Continuare de AICI.
Evanghelismul
Termenul “evanghelic” este ȋn Romȃnia un confortabil substitut pentru “pocăit”, “neoprotestant” sau pentru extrem de incisivul “sectant”. Are chiar o nuanţă academică. Despre “neoprotestant” vă spun doar că este un hibrid specific Răsăritului (semnificaţia lui ȋn Occident este cu totul alta, bate ȋnspre liberalismul teologic) şi că, ȋn principiu, el desemnează acele culte creştine care nu sunt parte a reformei magisteriale (aici sunt, de regulă, și bisericile care nu s-au lepădat – cel puţin nu ȋn totalitate – de o perspectivă sacramentală şi liturgică a actelor de cult, bisericile lutherane şi reformate fiind un exemplu ȋn acest sens). Pentru o documentare mai detaliată, chiar dacă nu neapărat lămuritoare, asupra termenului “neoprotestant” vă recomand articolul lui Otniel Vereş de pe oglinda.net, Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question!
Revenind la definirea termenului evanghelism, ce altă carte mai bună ar fi fost ca punct de plecare ȋn discuţia noastră decȃt Ortodoxie şi evanghelism scoasă de către Editura Adoramus?
Hm, să nu ne grăbim. Trecȃnd peste faptul că ȋn limba engleză este folosit cuvȃntul „evangelicalism” , unul care nu modifică prea multe din datele problemei, observăm cȃteva aspecte menite să complice ȋnţelegerea noastră asupra conceptului:
1. Michael Horton, reprezentant al poziţiei evanghelice ȋn carte, este un teolog reformat. De pe această poziţie el nu se va simţi dator să apere perspectivele ceva mai „evanghelice” ȋn sensul pe care termenul ȋl are pentru ceilalţi evanghelici reprezentaţi ȋn carte, ȋn special pentru George Hancock-Stefan, care este baptist.
2. Ortodocşii care participă la dezbatere nu sunt nici ei siguri asupra „evanghelismului” pe care ȋl iau ȋn discuţie: Bradley Nassif foloseşte o definiţie clasică a evanghelismului, cea a lui David Bebbington (voi reveni asupra ei), ȋn timp ce Vladimir Berzonsky va adresa un evanghelism oarecum excentric, plasat mai degrabă ȋn tradiţia anabaptistă a unor mişcări religioase de care sunt convins că majoritatea baptiştilor cu scaun la cap nu sunt tare mȃndri. Pentru ca tacȃmul să fie complet, Edward Rommen revine ȋn eseul său la ramura magisterială a protestantismului (ȋndeosebi reformat), ca principal reprezentant al evanghelismului de pus faţă ȋn faţă cu ortodoxia.
3. Ȋn introducerea cărţii, James Stamoolis ne oferă la ȋntrebarea „Cine sunt evanghelicii?” nu mai puţin de patru direcţii de abordare. Ţineţi-vă bine, primul este, de departe, cel mai interesant:
a. O mişcare apărută la ȋnceputul secolului XX ca reacţie ȋmpotriva liberalismului teologic. (Este de fapt, punctul de plecare al fundamentalismului evanghelic, aşa cum este recunoscut de majoritatea istoricilor şi sociologilor, nota mea) Cu cuvintele sale: „Evanghelicii s-au ridicat din acel fundamentalism după cel de-al II-lea Război Mondial. Aveau aceleaşi convingeri teologice, dar cu o conştiinţă socială.” (pag.17)
b. Termen care adresează ceea ce a ȋnceput prin secolul al VIII-lea – aşa zice cartea, dar cred că e o greşeală de tipar şi ar trebui să fie „al XVIII-lea” – prin valul de treziri şi ȋnnoiri spirituale caracterizate de convertiri, unele care trebuiau confirmate apoi de dezvoltarea unui caracter creştin ȋn cei ȋntorşi la Domnul.
c. Ceea ce ȋnţelegem prin „biserici reformate protestante” ȋncepȃnd din secolul al XVI-lea (pe această uşă intră Horton, de pildă, ȋn tabăra evanghelică).
d. Orice mişcare religioasă caracterizată de „proclamarea lucrării lui Dumnezeu ȋn Isus Cristos din Noul Testament, „Vestea Bună” a posibilităţii reconcilierii cu Dumnezeu” (pag. 19)
Aşadar, Ortodoxie şi evanghelism pune doar cărţile pe masă: este sarcina noastră să ne ȋnţelegem rosturile şi identitatea ȋn acest peisaj destul de complex.
Ȋn ce mă priveşte, dacă e să ȋmi găsesc o poziţie proprie ȋn acest tablou, ea este mai apropiată de ideea punctului d. Am mai scris despre identitatea mea evanghelică (AICI) şi nu mai revin asupra acestu lucru. Ȋn cele ce urmează nu voi vorbi despre „evanghelismul meu”, ar impieta sensului ȋntregului serial: subiectul acestui serial este fundamentalismul evanghelic, cu principalele sale ȋnsuşiri, şi este bine să rȃmȃnă aşa pȃnă la „rezolvarea” problemei.
Probabil că pentru cei mai mulţi dintre noi o bună definiţie de lucru a evanghelismului trebuie să facă apel la modelul lui Bebbington, folosit şi de Mark Knoll ȋn lucrările sale (ȋntre care The Scandal of the Evangelical Mind este musai de citit). Modelul lui David Bebbington, propus ȋn 1989, defineşte evanghelismul ȋn patru puncte esenţiale:
1. biblicism (sau biblicentrism) – centralitatea Scripturii ca suport pentru adevăr
2. crucicentrism – centralitatea Crucii ȋn planul de mȃntuire al lui Dumnezeu
3. conversionism – necesitatea ca orice credincios să mărturisească un moment al convertirii sale
4. activism – o perspectivă pro-activă asupra evanghelizării
Ȋn linii mari, asta voi adresa şi eu ȋn continuare prin “evanghelic”, când va fi nevoie; socot că este o definiţie suficient de limpede şi nu are rost să mă apuc de reinventarea roţii. Rămȃne pentru mine o temă de casă – ȋntr-un alt context, ȋn altă serie poate – să vă povestesc şi despre ce ȋnţeleg eu prin identitatea mea evanghelică.
Pȃnă atunci, vă las să rumegaţi la cele de mai sus …
(va urma)
dyo 
Punctul c. mi se pare cel corect. d.-ul este de departe cel mai vag si greu de specificat.
Punctul d., așa vag cum este, se rupe de haina unei anumite perioade istorice/confesionale și se regăsește în Biserică încă din perioada apostolică (în acest sens, și Apostolul Pavel o fi fost un evanghelic). Nu este o definiție fair, recunosc, deși am cunoscut ortodocși care mi-au spus că, într-un anume sens (aporpiat de acest punct d.), și ei se consideră evanghelici. Poate că și tu ești unul! 😉
P.S. Toate cele patru definiții sunt corecte; conceptul variază de la un mediul socio-religios la altul. De aceea ar trebui ca atunci când termenul este folosit într-un discurs, argumentație etc el să fie definit de la bun început pentru toată lumea. (Și prin dicționarele noaste întâlnim cuvinte care posedă mai multe înțelesuri, nu neapărat convergente; de plidă, cap sau, mai interesant, monedă … Ce este o monedă?)
Pai fireste ca si eu sunt evanghelic, dupa acea definitie. Dar, prin contextualizare, intelegerea diferita a fiecarui termen din definitie duce la intelegerea diferita a termenului de evanghelic.
Credinciosii ortodocsi, catolici, anglicani, lutherani, sau orice altfel de crestini, nu marturisesc aceiasi ev-anghelie. Sunt mult mai diferite decat o cirta sau iota. Mult mai diferite.
Păi, nu recunoaștem cu toții 1 Corinteni 15:1-11?
„ci harul lui Dumnezeu care este cu mine”
Clar ca nu.
Mie nu mi-e deloc clar deloc dar, ma rog, intrăm pe domeniul unor păreri greu argumentabile neprezumtiv.
Din punctul meu de vedere este destul de clar. In primul rand fiindca intainte de reform, au existat aprige dezbateri si, evident, dezacorduri, intre Biserica Ortodoxa si cea Catolica in privinta energiilor necreate, a vederii luminii dumnezeiesti. Deci asupra harului si a felului in care acesta actioneaza asupra oamenilor si a materiei.
Dupa Reforma, prin insasi perspectiva asupra Euharistiei, Preotiei, si a celorlalte aspecte ale teologiei crestine, deci a felului in care il cunoastem pe Hristos, s-a vazut, iarasi clar spun eu, ca teologiile reformate inteleg harul, evanghelia, pe Hristos, si deci intreg planul de mantuire al lui Dumnezeu, radical diferit.
Un simplu exemplu este repulsia ta fata de cultul sfintelor moaste. Deci fata de felul in care intelegem noi lucrarea harului care a fost cu Pavel, si cu toti sfintii. Si cu noi, un foarte mic pic.
Sunt aproape sigur ca pentru corintenii care au citit epistola lui Pavel, dar si pentru urmatoarea generatie de crestini din Corint, subiectul energiilor necreate era necunoscut, fara continut. Chiar si asa li s-a facut cunoscuta Evanghelia. Ceea ce ma conduce si inspre felul in care functioneaza tema cultului moastelor: nu repulsia mea sau a evanghelicilor fata de acest lucru este problematica aici, ci faptul – obiectiv – ca respingerea acestui cult este echivalat, în mod exagerat, cu alta Evanghelie. Vorbim de absenta unor nuante si ne intrebam daca ele afecteaza sau nu miezul. Asa cum am mai afirmat-o si inainte, eu cred ca NU.
Nu cred ca planul de mantuire este inteles radical diferit, nici Hristos, in traditii confesionale diferite (cu unele exceptii, desigur) dar daca acesta este dat fundamental asupra caruia nu esti dispus sa accepti posibilitatea existentei unor convergențe, mi se pare ca discutam fara orizont. Am putea la fel de bine sa dezbatem evolutia lui Messi din ultima partida a Barcelonei. Sau ce se mai intampla pe hăpilica lui Măruță.
Eu intotdeauna am vazut in asemanarile dintre confesiuni sau religii, o divergenta, nu o convergenta. Spune-mi ca sunt pesimist, sau fundamentalist. Nu ma supar. 🙂
Subiectul lucrarilor (en-ergia) dumnezeiesti nu le era deloc necunoscut. Poate nu era elaborat, dar nu era necunoscut.
El a fost elaborat in momentul in care parte din biserica a uitat de el. Si, mai mult, au negat realitatea luminii necreate. Sau, mai mult, chiar au spus ca e inselare demonica.
Cand Pavel spune „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos.”, nu vorbeste de o lumina intelectuala, asa cum te luminezi cand realizezi de ce F = dp/dt.
Credinta noastra este ca acea lumina este lumina taborica, lumina pe care au vazut-o apostolii cand fata lui Hristos a stralucit mai mult decat soarele.
Convergenta sau divergenta, trebuie sa dialogam fiindca trebuie sa ne cunoastem.
Ne informam, doar atât.
Îți înțeleg reținerea sau amărăciunea. Nu îmi dau seama exact despre ce este vorba aici.
Și îmi asum faptul că am o perspectivă mai puțin ecumenică, și amar-pesimistă.
Și cred că adevărul creștin e mai firesc naturii umane decât determinarea culturală sau istorică. Ceea ce înseamnă că adevărul creștin este accesibil tuturor fără deosebire.
Și mai cred că fiecare confesiune își are un singur raison d’etre, anume acela că ea prezintă adevărul creștin fără știrbire. Și dacă o altă confesiune spune altceva, acel altceva știrbește.
Acea confesiune este superioră. Membrii ei, însă, nu. Dragostea și adevărul merg mână în mână, sau așa ar trebui. Dragostea se bucură de adevăr. Cine se mândrește cu adevărul, nu are dragoste.
Fiecare confesiune are dreptul și datoria să își mărturisească adevărul, așa cum îl înțelege. Chiar și cu implicația evidentă că adevărul celorlalte confesiuni nu este chiar așa de adevărat. Adevărul nu se negociază. Se revelă. Nu este descoperit, ci se descoperă. Nu se învechește, ci este permanent nou.
Asta însă, nu este chiar în accord cu perspective pe care le-am întâlnit de mai multe ori.
Nu mai insist, însă.
Evident, termenul trebuie înțeles în context, de aceea definirea lui în contextul seriei tale este binevenită. Abordând subiectul cronologic:
De la Luther încoace biserici luterane se numesc „evanghelice.” (e.g. Biserica Evanghelică Luterană ). Schleiermacher, de exemplu, pune termenul în contrast cu cel de „catolic.” Deci cred că după Reformă în accepțiune generală era folosit pt. protestanți vs. catolici. Cred că acesta este sensul în care îl folosește Schleiermacher (1768-1834), de exemplu. Probabil destul de aproape de această uzanță se află Barth cu a sa introducere la „teologia evanghelica.” (http://www.amazon.com/Evangelical-Theology-Introduction-Karl-Barth/dp/0802818196). De aceea Horton (sensul c) intră pe această ușă.
Sensul b care se referă la o secțiune a protestantismului care s-a manifestat în trezirile spirituale și mișcările misionare și evangelistice care au izvorât din protestantism este probabil cel ce a generat modelul lui Bebbington (considerând preocupările lui istorice). În acest sens, unii protestanți s-ar simți jigniți dacă sunt declarați „evanghelici.”
În sfârșit, în SUA, în urma controversei dintre fundamentaliști și moderniști din anii 1920-30, cei ce au căutat o cale de mijloc între cele două și-au ales numele de „neo-evanghelici.” Termenul a colapsat în „evanghelici” și bineânțeles, toți fundamentaliștii se declară evanghelici (ok, poate 2-3 excepții :)). Acesta este sensul de la puncrul a, nuanțat. Cred că diferența de fundamentalism nu constă doar adăugarea unei dimensiuni sociale convingerilor teologice ci și căutarea unei metodologii teologice diferite.
Mi se pare că sensul d încearcă să le cuprindă pe toate, și ca atare este vag (și enervant penru protestanții „clasici” și ortodocși – după cum arată unele replici adiacente :)..
Confuzia a generat comentariul cuiva (nu-mi amintesc unde am citit) devenit aproape proverbial, ceva de genul „nu știu cum să definesc un evanghelic dar de cum văd unul îl recunosc.”
A republicat asta pe Persona.