Credință și îndoială


Credinţă şi ȋndoială (Ed. Cathisma, 2007) este o cărţulie de mici dimensiuni care adună o serie de cuvȃntări ale mitropolitului Antonie Bloom rostite, dacă ȋnţeleg bine, la BBC ȋncă vremuri grele şi complicate pentru credinţă ȋn spaţiul Răsăritean. Este o carte pe care v-o recomand fără nici o ezitare, cu atȃt mai mult cu cȃt subiectul, sunt convins, este unul foarte interesant şi provocator.

Mă regăsesc ȋn multe din ideile pe care autorul le expune ȋntr-un mod de adresare care transcede cadrul confesional ortodox; mesajul este unul ce ţinteşte mintea şi inima omului modern, indiferent de condiţia sa spirituală, fiind menit să ȋncurajeze la asumarea unui parcurs invers celui deschis ȋn Lege (vindicativ, contabilicesc, ineficient ȋn a repara omului inima), pe calea deschisă de Dumnezeu prin Ȋntruparea Mȃntuitorului nostru.

Ca să vă ofer doar un bob de ȋnţelepciune din partea vlădicăi Antonie iată un fragment ȋn care acesta pune ȋn discuţie “dreptul la ȋndoială” al fiecăruia dintre noi, drept ȋn general refuzat creştinilor evanghelici (nu ȋn aceeaşi măsură, din fericire):

Omul se teme de ȋndoială doar atunci cȃnd i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi ȋntreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul ȋntrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit ȋn viaţă, ȋn numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Acest lucru este foarte important ȋn cercetarea ştiinţifică; este foarte important ȋn gȃndirea filozofică; şi este nu mai puţin important ȋn experienţa religioasă. Nu putem să creştem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne e teamă să-i suspectăm conţinutul. Iar ȋn ce priveşte aspectul religios, unul din scriitorii Bisericii din secolul al IV-lea, Sfȃntul Grigorie de Nyssa, spunea că dacă am ȋncerca să construim o imagine integrală despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice, din Revelaţia Divină şi din experienţa sfinţilor, şi dacă vom crede că această imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranţă că am creat un idol şi nu mai suntem ȋn stare să-l aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu, care doar viaţă şi mişcare. […] Este o laşitate faţă de viaţă, este o frică faţă de adevăr, este o negare a polivalenţei şi a profunzimii realităţii. Şi ceea ce spun acum despre ştiinţă sau filosofie poate fi spus şi despre conceptele religioase, dar nu ȋn sensul că Dumnezeu se schimbă, ci ȋn sensul că putem trece cu o bucurie şi cu o inspiraţie imensă pe lȃngă reprezentările noastre copilăreşti sau adolescentine, spre a creşte şi a cunoaşte ȋntr-o nouă măsură pe Dumnezeul cel Viu, Cel ce este de neexprimat pentru orice imagine sau termen.

(Antonie Bloom, Credinţă şi ȋndoială , Ed. Cathisma 2007, pg. 35-36)

1280px-Jean_Louis_Théodore_Géricault_001
Theodore Gericault – Cursă de cai la Epsom (sursa: wikkipedia.org)

6 comentarii

  1. Si mie-mi place foarte mult Antony Bloom. Cartea lui Scoala rugaciunii mi se pare a fi una dintre cele mai bune care s=au scris pe aceasta tema.
    A propos, n-am sa inteleg niciodata predilectia a ortodocsilor pentru limbajul arhaic, mucegait, socotit probabil a fi mai sfint. Iata de ce, intre altele, prefer protestantismul.
    In limbajul actual, ‘Antonie’ este pur si simplu Anton. In plus, mitropolitul a trait si a slujit in Marea Britanie, unde a purtat numele de Antony Bloom. In limba romana de mult nu se mai romanizeaza fortat numele din alta limba. Poate ar fi vremea sa afle asta si cei care publica literatura ortodoxa (nu ca cei care publica literatura evanghelica ar fi mai breji; colo avem parte de alte patologii, cu nimic superioare acesteia).

    1. Danut,limbajul ala arhaic romanesc este f. dulce.
      Sigur, cei tineri nu sunt familiarizati cu el ceea ce e o pierdere pentru ei. Il vor citi pe Neculce (daca vor auzi de el) in limbaj modern, aplatizind tot farmecul limbii vechi.

      1. Ana, draga, las-o mai moale cu siropurile astea ieftine, ca mi se face de emetiral. Daca este sa discutam despre gusturi, atunci iti spun ca si mie-mi place mucegaiul, dar numai pe brinza.
        Eu nu de gusturi vorbesc, ci de chestiuni de principiu si de reguli generale de limba. Prefer sa raminem la acest nivel, conceptual.
        Altfel, de gustibus et coloribus non disputandum.

  2. Reblogged this on Persona and commented:
    O carte, de Antony Bloom, care merita a fi bagata in seama. Iata ce i-am scris lui Dyo despre asta:
    ‘Si mie-mi place foarte mult Antony Bloom. Cartea lui Scoala rugaciunii mi se pare a fi una dintre cele mai bune care s=au scris pe aceasta tema.
    A propos, n-am sa inteleg niciodata predilectia a ortodocsilor pentru limbajul arhaic, mucegait, socotit probabil a fi mai sfint. Iata de ce, intre altele, prefer protestantismul.
    In limbajul actual, ‘Antonie’ este pur si simplu Anton. In plus, mitropolitul a trait si a slujit in Marea Britanie, unde a purtat numele de Antony Bloom. In limba romana de mult nu se mai romanizeaza fortat numele din alta limba. Poate ar fi vremea sa afle asta si cei care publica literatura ortodoxa (nu ca cei care publica literatura evanghelica ar fi mai breji; colo avem parte de alte patologii, cu nimic superioare acesteia).’

    1. Și mie mi-a sunat oarecum nefiresc prenumele lui Bloom; am respectat pur si simplu ce au pus editorii cărții pe copertă. Se putea mai rău, de pildă să îl fi numit Tony … 😦

      1. oare cum ar suna sa te adresezi unei importante autoritati cu apelativul bebe, ca asa e numele sau de familie? sau in locul lui ceausescu si poporul s-ar fi strigat „bebe si boborul”? 🙂

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s