Care-i hiba cu muzica evanghelică? (2)


Continuare de AICI.

Muzica instrumentală – ce poate ea să ne transmită?

Intenționez să vă ofer acum un prilej de reflecție asupra întrebării de mai sus, prin prisma unor exemple pe care le putem găsi în muzica clasică, apropiindu-ne de câteva nume reprezentative, cum ar fi Vivaldi, Handel, Bach şi Haydn. Motivele pentru care i-am ales pe aceștia sunt sunt pur practice: par a fi printre cei mai cunoscuți compozitori în mediile evanghelice culte, sunt considerați (în măsuri diferite) exponenți ai unei culturi muzicale creștine și, nu în ultimul rând, fiecare dintre ei a înțeles într-un mod unic rostul muzicii de a transmite și altceva ascultătorilor decât plăcerea de a auzi o muzică bună. Așadar, astăzi:

Vivaldi

Nu cred că există vreun iubitor al muzicii clasice care să nu fi ascultat măcar odată Anotimpurile. Eu unul, încă din copilărie, am zgribulit în fotoliu, în miez de vară, pe acordurile celui de-al patrulea concert, Iarna (favoritul meu), sau am simțit canicula lui Cuptor, pe vreme de ninsoare, ascultând concertul intitulat Vara. Vivaldi a fost un pionier al muzicii instrumentale programatice (adică pe baza unui subiect enunțat în prealabil). În afară de Anotimpurile, el a mai compus și alte concerte de acest fel, precum Furtuna pe mare, Plăcerea, Iubirea, Vânătoarea, Noaptea, mai multe pastorale, alături de lucrări scrise în caracterul național al altor popoare (francez, englez, spaniol etc).

Prezentându-ne Anotimpurile, proful nostru de muzică din școala generală încerca să ne facă să auzim albinele, trântorii, ciripitul păsărelelor, susurul apelor, liniștea unei zile caniculare în natură, bucuria agricultorilor aflați la culesul roadelor … Nu i se poate contesta muzicii vivaldiene caracterul descriptiv direct, faptul că uneori imită prin muzica sa sunete din natură. Merită amintit aici și faptul că ciclul Anotimpurile este însoțit și de un preambul poetic, din păcate, ignorat de către publiciști și, evident, de către ascultători. Ar fi păcat însă să rămânem aici; Vivaldi, chiar și în compozițiile sale preponderent descriptive, ne oferă mult mai mult de atât, ne transpune prin muzica sa în mijlocul “acțiunii”. Suntem provocați să asociem senzații, impresii, prejudecăți și uneori chiar amintiri personale temelor propuse. Nu te poți sustrage exuberanței părții a treia din Vara (care mie îmi amintea de scăldatul în apa Bistricoarei, de pe vremea prunciei), satisfacției de a avea în mână o ciorchină îmbietoare de struguri, din aceia pentru care ai sărit gardul în curtea unui vecin urâcios, sugerată de cea de-a treia parte a Toamnei sau melancoliei demne de un pastel de-al lui Alexandri care te învăluie la ascultarea Iernii. E mai mult decât o capitulare în fața armoniilor sonore sau a unei muzici bine meșteșugite, e o aritmetică a sufletului în cel mai profund sens al său.

Dacă Il tempesta di mare pare mai puțin reușit sub aspectul comunicării dintre artist și auditoriu, fiind excesiv geometrizat, cred cǎ L’Amoroso exemplifică mai bine ideea de atmosferă în care, dacă te lași condus – întocmai cum o faci la vizionarea unui film – în lumea artistului, muzica lui Vivaldi te „prinde”:

Intrigant mi se pare și Il Piacere; simți că ți se așterne în față un meniu periculos, de care n-ar strica să te ferești:

Iată și un concert – OP 8 nr. 7, per Pisendel – care cel puțin pe mine mă transportă prin audiție în ceea ce încă de mic îmi percepeam a fi, din citite și auzite, pur subiectiv desigur, spiritul venețian din vremea de glorie a orașului de pe ape:

Răspunsul lui Vivaldi?

Compozitorul venețian mărturisește despre capacitatea muzicii de a facilita relații între om și lumea din jurul său. El anticipează în lumea sunetelor ceea ce lumea filmului va realiza mai târziu în imaginarul modernității: zămislirea unei noi lumi, nu mai puțin reale decât cea de fiecare zi, una în care se intră vremelnic, pe perioade bine determinate de timp, ca într-o catedrală. Pentru ascultător, care își dă consimțământul pentru o astfel  de evadare din mundan, timpul este înnobilat de frumusețea muzicii, spațiul primește și el contururi în imaginația sa. Astfel muzica instrumentală este capabilă să sacralizeze experiențe care altfel ne-ar părea cu totul banale, vrednice de uitat.

Muzica te poate conduce într-un spațiu afectiv care nu îți este neapărat la îndemână în contextul imediat în care te afli. Nu o face singură, prin ea însăși. Va reuși acest lucru nu doar datorită măiestriei compozitorului și a interpreților, ci și în virtutea disponibilității tale de a te lăsa condus, de a-i urma generoasa invitație. Muzica, asemeni oricărei participări omenești la armoniile sacrului, cere – prin imitare și actualizare a armoniei celeste originare – implicarea ascultătorului în actul ritualic  al explorării celor de nepovestit în cuvinte. În cazul lui Vivaldi, nu cred că se pune problema să-i refuze vreunul chemarea la celebrarea eternei lupte dintre armonie și inventivitate.

Deși, în mijlocul acestui ocean de sunet sintetizat, fierbinte și gol, cu greu mai poate găsi cineva trei minute pentru a asculta așa ceva:

(va urma)

Reclame

8 gânduri despre “Care-i hiba cu muzica evanghelică? (2)

  1. Muzica evanghelica e aceea muzica are are TEXT cu mesaj evanghelic; lirica, ca si melodia in sine pot fi de prost gust (nu intotdeauna, desigur) dar tot evanghelice sunt daca se cinta in biserici evanghelice.

    Nu putem spune ca muzica clasica este evanghelica caci ea nu se adreseaza numai evanghelicilor si nici scrisa pentru ei.
    Bach, Handel, Vivaldi (crestini) au scris muzica inaltatoare (de inspiratie divina, credem noi) dar la fel au scris si altii mai putin crestini precum Beethoven, Mozart sau Paganini.
    Ce ziceti de muzica lui Tchaikovsky, cunoscut ca homosexual?
    E mai putin inspirata decit muzica lui Haydn sau Vivaldi?
    Dumnezeu trimite „ploaie” si peste cei buni si peste cei rai.

    1. Prima afirmatie pe care o faci in comentariu contine o premisa falsa, tocmai cea pe care mi-am propus sa o combat in seria asta de postari. In unele biserici evanghelice se canta si muzica intrumentala, chiar foarte bine. Din pacate, vorbim de exceptii.
      In rest … intri pe off-topic. Nu discut despre orintarea sexuala a unor compozitori, nici nu imi propun sa ii compar dupa „inspiratie”. Ai tendinta (again) de a aluneca pe langa subiect.

  2. Femeile au intotdeauna tendinta de a aluneca pe linga subiect; face parte din natura noastra umana. 😀
    Si ce haz ar avea viata fara asemenea alunecari pe linga subiect?

    Deci, incercind (din nou) sa revin la subiect: inteleg ca in multe biserici evanghelice se cinta muzica instrumentala (citeodata de bun gust), dar ce are asta a face cu muzica evanghelica? (amintesc titlul de mai sus „care-i hiba cu muzica evanghelica”)
    Care muzica evanghelica?
    Defineste termenii. (asta am incercat eu sa fac in mesajul precedent, dupa care mi s-a dat peste nas, nu ma supar)

    1. Muzica evanghelica este un abraprtibronislac metafizic pe care eu il folosesc in scopul de a discuta despre muzica pe care o canta evanghelicii, o cu totul alta mancare de peşte. Sper ca acum m-am facuit inteles. 😉

  3. deci e o diferenta (alta mincare de peste) intre muzica aia evangheica abraprtibronislaca metafizica si muzica pe care o cinta evanghelicii!
    Aha!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s