Răstălmăciri: 1 Corinteni 10:13


Cu cȃteva zile ȋn urmă, ȋn toiul discuţiilor despre protecţia lui Dumnezeu (dacă e promisă sau nu ȋn Noul Testament, aşa cum o ştim noi din Vechiul), s-a adus ȋn discuţie şi 1 Corinteni 13:

Nu v’a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s’o puteţi răbda.

 

Ȋn acea ocazie mi-am exprimat unele ȋndoieli cu privirea la calitatea de promisiune a versetului de mai sus. Cum Camix nu a percutat la provocare (recunosc, interpelarea mea, lapidară, necesita nişte nuanţări), şi nici ceilalţi comentatori nu au intervenit, găsesc cu cale să readuc ȋn discuţie acest verset aici, mai pe ȋndelete.

O primă observaţie are de-a face cu ştacheta ispitelor despre care se vorbeşte aici: omenescul (puterea omenească este o perifrază cornilesciană). Emanuel Conţac ne propune ȋn a sa traducţie:Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie omenească.”

Ȋn fraza următoare este menţionată din nou această limită de netrecut: “peste puterile voastre”. Aici există un element de promisiune bazat pe credincioşia lui Dumnezeu: El nu va ȋngădui ca această ştachetă să fie depăşită.

Vor fi existat creştini corinteni care să se plȃngă de ispitele grele cu care aveau de luptat ȋn Corint? Tot ce se poate. Corintul era un candidat bun pentru a fi desemnat drept  poligon de testare a conduitei morale a unui creştin: oferea o gamă largă de ispite, pentru toate gusturile şi pentru toate pretenţiile. Curvie ȋn toate formele, idolatrie, experienţe mistice “adȃnci”, propovăduiri spiritualiste, dispreţ ȋntre categorii sociale bine delimitate, toate astea sunt lucruri care descriu doar spuma corupţiei de acolo. Biserica din oraş era martora acestor lucruri şi, după cum se poate intui din cuprinsul epistolei 1 Corinteni, făcea cu greu faţă acestor provocări.

Capitolul 10 din epistolă rememorează o istorie tristă, cea a poporului răscumpărat din Egipt, cel care, după toate cȃte le-a văzut şi gustat din partea lui Dumnezeu, a clacat fără glorie ȋn faţa aceloraşi ispite: idolatrie, curvie, cȃrteli, pofte nestăvilite.

Indiferent de felul ȋn care s-au comportat ei sau de felul ȋn care v-aţi comportat voi ȋn faţa ispitelor, un lucru e cert: ştacheta omenescului n-a fost depăşită, le spune Pavel destinatarilor scrisorii.

Dar oare a fost ea depăşită vreodată ȋn istorie? A existat vreun om, dintre cei menţionaţi pe paginile Scripturii, care să poată pretinde că a fost ispitit peste limita umanului? Eva? Cain? Avraam? Iuda? Iosif? Nadab şi Abihu? Moise? Saul? David? Solomon?

Se pot invoca situaţiile de ȋmpietrire (Faraon) sau de intervenţie directă a lui Satan (Iuda), ca exemple de provocări peste limita omenescului. Totuşi, ele nu au fost ȋnfăptuite decȃt după perioade ȋn care acesti oameni au căzut testul omenescului.

Ȋn privinţa Mȃntuitorului, din pricina capitolului 12 din Evrei (Voi nu v’aţi împotrivit încă pînă la sînge, în lupta împotriva păcatului”), aş putea ȋnţelege că s-a ajuns la o limită pe care noi nu o putem pricepe. Ȋn rest, impresia mea este că Pavel a afirmat ȋn prima frază a versetului pe care ȋl discut aici un fapt la fel de cert precum gravitaţia. Nu avem de răbdat ȋn faţa unor ispite de dimensiunile iadului, ci toate cȃte ne ajung sunt omeneşti. De aceea, fiecare ȋnfrȃngere ni se poate imputa ca păcat, pe bună dreptate, altfel ar fi ca şi cum cineva i-ar imputa unui copil eşecul ȋn ţinerea sub control a unor pofte ȋn faţa cărora cu greu adulţii fac faţă.

Da, respectarea aceastei ştachete este asigurată de Dumnezeu cel credincios. El are grijă ca ea să nu fie depăşită. Poate fi privită ca o promisiune; totuşi eu cred că acest tip de providenţă se modelează, asemeni altor realităţi providenţiale pe care suntem ispitiţi (nu peste puterile noastre!) să le privim separat de credincioşia Lui (cum ar fi şi păstrarea sufletului omului după moartea trupului, ȋnţelegere asociată periculos de aproape de conceptul grec de “nemurire a sufletului”), sub frumuseţea adevărului enunţat de acelaşi Pavel ȋn Coloseni 1:17:

El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.

Ȋn ce priveşte mijlocul … nu ȋncetez să mă minunez de alternanţa timpurilor verbelor din ȋntreg versetul. E ca o piesă muzicală căreia vrei să ȋi prinzi ritmul. Prefer să nu ȋi stric armonia cu subtilităţi de greacă: există specialişti ȋn domeniu (Marius Cruceru, Emanuel Conțac etc) pe care ȋi puteţi ȋntreba, şi sunt convins că vă vor furniza cu plăcere răspunsurile dorite.

Observ ȋnsă aici o mică provocare: dacă ispita care vine peste tine nu depăşeşte puterea ta – ţi s-a garantat asta, nu? – atunci n-ai nevoie de un mijloc special, divin, pentru a o birui. Te vei descurca. Vei găsi tu o cale, căci eşti om, nu plantă. Ȋţi vei folosi puterea ta, mai mare decȃt cea a tentaţiei, pentru a o birui.

Şi totuşi, Dumnezeu a pregătit un mijloc …

E ca şi cum i-aş spune soţiei mele: poţi să sari peste acest şanţ, dar eu sunt gata să te iau ȋn braţe şi să te trec peste el. Acum … ea va face o alegere. Ambele oferte sunt interesante, palpitante şi presupun riscuri; fiecare are frumuseţea ei de netăgăduit, deşi prima va fi amendată doctrinar de unii cȃrcotaşi ȋntre cele ale harului. Realitatea este că pentru a trece dincolo scumpa mea soţie nu va putea folosi ȋn acelaşi timp ambele metode.

Pavel le vorbeşte unor corinteni “tari” aici. Eu aveau cunoştinţe teologice solide şi se simţeau suficient de puternici pentru a trece printr-un templu păgȃn – chiar să mănȃnce la masă acolo! – fără să fie vătămaţi ȋn vreun fel. Aceste fapte se ȋncadrau ȋn limitele puterilor lor. Că doar “un idol este nimic”, nu-i aşa?

Da, sunteţi tari nevoie mare, le răspunde Pavel, mai tari decȃt ispitele care vă ies ȋn cale. Totuşi Dumnezeu v-a pregătit un mijloc. Just in case, cine ştie …

Cred că e mai mult chiar decȃt un just in case, decȃt o cordă de siguranţă pentru acrobat. E o subtilă, blȃndă şi deloc manipulatoare chemare ȋn palma Lui …

Departe de a funcţiona ca o promisiune – ȋn ochii mei, tot ce am scris pȃnă acum este descrierea unei perspective personale – acest verset ȋmi pune o ȋntrebare: pe ce voi conta ȋn faţa ispitei celei mici, una care nu-mi depăşeşte puterile? Răspunsul se traduce ȋntr-o ȋntreagă istorie ce va să vie. Asta pentru nu mijlocul este esenţial aici, ci ȋncotro mă ȋndrept

Nu pretind că am descoperit roata, sau că aşa ar trebui să vedeţi şi voi lucrurile. Admit că este posibil să greşesc. Dacă aşa este, arătaţi-mi unde scȃrţȃie reflecţia mea. Ȋn caz că o iau ȋn rătăcire, este de datoria voastră să nu mă lăsaţi ȋn pace. Mă interesează răspunsuri deschise, sincere, argumentate, constructive.

Adică, ȋncă odată:

De ce promisiune? Ȋnseamnă că pentru fiecare ispită există o metodă anume – procedură, prescripţie etc – de biruire a ei?

Cum, dar mai ales de ce, se aplică acest verset celor aflaţi ȋn dependenţe chimice (droguri, de pildă) sau de altă natură (dependenţe sexuale)? Cum funcţionează ideea de mijloc ȋn cazul homosexualităţii (sper să veniţi aici cu ceva mai consistent decȃt exemplul unor lucrări precum Exodus …)?

Justifică acest verset şcolile de metode? Ştiţi despre ce vorbesc, de vindecare, de eliberare, de consiliere etc. Nu că acestea nu ȋşi au locul lor (unele dintre ele sunt chiar folositoare), dar sunt ele mijlocul amintit ȋn acest verset?

La fel ca ȋn cazul darurilor duhovniceşti, ȋntreb: poate fi mijlocul acela de biruire a ispitei privit independent de dătătorul lui (ar putea funcţiona oricȃnd, cu oricine, oriunde, numai să ȋl cunoşti şi să ȋl pui ȋn practică)?

Acum e rȃndul vostru …

10 gânduri despre “Răstălmăciri: 1 Corinteni 10:13

  1. Am observat provocarea, dar nu m-am simțit ”îndatorată”🙂 să apăr punctul de vedere cu promisiunea pentru că:
    1. Nu știu dacă poate fi demonstrat ca o ecuație ce se dorește
    2. încă mai cred că unele adevăruri valabile pentru un anume grup în trecut pot fi adevărate și pentru mine, în relația mea cu Dumnezeu, în funcție de încredințarea pe care o primesc. Că asta nu poate fi ridicată la ”rang” de definiție pentru Dumnezeu care să fie unanim acceptată.. ce să zic, nu sufăr prea tare. Desigur că argumentele pot continua, dar, în ceea ce mă privește, rămâne cum am stabilit.🙂

    1. Dupa cum se poate vedea (sper) si eu merg pe aceeasi incredintare de la pct 2.
      La primul, în ciuda înclinației mele spre matematici, sper să rezist cu brio (prin mijlocul lui Dumnezeu, dacă puterile mele vor fi prea mici🙂 ) ispitei de a turna abordarea acestui verset într-o ecuație hermeneutică din care necunoscuta „pușcă” datorită felului în care am aplicat pașii corecți.

  2. Reblogged this on Persona and commented:
    Excelenta discutie, Dyo. Multumim
    Un singir lucru as adauga eu. Cind vorbim de ispita, de obicei obsesia noastra este cum sa ‘scapam DE ea’, in vreme ce sensul textului, mi se pare mie, dar poate ma insel, este ‘cum sa trecem PRIN ea’.
    Diferenta intre aceste doua optiuni este data de nivelul de maturitate al celui ispitit.

  3. Interesante intrebari🙂
    Pentru inceput, e bine sa observam ca Pavel nu vorbeste doar de ispita – care are intotdeauna o conotatie negative – ci despre test, sau ‘incercare’. Adica orice situatie care ne testeaza credinta sau credinciosia. Rolul ispitei e sa ne duca la pacat; rolul incercarii este ori sa arate ca suntem credinciosi si in vremuri grele, nu doar cand totul ne e bine; ori sa ne arate unde inca avem de lucrat.

    ‘Mijlocul sa iesiti din ea’ e o traducere aproximativa a ‘τὴν ἔκβασιν’ – ‘rezolvarea’, ‘rezultatul’, ‘iesirea’. Nu e vorba de un ‘mijloc’, adica o metoda, ci pur si simplu faptul ca in orice incercare, Dumnezeu ne va da posibilitatea, sau puterea, de a iesi biruitori. Evident, cum spune Danut, nu ni se promite ca vom ‘scapa de’ incercare, ci ca ni se va da posibilitatea sa trecem cu bine prin ea. Fiecare incercare este unica – nu poti face o lista de formule – „la incercarea ‘a’ sa aplica formula f(a)”. Oamenii sunt diferiti, contextul in care suntem incercati e intotdeauna diferit, asa ca in cel mai bun caz am putea avea ceva directii generale, in nici un caz o lista de metode de a invinge incercarea.

    Considerand contextul, nu cred ca Pavel le spune Corintenilor, ‘puteti sa aveti succes si singuri, dar mai bine daca folositi ‘mijlocul’ pe care vi-l da Dumnezeu.’ In exemplele din 1 Cor. 10, Domnul a dat mai intai tot ce era nevoie ca Israel sa fie credincios – minuni, evenimente supranaturale, un nor care sa reprezinte prezenta constanta a lui Dumnezeu cu ei – si dupa aceea au fost pusi in situatii unde puteau sa-si dovedeasca credinciosia (si, din nefericire, au cazut). Asa cum si noua ne-a dat ‘totul in Christis’ – si abia dupa aceea ni se cere sa raspundem harului Sau printr-o viata de credinciosie.

    1. Observatiile sunt corecte și folositoare; am incercat să nu ma ating de sensurile ceva mai largi ale expresiilor folosite in greaca. Pe de altă parte πειρασμός este folosit și în Tatăl nostru (Mat 6:13) cu sens de ispită, iar contextul imediat din 1 Cor 10 are de-a face în primul rând cu ispitele (curviei, idolatriei, cârtirii etc).
      Nici eu nu cred că Pavel le spune Corintenilor, ‘puteti sa aveti succes si singuri, dar mai bine daca folositi ‘mijlocul’ pe care vi-l da Dumnezeu.’ Sper că nu s-a înțeles asta din postarea mea! Dimpotrivă, cred că dacă înțeleg cât de importantă este relația mea cu Dumnezeu, nici măcar nu îmi mai pun problema propriei mele puteri în fața încercării, ci mă încred în Dumnezeu pentru a răbda ce am de răbdat pe cale. De aia nici nu am definit ce s-ar putea înțelege prin mijloc, după terminologia cornilesciană, pentru că tocmai acesta ține de poziția noastră în Cristos: ieșind/trecând/rezolvând/răbdând situația prin care trecem, ne apropiem de Cel ce veghiază în tot acest timp asupra noastră și lucrează în noi …

  4. Este o promisiune pentru ca pe langa conditia unana cu limitele ei, suntem echipati, ca doar vorbim de copii lui Dumnezeu, cu elemente spirituale care defapt ne confera victoria sau mecanismele necesare de a iesi din ea.

  5. „…ca s-o puteti rabda”
    aici vad eu scopul pentru care ne ajung ispitele. „Mijlocul” iesirii din incercare este consumarea ei (a incercarii) in rabdare. Aceasta atrage beneficii pentru noi si duce la glorificarea Lui.

  6. Antiteza sau cel puţin tensiunea dintre pasajul pus în discuţie şi Evrei 11:32-12:29 merită foarte multă atenţie. Sunt sigur că exegeţii ambelor tabere pot găsi armonizări meşteşugite (dar poate suspecte de ideologizare excesivă) între un verset folosit pentru a fundamenta P-ul din TULIP şi un pasaj de un „arminianism” tulburător – chit că e probabil să nu aibă acelaşi autor. Poate că văd eu tensiuni unde nu este decât convergenţă subtilă, sau poate că adevărata convergenţă nu poate exista decât sub calota glaciară a contradicţiilor aparent ireconciliabile, nu ştiu. Dar, dacă este legitim să credem că harul lui Dumnezeu este singurul care ne poate trece nevătămaţi prin ispite, găsim în Evrei 12:15 îndemnul „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată dela harul lui Dumnezeu”. Deci promisiunea harului este certă, dar la fel de clar pare să fie pericolul inadecvării noastre la acest dar permanent disponibil, totuşi doar uneori recognoscibil şi fructificabil. Sună groaznic de lucrativ… Totuşi, putem oare vedea harul ca pe o colecţie de mare preţ răspândită în Muzeul Vieţii, pe lângă care putem trece uneori nepăsători, alteori critici înverşunaţi, şi doar câteodată în extaz şi transă submisivă? Aşa ceva ar veni să confirme ideea că în primul rând ar trebui ca ispita să fie recunoscută şi conştientizată ca atare – ca să fie limpede că avem stringentă nevoie de har explicit şi palpabil, văzut ca un „mijloc” pe care îl jinduim şi apucăm cu disperare. Există însă şi varianta în care harul acţionează din plin, dar ne rămâne necunoscut, deci nu e „mijlocul” nostru ci al lui Dumnezeu. A trece neatins de ceva pe care nu îl consideri rău şi periculos nu poate fi o variantă acceptabilă de neprihănire? În cazul copiilor cred că da, şi de foarte multe ori adulţii văd groaznice păcate potenţiale, adevărate borte de năpârcă, în lucruri cu care copiii se joacă senini. Apanajul adulţilor este voinţa şi (auto)controlul, de aceea orice păcat decelabil la nivel moral le este imputabil – în condiţiile în care pentru a deveni sfânt macroscopic este suficient să-ţi pui în funcţiune voinţa din dotare (şi să-ţi reduci la minimum emoţiile incerte, ar zice poate domnul Cristian Pascu la unison cu multe comitete baptiste respectabile). Din (ne?)fericire, voinţa omenească nu este infinită, deci acest mijloc are întotdeauna nevoie de vinieta harului, măcar când vine supracontrolul. Şi asta pentru că, slavă Domnului, există versetul „căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”!

    1. Nu ştiu dacă şi în greacă se confirmă ideea, dar fraza “Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată dela harul lui Dumnezeu” are o dimensiune comunitară evidentă şi face ca sintagme precum „mântuirea cea de obşte” să nu fie nebiblice (iertat să et c. et c.).

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s