud predici, dar nu L-au auzit niciodată pe Domnul cu adevărat.  Ne-am obişnuit cu românismul, cu creştinismul, cu politichia noastră cea de toate zilele, aşa că nu ne mai miră nimic, nu ne mai surprinde şi nu ne mai învăluie nici un fior de viaţă, nici o pulsaţie din inima Tatălui …

Suntem reci – adormiţi – iar acest lucru ne place de minune …

Gândiţi-vă, măcar pentru o clipă, ce ar însemna atunci mult-dorita trezire!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s