Preoţia intergalactică


Ȋntr-o instructivă lecţie de teologie pentru ochişori micuţi (şi capete ceva mai măricele, aş adăuga eu) Marius Cruceru se atinge, dincolo de subiectul principal, hirotonisire vs. ordinare (adică despre ce pățesc pastorii, dacă nu se popesc), şi de o temă care ȋmi pare ȋncă destul de nelimpezită ȋn cămara de esenţe teologice baptiste: preoţia universală.

Ȋnţeleg prima parte afirmată de autor, un punct de plecare solid, care merită ceva mai multă reflecţie şi teoretizare: distincţia ȋn plan ontologic. Preotul ortodox se bucură prin hirotonire de un har special (inatacabil, chiar ȋn condiţii de nevrednicie), unul care ȋn cazul unui pastor este definit exclusiv ȋn termenii slujirii bisericii dintr-o poziţie vremelnică.

De acord, aşa procedăm la noi, la baptişti. Facem un pas mai departe …

„Noi nu îi aşezăm pe slujitorii evanghelici într-o altă treaptă eclesială de slujire.” ne spune Marius Cruceru. Ba da, o facem: eu nu pot să oficiez o căsătorie sau să dau Cina ȋntr-o biserică baptistă (mi se oferă ȋnsă onoarea de a facilita ora biblică de duminică dimineaţa sau, ocazional, aceea de a predica de la amvon …).

Trec şi peste asta, pentru a afla ȋntr-un cadru oarecum solemn, ȋn acelaşi paragraf ȋn care ni se spune că „Noi credem în egalitatea tuturor credincioşilor, în preoţia universală”, că noi nu avem templu, preoţi, altar. Evident, fără altar nu este nici jertfă de adus.

Aşadar preoţia cea universală nu este o extindere de la vlădică pȃnă la opincă a celei clasice, definite ȋn cadrul templu-altar-jertfă. Ȋn caz contrar, ideea de preoţie universală este o prostie mare cȃt casa, iar acel paragraf din postarea lui Marius Cruceru, de neȋnţeles. Nu poţi să spui noi credem ȋntr-o preoţie (universală, mă rog) şi noi nu avem preoţi, fără să operezi ȋntr-o distincţie de sensuri cu privire la conceptul de preoţie.

Observ ȋnsă că, de regulă, această distincţie nu prea se face ȋn textele evanghelice (despre cele ortodoxe nu mă pronunţ, ȋmi recunosc neştiinţa, dar am bănuielile mele). Se aşterne ceaţa unei ambiguităţi, aparent convenabile apologeticii evanghelice. Să nu ne grăbim ȋnsă, să mai citim niţel …

Unde este jertfa? taxează Marius Cruceru (fără anestezie!) o licenţă foloclorică evanghelică. Păi, cum unde? Ȋn Mărturisirea cultului, unde scrie negru pe alb, la capitolul dedicat slujitorilor bisericii, că Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericesti.”. Trebuie să existe, că doar Mărturisirea nu vorbeşte ȋn dodii, doar că nu le-am căutat ȋn locurile potrivite …

Ajunşi aici, vă mărturisesc că textul Mărturisirii (toate citatele sunt din varianta ȋn format pdf, descărcată de pe uniuneabaptistă.ro) este sublim, nu doar din punct de vedere teologic (voi reveni asupra lui şi cu alte ocazii). Ia priviţi, de pildă, la felul ȋn care o virgulă bine meşteşugită transformă textul ȋntr-o omilie bună de rostit la tribuna unui Congres (evident, baptist):

Noi credem şi mărturisim că, preoţia ȋn conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală.

Sunt prea chiţibuşar, ştiu. Dar să nu-mi ziceţi că fraza de mai sus nu putea fi pusă ȋntr-o rostire mai ȋngrijită şi mai cu sens.

Iată cum sună paragraful ȋn ȋntregul său (deşi au dezactivat posibilitatea de Copy/Paste, tot am scos-o de-acolo!):

Noi credem şi mărturisim că, preoţia ȋn conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală. Fiecare credincios este un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor. Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericeşti.

Deci … preoţia, ni se spune, formează o calitate pe care o are fiecare credincios. Cu templu, altar şi jertfă? Tocmai am văzut că există jertfe, deci trebuie să existe şi altar, deci trebuie să existe şi templu. Iar cuvȃntul “calitate” este şi el unul prost ales, căci se foloseşte de regulă ȋn argumentări de natură ontologică (nu neapărat). Ce mai ȋncoace şi ȋncolo, se operează ȋncă ȋn paradigma ortodoxă, asta după ce, ȋn propoziţia anterioară, tocmai fusese exprimată mărturisirea fidelă conceptului evanghelic de preoţie:

Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor.

Asta-i preoţia baptistă, definită ȋn termenii intermedierii accesului la Dumnezeu (vezi şi capitolul 8 din Credinţa Adevărată a lui Iosif Ţon). Ea trebuie privită tot ȋn plan oikonomic.

Noi nu avem, repetaţi după mine, nu avem templu, preoţi, altar şi jertfă. Respingem preoţia definită ȋntr-o perspectivă ontologică. Dacă-i aşa, atunci nu mai pomenim ȋn (ne)sfȃnta noastră Mărturisire de “jertfe bisericeşti”, că iar ne amestecăm borcanele, de nici ochişorii micuţi, nici cei mari nu le vor mai putea deosebi. Se poate?

Ridicolul rezultat din confundarea celor două planuri ale preoţiei ȋşi atinge potenţialul maxim atunci cȃnd ȋntȃlnim texte evanghelice (sau predici) ȋn care preoţia din ȋnţelesul ortodox al termenului – ȋn plan ontologic – este combătută cu argumente din celălalt plan, cel oikonomic.

Argumente de genul: preoţia voastră, cu toate veşmintele şi slujbele aferente, este greşită pentru că credinciosul nou-testamental are acces direct la Dumnezeul său prin Isus Cristos, dovedesc fie carenţe serioase ȋn cultura teologică ale celor care le promovează, fie carenţe ȋn fundamentarea unui discurs argumentativ coerent şi, măcar la suprafaţă, consistent din punct de vedere al unei raţiuni de bun simţ. Fie rea credinţă. Alegeţi voi, după caz.

Ȋn cartea menţionată mai sus, Iosif Ţon face această greşeală (motivaţiile nu importă aici): combate preoţia ortodoxă (adică semnificaţia ei) folosind o definiţie evanghelică. Am mai scris despre asta (e adevărat, ceva mai puţin elaborat la vremea aceea) AICI.

Eu cred (şi mărturisesc) că ar fi nevoie de o limpezire a lucrurilor ȋn mintea evanghelică pe ambele planuri. Nu pretind că aş putea face eu asta, nici nu sper că va lua cineva aminte la acest necesar pe care vi-l propun ȋn continuare, dar poate că rȃndurile următoare vor folosi cuiva, cine ştie:

Preoţia ȋn ȋnţelegerea ortodoxă, catolică etc.

Ce credem noi despre asta? Cum explicăm faptul că nu o mai mărturisim astăzi? (asta e partea simplă, chiar pentru un laic baptist care a mai citit câte ceva la viața lui)

Preoţia universală

Ȋn ce termeni o definim? Ce ȋnseamnă ea pentru un creştin ales la ȋntȃmplare din turmă? De ce este ea afirmată aproape de fiecare dată ȋntr-o paradigmă individualistă (preoţia credinciosului)? Totuşi acolo scrie – dacă scrie aşa, specialiştilor ȋn greacă – astfel: Voi (adică plural) sunteţi o preoţie (adică singular). Hm?

Ȋntrebare bonus; punct de plecare dinspre ambele perspective ȋnspre  … ziceţi voi ce:

Există un cadru de ȋnţelegere a conceptului preoţiei care să le cuprindă pe cele două de mai sus ȋntr-o teoretizare unitară (nescurtcircuitată de planuri diferite, ci poate doar modelată diferit ȋn istoria relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său)? Poate că nu există: atunci rămâne cum am stabilit.

35 de comentarii

  1. Dyo, cînd spui „ziceți voi”, mă întreb oare ai comentatori competenţi care să poată să discute ASTFEL de chestiuni?

    Sau nu te interesează decît discuția, farmecul ei, nu și competența opiniei (ca pe Pleșu)?…

    1. Nu trebuie ca cineva sa imi livreze opiniile lui competente pentru ca i le-am cerut eu, Dyo. Nici nu ma supar pentru vreo parere, sfat, indrumare etc care mi-ar fi de folos in intelegere. Nici macar de păreri mucalite nu ma feresc, așa, ca să nu rămânem cu sprâncenele înțepenite. 😉
      Ma gandesc ca daca vreunul cu carte, dotat cu competentele necesare, trece pe aici si preia mingea, dupa care o serveste intr-un demers bine pus la punct, unde va gasi el de cuviinta … tot am facut ceva. Îmi arunc pâinea pe ape; ce-o fi om mai vedea.

  2. Mai e şi textul de la Exod 19:6
    „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt.” Cu greu, totuşi poate fi răstălmăcit ca „o preoţie de despoţi”.

    1. Două chestiuni aş întrezări pentru început:
      -Ambiguitatea confortabilă a lui „deja / nu încă”. Pare să existe tendinţa de a alege accentul convenabil funcţie de pre-judecăţi mai mult sau mai puţin formalizate în Mărturisiri. De pildă, suntem deja preoţi, deja mântuiţi şi născuţi din nou, dar suntem încă un neam cuminţel şi moral, care nu prea se avântă să facă prematur publicitate (riscantă printr-un spectaculos înşelător) unei Împărăţii ce va să vie la capătul Timpului. Şi putem fi deja mântuiţi deşi urmările păcatului originar sunt încă omniprezente. Ne putem apropia de Dumnezeu direct prin mijlocirea Domnului Isus, dar nu putem fi exagerat de mistici în privinţa asta, căci mijlocire directă este, dar nu încă. Et c.
      -Cristocentrismul ar trebui să lase singura preoţie efectivă pe seama Mântuitorului, dat fiind că doar El vede faţa Tatălui. Totuşi, ar fi legitim să păstrăm unele funcţii ale vechii preoţii, acum caducă. Închinarea poate fi una dintre ele. Când se ajunge la slujire, lucrurile se încurcă grav, deşi activismul creştin (cu a sa formă solitară, ascetismul care poate acoperi inclusiv aspectul jertfei) este universal acceptat, totuşi inegal practicat. Dacă acceptăm că forma supremă de slujire este chiar o viaţă pe care Mântuitorul să o considere vrednică de titlul de creştin, toţi creştinii intră în schemă. Dar statele sunt confidenţiale (era să zic confesionale, dar m-am abţinut).

      1. – Mai trebuie amintita si calea de la „Oricine poate deja intelege Scriptura de unul singur” la „Inca este nevoie sa ti-o talmacim noi”
        – Credeam ca epistola catre Evrei face o pledoarie convingatoare pentru preotia lui Cristos (chiar aceea de Mare Preot!). S-ar putea ca elementul de convergenta – macar conceptuala – al celor doua perspective divergente de preotie mentionate in postare sa fie chiar preotia Fiului lui Dumnezeu. Însă, daca este asa, atunci ar trebui sa renuntam nu doar la conceptul bisericilor istorice, ci si la ideea de preotie universala, in forma ei individualista (suntem o multime de preoti distincti versus cea comunitara noi, impreuna, suntem o preotie). Fine for me.

      2. Dacă împreună suntem o preoţie, atunci musai ar trebui să putem defini cum se califică indivizii în categoria colectivă. Astfel am putea focaliza pe funcţiile care fac organul. Cred că şi bisericile istorice admit o câtime de preoţie universală (parcă un pic mai consistentă la catolici, dar nu sunt sigur), bazată pe închinare şi anumite tipuri de slujire nesacramentală, plusminus oarece sfinţenie restrânsă dobândită algoritmic – sfinţii spărgând aceste tipare şi trecând pe o treaptă şi mai înaltă a preoţiei. Este cumva normal faptul că „preoţii universali” nu pot fi autonomi şi nu se pot lipsi de „preoţii ordinaţi”, aşa cum nu toţi leviţii ajungeau Mari Preoţi, dar oricine îl putea slăvi în gând pe Dumnezeu. Este nevoie de iniţiere şi ierarhie (deci disciplină şi inpermeabilizarea cunoaşterii lucrurilor delicate şi tainice) în orice slujire, altfel calitatea şi consistenţa ei este în pericol. Se vede treaba că şi închinarea trebuie să se supună celor ce ştiu sluji corect. Dar peste toate regulile implacabile rămâne stăpân Duhul, iar acesta suflă unde şi cum vrea.

      3. Deci unificarea preoțiilor (cum ar fi zis un Hawking al teologiei) nu este chiar o himeră: undeva, în profunzime, fiecare dintre cele două abordări divergente o găzduiește pe cealaltă, pitulată îndeosebi în conștiințele oamenilor lui Dumnezeu, nu atât de mult în slovă …

      4. Sigur că există căi de a reintra în coerenţă, dar toate trec prin cataclismul unor clarificări dureroase, probabil însoţite de şi mai multe delimitări şi separări. Formula „Avem un Mare Preot” lasă loc unei ierarhii de preoţi auxiliari cu rol distinct, dar şi unei preoţii universale cu o singură treaptă. Marele necaz al preoţiei universale înţeleasă mecanic este corodarea ritualului şi sterilizarea iniţierii înţelepte în căile şi gradele obligatorii, contingente şi excepţionale de apropiere de Dumnezeu. Dar funcţia ritualului în acest urcuş e un subiect foarte dificil, ca orice discuţie în care se ajunge la balansul dintre libertate şi necesitate.

      5. Dacă “Avem un Mare Preot” care le face pe toate (în chip desăvârșit, evident) participarea noastră la marea slujbă – ierarhizată sau nu – devine superfluă, cel mult se reduce la aducerea altora (prin mărturisire, evanghelizare etc) sub oblăduirea singurului Preot. Admițând totuși că ai dreptate, că este loc sub soare pentru ambele exprimări ale slujbei preoțești, sub umbrela celei Mari, intrăm pe teritoriul mai complex încă al legitimității lor într-un context dat, de regula construit de noi. De pildă, e ok să le separăm și să le tratăm discriminatoriu; nu cumva insistând pe una în detrimentul celeilalte pierdem tocmai din frumusețea acelei apropieri de Dumnezeu (neminimalizate), mereu surprinzătoare, o aventură personală și obștească deopotrivă? Sunt numai două, by the way? Poate nu am numărat eu bine …

      6. La două funcţii m-am oprit eu, dacă înţeleg bine ce vrei să spui. Dacă te referi la mai mult de două feluri de preoţie umană decât cea sacramentală şi cea universală, atunci te rog să explicitezi un pic, nu ştiu la ce te gândeşti. Poate că Melchisedec le cumula pe toate cele posibile – inclusiv proorocia, pe care, la limită, ar trebui s-o putem asimila unui tip de preoţie.

      7. Eu nu zic ca sunt mai multe, dar nici nu îmi permit să închid ușa unei astfel de posibilități, cine știe …

      8. Nu, Dyo, însăşi folosirea lui „Mare” alături de „Preot” spune că nu e vorba doar de ordinul spectatorilor. Altminteri era suficient „Preot”, nu?

      9. Da, dacă alegem mai multe criterii putem avea preoţi pe termen scurt, mediu, lung şi etern; sau preoţi cu rază mare de acţiune; sau preoţi cu evoluţie lentă sau inexistentă; sau preoţi cu efect întârziat; sau preoţi safe şi destabilizatori; sau sumbri şi luminoşi; sau exemplari într-un sens sau într-altul… et c.

      10. Ar mai fi ceva: hirotonirea are, spre deosebire de ordinare, un aspect mecanic esenţial, legat de continuitatea preoţiei creştine. Sigur că această idee nu ţine cont de faptul că Duhul Sfânt, singurul care validează sau nu contaminarea cu preoţie de la om la om, este unica soluţie de continuitate a oricărei fiinţări sau mişcări, întâmplător nelegată de timp, spaţiu şi tot ce mai pot oamenii face scufundaţi şi extinşi într-însele. Din păcate, noi oamenii ne putem la fel de „bine” certa pe discontinuităţile fizice ca şi pe cele ale harului – ambele au susţinere, deşi de tip diferit.

      11. Aşa, asumat incompetent, am impresia că pentru ordinare (în sensul de hirotonisire fără nevoie de continuitate birocratică) şi preoţia universală ar pleda şi Rusaliile. Nu toţi cei prezenţi acolo au hirotonit alţi preoţi – (dacă şi femeile au făcut-o, avem deja o problemă în sectorul ăsta de Univers), iar ceea ce s-a petrecut denotă o uniformizare duhovnicească primordială, departe de caste şi ordine. Ceea ce iar nu neagă posibilitatea şi chiar nevoia unei ierarhii şi ord-ini duhovniceşti în interiorul preoţiei universale. Acum, dacă aşa ceva se poate stabili sau nu prin vot democratic, aclamaţii populare sau semne divine mai recent prohibite, asta e altă temă.

  3. Reblogged this on Persona and commented:
    O punere la punct absolut necesra pentru recidiva vinturarii unor argumente subtiri si rasuflate.
    Chiar daca Marius are dreptate, poate in demersul lui filosogic, legat de termenii hirotonie si ordinare, si de insistenta penibila pa folosrea de termeni diferiti, restul explicatiei lui este, teologic vorbind cel putin indoielnica si pe buna dreptate taxata de Dio.

    1. În cazul lor se poate vorbi de o preoție particulară, concretizată într-un număr limitat instanțe concrete ale funcției preot, în timp ce pastorația este una difuză, văzută mai degrabă ca o rezultantă a caracterului sobornicesc al drumului îndumnezeirii. Preotii pe care-i cunosc nu păstoresc – cineva chiar recunostea deschis asta – ci cred că lucrurile se rezolvă de la sine în comunitate, doar în cazuri ceva mai profunde li se cere ajutor și atunci intervin, de regulă după tipare sacramentale.

  4. Ei, dragă Dyo, văd că nu-ţi răspunde nimeni la întrebări (face şi asta parte din farmecul unei discuţii pe blog). Eu n-am cum să-ţi răspund, dar îţi ţin de urât.
    Referitor la criticile tale explicite la adresa spuselor mariuscruciene (căci bănuiesc că nu-l critici şi pentru conţinutul Mărturisirii oficiale cultice), chestiunea cu treapta specială de slujire cred că este văzută la modul teoretic, teologic coerent, deci ar fi doar un deziderat. Marius Cruceru a subliniat de mai multe ori ideea de „punere deoparte” a celor ce pot face anumite slujbe importante, dar în acelaşi timp a scos în evidenţă faptul că acest statut special trebuie revalidat periodic, şi în niciun caz nu la modul formal. Deci, dacă toţi baptiştii sunt cu adevărat puşi deoparte pentru preoţia universală (iar asta nu e ceva ereditar, ca la leviţi, ci ar trebui să fie ceva similar cu cetatea de pe munte din Evanghelie – o viaţă şi o trăire deosebită), nimic nu împiedică punerea deoparte a celor mai potriviţi dintre ei (definition pending) pentru a îndeplini slujbe care cer excelenţă nu doar înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu. Dacă e doar birocraţie democratică, sigur că e vorbărie goală. De ce există astfel de slujbe şi cum sunt ierarhizate? Practic, de ce nu ar putea Dyo să oficieze, de exemplu, doar nunţi şi înmormântări, însă nu şi Cina, care are un statut cu totul special? Pe de altă parte, Marius Cruceru spunea că a predica înseamnă a frânge şi împărţi Pâinea – Cuvântul –, deci şi cei ce predică ar trebui să se pună deoparte la fel ca şi cei ce împart Cina. Greutăţile apar nu doar din dificultatea definirii punerii deoparte (poate un anumit tip de asceză?) şi a adecvării individuale la funcţie (minime cunoştinţe teologice pentru cei ce predică?), ci şi din necesitatea definirii unor proceduri şi instanţe care să le verifice. Pentru că punerea deoparte nu se poate baza pur şi simplu pe conştiinţa fiecărui „preot universal”, ba chiar nici pe conştiinţa pastorilor, şi cu atât mai puţin, din păcate, pe voinţa şi buna credinţă a „adunării generale” şi a comitetelor. Nu mi se pare că Marius Cruceru ar pleda pentru clericalizare, ci tocmai împotriva ei, câtă vreme pare să fi devenit o rezolvare comodă a unei probleme foarte dificile şi esenţiale. Şi este esenţială pentru că universalizarea şi uniformizarea slujbelor în viaţa Bisericii nu este de acceptat. Ceea ce, desigur, rămâne de demonstrat.

    1. Nu ma astept sa apara mari teologi raspunzand in comentarii pe blogul meu. In absenta lor … punem noi tara la cale!
      Inteleg ca vorbim cand despre functii, cand despre ungeri. Cum neoprotestantismul este prin excelenta focalizat pe functionalitate, in detrimentul recunoasterii farmecului intrinsec al unor slujbe, nu ma mir ca slujitorii (chiar evaluati dupa grile precum cea din 1 Tim 3) sunt vazuti doar ca niste slujbasi vremelnici, evaluati periodic in adunari generale s.a.m.d. Eu nu contest in sine aceasta perspectiva, doar semnalez unele inconsistente ale mitului, bazat si pe practica observata intre noi: uniformizarea si universalizarea sunt niste deziderate utopice si, in consecinta, nefolositoare.
      Ramane intre noi: si reversul celor doua de mai sus ne poate conduce inspre concluzii gaunoase. Poate cu alta ocazie voi detalia.
      Daca ar fi sa se decerneze un premiu pentru comentatorul anului 2012, eu ti l-as acorda tie.

    2. Slujiri ar fi mai potrivit decât slujbe! Dar ar trebui să clarificăm (incompetent, fii pe pace!) chestiunea uniformizării şi universalizării slujirilor. Sunt deziderate corecte (biblice adică) dar utopice, sau e un mit că ar fi corecte? Practic eşti de părere că preoţia universală este obligatoriu validată doar de uniformizarea slujirii, sau crezi că, dat fiind că ultima parte e vizibil utopică, devine şi preoţia universală doar un mit? Eu eram de părere că preoţia universală nu implică deloc uniformizarea slujirii, ci dimpotrivă, ierarhizarea unor slujiri „impecabile”, şi îl vedeam pe Marius Cruceru accentuând acest ultim aspect – fără însă a clarifica, deocamdată, ce şi cum e cu ierarhia şi testul de impecabilitate. Poate ne pregăteşte şi astfel de clarificări, nu ştiu. Oricum, nu cred că e de aşteptat să se depărteze de o Mărturisire baptistă ideală, încă nepublicată, ci să încerce clarificări şi corecturi teologice într-un cadru tradiţional, „unanim” sau măcar posibil de acceptat de către baptiştii români. Sarcina, să recunoaştem, pare foarte grea.

  5. Persoana umana in partea de inchinare in puterea crestinismului doreste doar forma de imitatie si atunci nu mai poate sa ajunga la inchinarea adevarata dupa cum este relatata pe paginile Scripturii.Cerintele doctrinale expun in fiecare grupare pozitionarea teocratica de slujire.Dar vedem ca aceasta difera de la grupare la grupare!!Si astfel vedem ca este divizare,confuzie si o forma de imitatie pentru a satisface cerintele liderilor din grupurile care se gasesc.Domnul Isus explica aceste lucruri si doreste ca de la o forma de inchinare formatica sa se ajunga la una reala ,transparenta .Si incepe sa le explice ucenicilor ,preotimii de atunci si fiecarei clase sociale .Dar se vede ca putini doresc adevarul !Si chiar daca aici ar aparea explicatia reala dupa cum este in Scriptura ,lucrurile nu se schimba si mai mult ca atit se ajunge si la critici.Ca si crestini noi trebuie sa intelegem mesajul simplu si de la forme formal teologice sa se ajunga la o realitate si la ce spune Domnul Isus ;Este un singur staul si in acel staul trebuie sa ajunga toti crestinii;.Mesajul este simplu ,dar nu se doreste sa fie inteles cum este scris in evanghelia lui Ioan cap.10..Iar in faptele ap.cap.20 gasim scris;”..28. Luati seama, dar, la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau.
    29. Stiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma;
    30. si se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor invata lucruri stricacioase, ca sa traga pe ucenici de partea lor….”Acest mesaj releva mult adevar si acum nu dorim sa intelegem ca se implineste cu generatia noastra .Iar de la adevarati pastori cu putere de slujire se ajunge la pretentii cu dorinte de stapinire !Cu cat ca ap.Petru in epistola sa ,scrie;”1. Sfatuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca si ei, un martor al patimilor lui Hristos si partas al slavei care va fi descoperita:
    2. pastoriti turma lui Dumnezeu care este sub paza voastra, nu de sila, ci de bunavoie, dupa voia lui Dumnezeu; nu pentru un castig marsav, ci cu lepadare de sine.
    3. Nu ca si cum ati stapani peste cei ce v-au cazut la impartire, ci facandu-va pilde turmei.
    4. Si cand Se va arata Pastorul cel mare, veti capata cununa care nu se poate vesteji, a slavei.”
    Cand mesajul va fi inteles ,se va intelege si scopul lor si puterea lor teocratica ,care trebuie sa fie mai presus decat ceea teologica!!Deci in puterea imitatiei ,gasim teologia pentru scopul ei ,dupa cum a gasit -o si Domnul Isus!!iar enigma pentru multi va continua pina ce acest sistem se va termina!!!!Dar sa nu uitam ce este scris in Evrei cap.12 .

    1. Între cineva care știe dar nu spune decât celor care nu sunt proști și altcineva care spune tuturor ce știe și ce nu știe, aleg să îi bat la cap pe ambii cu întrebări lămuritoare, pentru că sunt convins că am o doză de prostie pe care aș vrea s-o scad, precum și o grămadă de nelămuriri complementare. În locul tău nu m-aș necăji prea tare (zic și eu așa, ca să te îmbărbătez…), pentru că dacă citești bibliografia altuia sunt mari șanse să rămâi tu însuți – ceea ce, oricum, ar trebui îmbunătățit. Dacă e să devenim brusc biblici, Scriptura nu zice „cine e prost, să rămână prost pe mai departe”, deci competența se câștigă zi de zi, în niciun caz odată pentru totdeauna. În consecință, ar fi grozav ca fiecare să lupte pentru o competență folositoare undeva, cândva, cuiva. Știu eu pe cineva care zicea (mai demult, e drept) că învață de la vizitatorii blogului, și că nu prea citește alte bloguri. Se pare că blogul ăsta e citit de mulți oameni competenți care nu vor să-ți explice niște lucruri, în schimb te pârăsc la alți oameni competenți care se supără pe sinceritatea cu care îți etalezi incompetența. Mie unuia cred că mi-ar fi folosit mai mult dacă primeai niște lămuriri – chiar dacă erai/eram sau nu de acord cu ele (eufemism pentru a spune că eram sau nu în stare să le-nțelegem corect).
      Lucrul care m-ar întrista cel mai mult ar fi ca reacțiile să-ți inhibe dorința de a spune sincer ce crezi în incompetența ta, și mai ales să-ți scadă capacitatea de a răspunde oricui la întrebări al căror răspuns ar putea să-i supere pe cei „cu greutate”. Fără greutate nici vorbă de efect de pendul, că doar nu suntem doar unde. Suntem și trolli, dar nu ne dăm totdeauna seama.

      1. Imaginea de ansamblu e încă și mai adâncă: te taxez într-o postare pe un subiect anume (tema1), cu privire la ceea ce ai spus pe un alt subiect (tema2), din pricină că m-ai deranjat pe o altă latură (tema3). Mi-e greu să cred că un astfel de comportament e rodul unei simple neglijențe: vine din partea unui universitar cu ștaif. Oricum rost de intimidare nu se găsește. N-are cu ce. Dar e adevărat, cum zici, mă necăjesc și eu o țâră …
        Sunt o grămadă de nepricepuți care scriu pe bloguri articole dătătoare de dureri de cap celor competenți. Dacă sunt și eu unul dintre aceștia, măcar am reușit să le atrag atența acestor capete luminate despre propria noastră prostie. Poate se trezesc și redactează o Mărturisire mai coerentă, poate nu doar sting incendii – în condiții cu totul și cu totul rudimentare – în cazuri precum Străjerii sau Țon, ci zidesc ceva durabil și în zile cu soare … Cred că delirez, nu-i așa?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s