Cina cea fără de taină (1)


Cînd vă adunaţi dar în acelaş loc, nu este cu putinţă să mîncaţi cina Domnului.

Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, cap. 11, vers. 20

Printr-un complicat şi deloc plăcut labirint al neputiinţei vom călători ȋn continuare, dragii mei tovarăși de suferință într-ale sacrului (con)textual. Am acoperit-o regulamentar pe femeie, i-am descoperit bărbatului Capul (dacă i l-am putut identifica, desigur, printre ifose şi prejudecăţi) iar acum, pentru că nu iubim cearta de vorbe, ne apropiem de temeiul unităţii noastre: Împărtășirea.

De-ar fi aşa! Iată ȋnsă că la 2000 de ani de la instituirea acestui temei liturgic/sacrament/simbol, creştinilor tot nu le pare a fi cu putiinţă să mănȃnce Cina Domnului. E prea tare, e o hrană care ne face de ruşine cavitatea bucală şi care nu dă voie minţilor noastre să iasă din ȋncremenirea semnificaţiilor atotcuprinzătoare. I-a separat pe ortodocşi de catolici, pe Luther de Zwingli, pe neo-protestanţi de toţi ceilalţi. Ar fi trebuit să fie o pomenire: ȋmi pare că pentru prea mulţi dintre noi ea este un doar un trist pretext de divorţ.

Creştinismul, ȋntr-un anume sens, trăieşte o permanentă primă Cină cu Mȃntuitorul. Suntem tot ȋn jurul mesei, lȃngă Ȋnvăţătorul venit de prin alte zări, de neînțeles pentru noi. Punem ȋn continuare aceleaşi ȋntrebări neroade. Ne căutăm scuze, declamăm loialităţi de nezdruncinat şi privim cu subȋnţeles la cei din jur, ȋn speranţa că nu suntem noi aceia care vom pierde bătălia finală. Din acea ultimă seară, suspendată extrem de incomod tocmai la cumpăna unor atȃt de grele legăminte, nimic nou nu a mai apărut ȋntre cei ce ȋntindem mȃna spre blid şi sorbim din pahară. Şi asta deşi ne bat la uşă, cu o implacabilă regularitate, Ȋnvierea, Ȋnălţarea, Pogorȃrea Sfântului Duh …

Nu, nu, nu: cȃnd suntem ȋn acelaşi loc, e cu neputiinţă.

De aceea ȋmplinim această poruncă a Domnului, separaţi, fiecare ȋn căscioara lui …

Dar nu la nesfârșit, asta e sigur.

(va urma)

5 gânduri despre “Cina cea fără de taină (1)

      1. Bine Dyo. Biserica nu e circumcisă geografic precum templul de la Ierusalim. Catolicii, ortodocșii, reformați & evanghelicii cu ramurele lor, fac parte dintr-o biserica/Biserică influențată cultutal. De ce Biserică vorbești, de cea ideatică, a lui Hristos. Dar când te oprești în bătătura uneia, o să-ți dai seama de multitudinea și alteritatea credală când o compari cu alta. Ex. Catolică/ reformată.

      2. Mă rog, așa o fi, dar nepuțiința de care vorbește apostolul în cuvintele citate de mine este (încă) o realitate a vieții Bisericii. Cu ”B”, nu ideatică, ci aceea zidită de Hristos Însuși, nebiruită de porțile locuinței morților, mireasa pentru care S-a jertfit Hristos ș.a.m.d. E o alteritate tristă asta, una de care nu cred că El se bucură.

      3. Nu aș putea zice că se bucură, dar cu cât ne-am obișnuit noi, cu atât de mult El. Și „obișnuit” nu e bine spus. Dacă evenimentul cosmic al Crucii umbrea, preceda Creația, putem spune că nimic nu-L mai surprinde pe Dumnezeu. Biserica e stare ideatică, de desăvârșire la care trebuie să tindă vectorial orice biserică. Precum credinciosul care se mișcă de la asemănare la chip.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s