De ce nu pot ca evanghelic să scriu literatură de calitate? (Updated)


Preambul

Treburi şi circumstanţe diverse, asupra cărora nu vreau să mă opresc acum, m-au cam ţinut departe de dezbaterea iniţiată de Teofil Stanciu cu privire la sublima şi puţin existenta literatură (de calitate!) răsărită din mintea evanghelică a zilelor noastre. Prezentul articol nu se doreşte a fi un fel de “ce zice Dyo despre asta”, după ce deja s-au zis cam toate câte erau de zis, ci o reflecţie personală asupra subiectului în cauză. M-am plâns în repetate rânduri de aspectul insipid al culturii evanghelice; acum când din nou este pusă pe tapet calitatea ei, socot că nu este fair să stau deoparte, deşi, repet, contextul în care mă aflu împreună cu familia mea de mai bine de o lună mă ţine într-o anumită măsură pe tuşă.

Atenţie: în ciuda celor spuse mai sus, postarea de astăzi este lungă, poate cea mai lungă din câte am scris până acum.

Şocul cultural

Am numit-o uneori “cultură aseptică”. Aşa am perceput-o încă din perioada în care m-am întors la Domnul (anii 92’-94). Ca să înţelegeţi dimensiunile prăpastiei culturale constituite de pocăinţa mea şi consecinţele ei asupra căii pe care am urmat-o, vă dau câteva nume şi titluri ale lecturilor şi muzicilor cu care mă delectam în acea vreme: Ascetica şi Hristos răstignit a doua oară de Kazantzakis, Citadela de Saint Exupery, Antichristul lui Nietzsche, Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, Fantastica lui Berlioz, a Şasea lui Ceaikovsky, Romantica lui Bruckner, The touch of evil – Judas Priest, The Wall – Pink Floyd, Aqualung şi With you there to help meJethro Tull, Master of puppets (întreg albumul!) – Metallica, Jesus Christ Superstar

Toate astea erau gratinate cu primele impresii consistente dinspre arta cinematografică, provocate de nume precum Tarkovsky, Bunuel, Abuladze şi Woody Allen

O “cultură aseptică” este ceea ce mi se oferea în continuare ca alternativă la cea a anilor adolescenţei, una sterilizată de impurităţile pasiunilor inutile, de dileme existenţiale, de incertitudini, de eforturi înspre asimilarea ideilor. Răspunsurile erau deja la îndemână, trebuia doar să le recepţionezi cu “Da” şi “Amin”. Eforturile depuse, pe toate planurile, erau minime; cele mai adânci taine ale tensiunilor dihotomice har – lege, libertate – predestinare, lumesc – duhovnicesc sau păcat – virtute erau diseminate şi livrate publicului evanghelic în termenii unei dezarmante inechivocităţi.

În planul gândirii teologice, de la Jertfă şi răscumpărare a Părintelui Galeriu, Sensul creaţiei (Berdiaev) şi Introducerea lui Lossky, aveam să intru în contact cu inflaţia de broşurele creştine didactice, despre o groază de “cum să”-uri duhovniceşti, şi nuvelele moralizatoare (parcă Kristina Roy era unul din numele cele mai vehiculate). Primele lecturi despre care pot să spun că mi-au făcut plăcere, oferite pe filieră evanghelică (termen destul de ambiguu, parcă folosit ca substitut pentru mai puţin plăcutele “neoprotestant” sau, şi mai rău, “pocăit”) veneau dinspre alte orizonturi confesionale: Creştinismul redus la esenţe al lui C.S. Lewis şi Crucea lui Christos de John Stott.

Despre muzica creştină a acelor ani să nu mă întrebaţi: mi-a dat o mulţime de bătăi de cap deja. Ajunge.

Dacă e să rezum în cât mai puţine cuvinte dimensiunile şocului cultural resimţit de mine odată cu intrarea în comunitatea evanghelică, aş spune astfel: am trecut de la un cadru antagonic, puternic conflictualizat în plan sufletesc, în care este important să parcurgi o cale către destinaţie, la unul în care orice posibil conflict fusese deja eludat de convertire. Mai simplu: prima este o cale care implică pasiunea luptei cu adevărul, sau pentru adevăr, în timp ce a doua face apel la un fel de odihnă într-un adevăr exterior încapsulat într-o locaţie sacră (Scriptura), pe care trebuie doar să îl accepţi drept adevăr absolut.

Voi reveni cu detalii asupra acestor aspecte ceva mai târziu.

Falsa problemă

Marius Cruceru sugerează nişte posibile, chiar dacă ilegitime dacă e să le luăm la bani mărunţi, complexe culturale ale evanghelicilor. Ştiţi voi: nişte ignoranţi, proşti, incapabili să vadă că universul este într-o continuă mişcare şi, cel mai grav, dispreţuitori faţă de “tot ceea ce înseamnă cultură şi artă” (asta vine dinspre Teofil).

În ce mă priveşte, eu nu cred într-o aversiune specială faţă de cultură a creştinilor evanghelici. Nu faţă de cultură în sine. Nu într-un cadru care oferă oricărui creştin posibilitatea de a merge în faţa adunării pentru a spune o poezie sau a cânta un imn. Nu în condiţiile existenţei atâtor coruri, formaţii, echipe de închinare, recitatori, publicaţii ale bisericilor, pagini de internet, bloguri.

Ş’apoi conaţionalii noştri ortodocşi în ce lume trăiesc? Ale cui sunt manelele, programele TV care îşi fac rating din exacerbarea mahalagismului la ore de maximă audienţă, rafturile pline de cărţi despre cum să te îmbogăţeşti doar gândindu-te la bogăţie?

Au ortodocşii mai multe circumvoluţiuni în tărtăcuţă? D’aia a căzut dezbaterea de duminică a lui Pleşu cu Liiceanu de pe TVR1 în gropa uitării, undeva pe TVR3 sau Cultural, şi urcă în ratinguri spectacolele pline de inepţii ale unor personaje care nu sunt în stare să deosebească Europa de Cercul Polar de Sud? Cine sunt aceia care vor face loc OTV-ului în parlament dacă nu conaţionalii noştri ortodocşi? Ce măreaţă cultură poate să pretindă o naţie creştină de două mii de ani când ea se lasă reprezentată în Parlamentul european de ortodoxul Gigi Becali?

Cultură teologică, ziceţi? Dacă îi întrebi pe unii, îţi vor spune că theosis este un fotbalist în Naţionala de fotbal a Greciei; despre cei care s-au făcut de râs pe PrahovaTv pentru că sărbătoreau de Crăciun tăierea porcului, ce să mai vorbim.

Nu, nu suntem mai proşti decât ortodocşii, nici mai inculţi. Naşterea din nou nu ne-a făcut, din păcate trebuie s-o spun, nici mai înţelepţi decât ei. Talentele ni s-au distribuit democratic de către acelaşi Creator. Metehnele ni le-am pus la dospit, după miresme diferite ce-i drept, cu toţii, fără deosebire. Avem şi noi faliţii noştri.

Nici din punct de vedere demografic nu sunt diferenţe majore. Frizeri, mecanici, doctori şi zarzavagioaice sunt de găsit prin toate denominaţiile. Că penticostalii au avut mai multă aplecare spre etnia rromă şi, în general, spre comunităţi rurale nu poate decât spre cinstea lor. Slăvit să fie Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne-o oferă tuturor, indiferent de calificare profesională sau nivel intelectual!

Nu cred că există o problemă între omul evanghelic şi cultură. E adevărat, există aspecte ale culturii lumii acesteia pe care evanghelicul le va respinge înainte chiar de a le testa valoarea. Nu aşa face fiecare dintre noi?

Problema

Spre deosebire de confraţii mei care, mai fideli tradiţiei lor evanghelice, şi-au structurat opiniile în trei puncte, eu voi insista asupra unui singur aspect care ne separă culturile, cel care m-a deranjat pe mine încă de la bun început. Prin asta nu doresc să minimalizez alte perspective, ci să o personalizez mai mult pe a mea.

Aş vedea prăpastia dintre cele două culturi, cea a outsiderilor (indiferent cine vor fi aceştia, este termenul propus de Dorin Mureşan) şi cea evanghelică astfel: prima este o cultură a parcursului, a doua este una a momentului.

Să le observăm niţel mai în detaliu. Le voi enunţa la persoana a doua pentru că vreau să fie pricepute nu doar cu mintea. Pentru mine nu sunt teorii, ci observaţii izvorâte din frământările personale legate de înţelegerea rostului meu în această cultură în care, cel puţin formal, am intrat atunci când am ales să fiu creştin evanghelic.

Parcursul

Eşti pe un drum. Păşeşti pe el, fiind conştient de faptul că paşii de ieri îţi influenţează mersul de astăzi şi felul de umblare de mâine. Eşti suma celor întâmplate, auzite, văzute, citite, suferite de ieri. Ceea ce faci astăzi este esenţial pentru ce vei deveni mâine.

Un parcurs cere timp. Timpul înseamnă mişcare, devenire, interogare, mirare, coliziuni. El poate cuprinde sub aripile sale trăiri ce consumă zile, săptămâni, chiar ani dintr-o viaţă.

Unul din elementele definitorii ale acestei perspective este faptul ţi se dă voie – chiar eşti obligat uneori! – să faci recurs la trecut. Poţi să laşi în urma ta nişte confesiuni, precum Augustin sau Rousseau, de pildă. Poţi să preţuieşti amintirea bătăliilor trecute; poţi să apreciezi valoarea fiecărei cărămizi din care ţi-ai zidit viaţa. Un film ca cel al lui Cristian Mungiu – După dealuri – nu putea fi făcut decât dintr-o astfel de perspectivă. (Arătaţi-mi evanghelicul care ar fi folosit drama de la Tanacu – întâmplată, să zicem, într-o adunare de-a noastră – pentru a scoate din ea o operă de artă!)

Parcursul poate fi povestit. Fluiditatea lui poate fi turnată de un artist priceput în fel şi chip, după gust, fie că vorbim de joaca cu cronologia (în folosul cursivităţii expunerii ideilor), fie de asocierea unor puternice emoţii legate de porţiuni dramatice ale căii parcurse.

Parcursul nu îţi dă voie să rupi viaţa în bucăţi fără să suporţi consecinţele unei alienări. Edificator este cazul lui Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă care, de dragul unui bine plasat undeva într-un orizont mai degrabă virtual, comite o faptă abominabilă de care speră că se va putea cumva debarasa ulterior. Exemple similare se găsesc în Rigoletto, Oedip, Dama cu camelii, Ion, Mizerabilii, Patul lui Procust, Contele de Monte Cristo, Hamlet, Baltagul, Forsyte Saga, Faust, (listă aleatorie şi săracă, alcătuită din scrieri de valori inegale şi de provenite din medii diverse). Părerea mea este că şi Scriptura este o carte croită pe aceeaşi paradigmă; poate că odată voi şi argumenta asta mai îndetaliu.

Nu te poţi lepăda de trecut, oricum va fi fost acela. Poţi să alegi ce să faci cu el acum: să întocmeşti o operă de artă sau să-l înfunzi într-un sac cu zdrenţe precum cel al nefericitului erou întruchipat de De Niro în filmul The Mission. Când îţi priveşti viaţa, o vezi ca pe un întreg, cu toate câte sunt în ea, bune sau rele, cu biruinţe şi înfrângeri.

Această paradigmă ascunde unele capcane; unii privesc viaţa ca pe o călătorie fără ţel, de dragul plimbării în sine. Alţii îşi scuză prin ea faptul că nu ajung niciodată la o destinaţie, nici măcar una provizorie.

Ah, era să uit: această perspectivă presupune o permanentă luptă cu adevărul, pentru adevăr. Eşti modelat sub ciocanele unor fapte incomode, provocatoare, dureroase adesea. Asta înseamnă neapărat pasiune, dedicare, curaj, uneori chiar o doză nebunie …

Momentul

Ai ajuns. Vei fi trecut prin multe, vei înfruntat primejdii teribile dar acum … eşti la locul potrivit.

Cum sper că deja ai intuit, momentul cere neapărat o încadrare în spaţiu. Contează unde eşti acum, la ce adunare mergi, pe ce scaun te-ai aşezat, dacă te afli cumva acolo, care îţi este încadrarea.

Momentul nu îţi îngăduie patimi, dileme, conflicte. El este, prin natura lui, rezolutiv: îţi furnizează un răspuns deja existent înainte chiar de a rosti întrebarea.

Într-o cultură a momentului nu ai amintiri, ci îţi comprimi/reprimi istoria personală într-un singur punct. Arătaţi-mi un evanghelic serios care să fi avut măcar ideea – că de materializare a ei nu se pune problema – să-şi scrie confesiunile pe bune! (Dacă există, musai că e un excentric!)

Cultura evanghelică este una a unui moment continuu – un paradox desigur – în care contează amplasamentul, nu dinamica. Eşti în permanenţă întrebat unde te afli, nu încotro te îndrepţi. Palide simulări ale unei dorite dinamici se regăsesc în conceptul sfinţirii, unul neconvingător din moment ce nu prea are nici cap, nici coadă în majoritatea formulărilor evanghelice (în special, mă grăbesc să spun cu o anume maliţiozitate, în cele reformate). Din acest motiv, poate că nu ai observat încă asta, arta evanghelică are un caracter mai degrabă informativ: le raportezi altora despre amplasamentul tău actual şi despre binefacerile lui, despre locul tău din proximitatea lui Dumnezeu şi a îngerilor. Nu se cântă imnuri despre lupta dintre carne şi Duh, nici nu se fac disecţii ale înfrângerilor din trecut: acestea ar implica un apel la timp, la o curgere pe care nu ţi-o poţi permite.

Momentul nu se povesteşte, el se fotografiază şi se pune în ramă. Din acest motiv demersurile narative evanghelice arată cel mult ca nişte tablouri cu feţe duble: “înainte” şi “după”. Îţi vei reprezenta pe bucata de pânză rătăcirea şi găsirea, moartea şi viaţa, raiul şi iadul vieţii tale. Dacă nu mai vrei să priveşti în urmă nu-i nimic: vei zugrăvi doar cerul de care te bucuri acum. Această activitate îl slăveşte pe Dumnezeu.

Dacă eşti pastor, lider al unei lucrări creştine sau, pur şi simplu, vrei să fi creştin model este musai să trăieşti ca un exponent al momentului de glorie prefigurator al veşniciei de dincolo. Altfel, vei fi expulzat, dacă nu de către cei ce împart acelaşi loc cu tine, de propriul tău cuget care nu va putea face faţă conflictului … eşti un impostor, un lup în piele de oaie, unul care face jocurile celeilate culturi. Afară!

Mai simplu

În timp ce catolicii, ortodocşii şi ceilalţi outsideri îşi joacă încă meciul, noi suntem la vestiare, ne facem duşurile de rigoare, şi aşteptăm cu emoţie festivitatea de decernare a trofeului. Ei au ce povesti, noi aşteptăm. Ei îşi rup încă picioarele pe teren, noi ne dăm sub braţ cu deodorant. Ei tremură pentru fiecare şut al adversarului, noi ne gândim cum ne va sta zâmbetul pe buze atunci când vom ridica cupa deasupra capului.

De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate?

Pentru că judecăm calitatea după criteriile unei culturi a parcursului, în timp ce obiectul evaluat – produsul literar evanghelic – este croit după rigorile unei alte paradigme.

Nu vă place? Nici o problemă: în ziua de astăzi se poate trece destul de lejer dintr-o parte în alta. La anglicani, de pildă: se pare că dintre ne-evanghelici ei sunt cel mai uşor de asimilat de către “ai noştri”. Şi ştiu să scrie tare bine uneori …

Ce fac eu, evanghelicul, vis a vis de toate astea?

Blogging şi literatură de sertar. E la modă, se pare.

29 de gânduri despre “De ce nu pot ca evanghelic să scriu literatură de calitate? (Updated)

  1. Intrebarea, „De ce nu pot ca şi evanghelic să scriu literatură de calitate” are un raspuns destul de simplu: nu scrie literatura de calitate decit cel ce are talent scriitoricesc si asta indiferent de apartenenta religioasa. 🙂
    Cu asta te nasti sau nu.

    1. Ca să vezi!…

      Cum să fie talentul scriitoricesc… înnăscut?

      Sau poate și talentul muzical o fi tot… înnăscut?

      Păi nu zicea Enescu că… 1% inspirație și 99% transpirație?

      Nu scria Eminescu variante peste variante pînă îi ieșea versul?… Îi ieșea pe nas…

      Îl sun într-o zi pe Ionatan Piroșca, aflat la Băile Felix, și îl întreb ce face… Bine, îmi zice, mi-am făcut norma de 4 poezii pe zi!… (Atunci mi-am spus eu: Dacă omul ăsta, bolnav, poate scrie 4 poezii pe zi, eu nu pot compune o melodie pe săptămînă pe versurile lui? Și cam așa am făcut!…)

      Și nu contează la CARE școală înveți să te exprimi…. cultural? Nu contează tradiția culturii în care trăiești?

      (Aseară îi spuneam fetiței, ne uitam la niște probe atletice la TV, că ateltel din Jamaica aleargă bine la 100 de metri, cele din Etiopia la 1.500 m și atleții kenieni la 1.500 m. Și îi mai spuneam că tradiția de la școala de gimnastică de la Deva, nu de la București, contează…)

      Mintenaș o să zicem că și predicatorii se nasc, nu se fac…

      Vai de tine, bîlbîitule Moise, la ce trudă te-a pus Dumnezeu, să te tîrguiești cu Faraon…

      Ptiu, netalentatule…

      Dar ajungem la „lucruri sfinte”…

      1. In acest caz, nu cred ca discutia noastra se focalizeaza pe darul omului – pe talent, cum zici – cat pe capacitatea scriitorului de a opera in cadrul cultural din care face parte. Ori se adapteaza, ori iese din el, ori porneste o revolutie … ceva tre’ sa faca.
        In ton cu provocarea lui Teofil: evanghelicii ar putea scrie literatura de calitate – au tot atat talent cat si outsiderii – dar nu sunt genetic structurati pentru asa ceva. Sa fie nasterea din nou de vina? 😦

  2. Dar aici ai dreptate in a descrie pe np si anume, „În timp ce catolicii, ortodocşii şi ceilalţi outsideri îşi joacă încă meciul, noi suntem la vestiare, ne facem duşurile de rigoare, şi aşteptăm cu emoţie festivitatea de decernare a trofeului. Ei au ce povesti, noi aşteptăm. Ei îşi rup încă picioarele pe teren, noi ne dăm sub braţ cu deodorant. Ei tremură pentru fiecare şut al adversarului, noi ne gândim cum ne va sta zâmbetul pe buze atunci când vom ridica cupa deasupra capului”.
    Astepti un fel de „pica para malaiata in gura lui natafleata”?! 🙂
    Ap. Pavel vorbeste de o lupta, o alergare, nu de o sedere la dus intru obtinerea unui premiu nemeritat.

    1. Generalizarile sunt periculoase; exista evanghelici care au spart nitel cercul acesta stramt al momentului evanghelic. Ca sa iti dau si un exemplu binecunoscut la noi: Beni Faragau. A facut-o – si o face in continuare – cu pretul unei nedrepte marginalizari in spatiul evanghelic romanesc.

  3. Știi cum zic sincreticii: toți călătorim pe căi diferite spre vârful aceluiași munte 🙂 Acum, serios vorbind, văd că se coagulează niște repere pentru mediu. Adică, dincolo de toate speculațiile pe care le-am face, indiferent ce idei am avea, și cei veniți din afară (tu sau Dorin Mureșan), și cei crescuți pe aici resimțim o împovărare care taie elanuri.

    Tocmai pentru că sunt „din familie”, voi crede în continuare în ideea cu distanța pe care evanghelicul și-o ia față de cultura mare, aia generală. Există o cultură specifică, căci musai să se exprime cumva și își creează un ethos, vorba lui Agnusstick, însă mai totdeauna va tăgădui că îi dă altă valoare decât cea strict funcțională și, ca să-ți dau dreptate, de moment. Teoretic, el e oricând să-și lepede orice „depunere” de cultură și să se arunce în gol. Practic, de la o vârstă/vreme, nu mai poate face asta și atunci se leagă de ceea ce a creat invocând legitimitatea biblică absolută a demersului său.

    1. Am trait-o si pe asta: avem pareri divergente asupra unei teze (cea cu distanţa dintre evanghelic si măreaţa cultură) 😦 .
      Părerea mea este că fiecare dintre noi manifestăm o destul de semnificativă porţie de ignoranţă faţă de o anume latură a acestei (mari) culturi. În ce priveşte pragmatismul … ca şi tine, am vazut Agora: nu cred că mai există în lumea capitalisto-umanistico-postmodernă a zilelor noastre un demers artistic neînregimentat unor agende cât se poate de funcţionale, dincolo de poezia cu care ni se serveşte toată această făcătură …
      În ce mă priveşte, cred că nu îmi doresc să duc cu mine povara de care zici mai mult decât în mod formal se poate vedea din afară. Iexistă o strategie de spargere a bubei; dacă îmi va reuşi sau nu, doar timpul ne-o va putea dovedi.

  4. Multi (nu toti) calatoresc pe diferite cai spre virful aceluiasi munte.
    Daca muntele se gaseste in est iar omul o ia spre west, are ceva sanse sa ajunga la munte daca nu se ineaca intre timp in Altantic sau daca nu se pierde prin preeriile Americii, pina sa ajunga la Pacific (alta piedica de trecut).
    Numai sa aibe zile omul nostru, barca si cal, si sa nu dea de rechini sau banditi. 🙂

  5. „Ei îşi rup încă picioarele pe teren, noi ne dăm sub braţ cu deodorant.” Este tipic evanghelic. Să fii pasiv. Să nu îți pese. Să stai pe perna confortabilă a propriei mântuiri. Este nebiblic. Exact asta am criticat. Cât despre ce ați scris, chiar dacă în unele locuri mai aveți dreptate, fraza pe care am citat-o vă răstoarnă întreg edificiul argumentativ. Cele bune!

    1. Nu, nu am dreptate; pot sa spun, cel mult, ca am descris cu o suficienta acuratete experienta trecerii mele – asa cum a fost ea – prin cele doua paradigme. Daca se citeste aceasta postare ca un demers argumentativ … se cam rateaza ideea.
      Cu toate astea, sunt tare curios sa mi se explice cum mi-am rasturnat prin acea exprimare „intreg edificiul argumentativ”, ca eu chiar nu inteleg.

      1. Eu traiesc inca, in parte, printre scriitori. Am experienta scrierii de literatura, poezie, roman si critica literara in lumea profana ( public constant critica literara in reviste de cultura, deci stiu ce zic). E suficient uneori ca in aceasta lume sa spui o prostioara pt ca tot ce ai spus pana atunci sa se spulbere. Competitia e f stransa. Nu sunt acceptate jumatatile de masura. Dvs ati spus o astfel de prostiara pe care am citat-o. A citat-o si altcineva. Daca acum eram outsider, nici macar nu v-as fi citit postul din cauza greselii gramaticale din titlu asupra careia am atras atentia in articolul meu, si inca cu majuscule.

      2. Ca si critic literar, mi se pare legitim sa nu gustati ironia titlului propus de mine (ca si evanghelic), pentru aceasta postare. Exista si alte motive, pe langa titlu, care pot sa ii tina pe cititori departe de acest post: este prea lung, prea personal (boooring …), subiectiv pana in panzele albe (traim intr-o obsesie a obiectivitatii), scris in pripa, nebiblic …
        Si, pentru ca tot suntem aici, ma folosesc de acest prilej pentru a le semnala si celorlalti cititori faptul ca nu incerc sa raspund la intrebarea lui Teofil, ci la intrebarea mea: de ce nu pot eu, Dionis Bodiu, un crestin evanghelic, sa scriu literatura de calitate. Pot fi invocate lipsa de talent, greselile de exprimare, ignoranta in ce priveste unele norme gramaticale, lipsa de idei, lipsa de competitivitate pe piata: aveti tot dreptul sa-mi oferiti argumente, precum Dorin … Imi vor fi de folos. Eu v-am descris in acest articol cateva din framantarile mele legate de identitatea evanghelica pe care mi-am asumat-o cu vreo 17 ani in urma. Cu consecintele de rigoare.
        In ce priveste prostioara (pe care inca nu o sesizez … treaca de la mine), este posibil ca nu ati prins ideea. Pentru aceasta s-ar putea sa am si eu o vina, dar nu neaparat.

  6. Dyo, spui: „evanghelicii ar putea scrie literatura de calitate – au tot atat talent cat si outsiderii – dar nu sunt genetic structurati pentru asa ceva.”

    Eu tocmai asta evit a accentua – talentul. Și nu văd cum ne ajută o perspectivă de tipul „genetic structurați…”.

    În schimb, aș ridica chestiunea comodității, a lenei… 🙂

    Dar, după cum știi, alte lupte am eu de dus acum…

    A nu se înțelege conceptul de lene doar în sens negativ, ci și în sens pozitiv, precum e prezentat în Ghidul leneșului – mic tratat pentru leneși rafinați, de Tom Hodgkinson.

    Evanghelicii sînt de obicei activiști, propagandiști, ideologizați, cînd să apuce să-și dezvolte reflexele pentru creație (și critică artistică) dacă nu stau puțin locului să… cugete?

  7. Păi, după cum văd eu și pe acest blog și pe altele, evanghelicii – și mai cu seamă unii dintrei ei – sunt născuți analiști, adicătelea critici, nu scriitori (de beletristică, teologie sau alte cele). Cine vrea literatură de calitate să înceapă să scrie… ceva, orice… Pofta vine mâncând, iar calitatea se ascute odată cu trecerea timpului.

    1. Critici voi, cu flori desarte,
      Care roade n-ati adus
      E usor a scrie versuri
      Când nimic nu ai de spus.

      Poate că nu este chiar aşa uşor pe cât pare: ne lipsesc dorurile vii, patimile …
      Ne mulţumim cu atmosfera tribunelor, nu ne place acţiunea din teren … Tot un fel de lene, vorba lui Alin. 🙂

      1. Cam așa stau lucrurile, din păcate… Stăm pe tușă și zbierăm când la unul, când la altul, făcându-i cu ou și cu oțet pe cei care chiar transpiră pe teren. Există până și în România noastră evanghelici care scriu, iar când zic „scriu” nu mă refer la bloguri. No offense, vorba americanului, însă a scrie cu adevărat înseamnă a gândi și așterne pe hârtie un argument documentat cu surse serioase (chestie care se aplică tuturor textelor serioase încă suportate de hârtie) care după ce e finalizat intră în toaca mai multor edituri (de prestigiu, cum se tot face caz în cercurile vizate de Consiliul Național al Cercetării Științifice). De pildă, dacă vrei să scrii teologie (din aia care nu se publică la prima editură ce-mi iese-n cale pe stradă), o carte în domeniu înseamnă cam 4 ani de efort susținut, asta de când iese primul cuvânt dintre cele două urechi ale autorului până când acesta își ține în mână cartea tipărită. Desigur, chestia asta-i valabilă în străinătate unde editurile te purecă până la măduva cărții, că-n România dai un ban dar știi că ești publicat. Ei, sunt un pic răuț la faza asta, în fine, nu-i musai să publici în străinătate ca să fii cu stea în frunte; zic doar că scrisul, în adevăratul sens al cuvântului, presupune multă zdroabă, iar scrierile care – de obicei – merită citite au îndărătul lor ani și ani de muncă. Așadar, la muncă tova… fraților!

  8. @Ana
    Iata ca este posibil sa ne si intelegem. Macar in anumite aspecte daca nu asupra imaginii de ansamblu …
    O sarbatoare plina de bucurie iti doresc. (… sau voi ati sarbatorit deja Rusaliile?)

      1. Nu sunt sigura de BO sirba sau cea ruseasca din SUA dar BO de rit antiohian, grecii sau OCA, tin acelasi calendar precum BO din Romania.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s