Pilda talanților – o investiție (riscantă) a lui Andrei Pleșu


(Acolo unde cazul, referințele acestui articol sunt din cartea lui Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus, Ed. Humanitas, 2012)

 

Cred că Parabolele lui Iisus este una din cărțile care va modela nu puține perspective în spațiul cultural românesc, chiar și în cel teologic. Mulți nu vor recunoaște asta; eu însă, victimă a unei admirații sincere și ponderate față de gândirea lui Andrei Pleșu, nu voiesc să trec în viteză pe lângă reperele propuse de acesta, așa că nu puteam să las celebra Pildă a talanților, așa cum ne-o propune el spre reflecție, nerumegată corespunzător.

O fac din poziția aceluia care a îndrăznit deja, destul de rezolut, să decreteze ce nu sunt talanții și care constată acum, tot mai umil, că … nu contează prea mult înțelesul lor, că pilda vorbește îndeosebi prin atitudinile reflectate de personajele ei sau prin cele trezite în inimile ascultătorilor.

Remarc, înainte de a intra în miezul problemei, direcția dinspre care Andrei Pleșu pășește pe teritoriul înțelegerii pildei, una diferită de cea a lui Joachim Jeremias. Dacă teologul lutheran și-a abordat pildele din perspectiva Împărăției ce s-a descoperit în persoana Mântuitorului (ceasul împlinirii a sosit!), adică dinspre Cel ce o aduce, Andrei Pleșu privește pildele din poziția celui ce se întâlnește cu aceasta, focalizându-se în special pe modul în care omul îi primește sau, dimpotrivă, îi respinge oferta. Este, în adevăr, o analitică a receptivității. Din acest punct de vedere autorul va fi oarecum protejat de săgețile specialiștilor care încă nu s-au hotărât cu privire la natura Împărăției, la vremuri și soroace sau la miza venirii ei în mijlocul oamenilor. Li se dă voie mirenilor să vorbească despre lucruri profane – inimile oamenilor – în timp ce asupra binecuvântărilor aduse de Hristos prin Întruparea, Lucrarea, Jertfa și Învierea Sa vor fi ascultați altă dată …

Pleșu introduce încă de la bun început chipul pe care ni-l propune ca ilustrație a pildei: receptivitatea ofensivă, înțeleasă ca o absorbție activă a mesajului lui Hristos (pg.178). În această tensiune dintre reflexul de magazioner, de depozitar cuminte al valorilor încredințate, și pasiunea (riscantă) de a intra pe piață și de a face capitalul să producă la rândul său valoare vom căuta mesajul Mântuitorului.

Virtuțile scoase în evidență de pildă sunt, din această perspectivă, creativitatea și curajul de risca (evident, cu asumarea integrală a rezultatelor). Să le privim mai îndeaproape pe fiecare (pg.179-180).

Creativitatea nu este, în contextul nostru, așa cum o înțelegem noi în mod firesc, o plus-valoare adusă unui obiect sau unei experiențe, o înzestrare care ne e dată pentru a face lumea din jurul nostru mai frumoasă, mai interesantă, mai profundă. Ea trebuie privită ca o lucrare a dogmei în viața omului, una care îl trezește, îl locuiește și îl transformă: litera prinde viață în om. Nu înseamnă fabulație pe marginea unor enunțuri, ci trăirea lor. Mircea Eliade folosea în scrierile sale conceptul de hermeneutică creativă, un termen fără îndoială riscant, dar care nici el nu avea de-a face cu fabulația pe o temă dată. Dimpotrivă, ea implică o altfel de supunere, în care omul este modelat de text, iar asta pentru că nu este textul la cheremul său, astfel că cel ce interpretează i se supune cu frică și cutremur (nu m-am putut abține …). Nu este vorba ingeniozitate, nici de inventivitate!

Dacă e așa, riscurile sunt și ele pe măsură: în timp ce litera dăinuie credincioasă dogmei pe care o pretinde, omul este curgător, imprevizibil, greu de controlat. Există riscul – real, nu doar ipotetic –smintelii. În orice caz, adevărului poate să i se întâmple ceea li se întâmplă tuturor lucrurilor atinse de mâna omului pe lumea asta: să fie parcelat, limitat la spațiul observabil, domesticit, subordonat cu strășnicie rațiunii suverane. Te întreb, însă, cititorule: nu e mai bine mergi pe o astfel de cale decât să-ți depozitezi dogma sub cheie?

Tot în contextul discuției despre risc, apare aici o expresie care mie îmi spune multe, una din favoritele mele datorită unor neascunse simpatii existențialiste în credința și mărturia mea mea, pe care nu le-am repudiat niciodată: conviețuirea noastră cu textul sacru (sau cu dogma, adaug eu – pg.181). Andrei Pleșu trece cam repede – oarecum selectiv – peste această temă, însă pentru mine ea constituie miezul acestui text, altfel savuros în rigurozitatea lui (a pus la cale pilda în cinci pagini și jumătate, adică în șase paragrafe!).

De pildă, autorul observă că atitudinea de tip Sola Scriptura este cea a slugii păstrătoare (pg.181). De acord, așa este, cel puțin în folosirea populară a conceptului. El uită însă să menționeze că tocmai Reforma a constituit, în istoria Bisericii, una dintre cele mai riscante investiții omenești în solul fertil al textelor și dogmelor sfinte. Cine poate spune că în relația lui Luther cu Scriptura nu a existat creativitate (în sensul convenit mai sus pentru acest termen) și curajul de a merge până la capăt în asumarea convingerilor sale forjate pe studiul tenace, personal și nemediat, al Sfintelor Scripturi?

Evident, din motive care țin poate de strategia de marketing cu privire la această carte, Pleșu nu va aminti nici de faptul că Biserica Ortodoxă, prin pretenția ei de a fi singura păstrătoare a adevărului, în condițiile sărăciei misionarismului ei pentru lume, se califică de minune pentru slujba de oglindire a mentalității aceleiași slugi leneșe.

Observarea modurilor de raportare ale oamenilor – ființe alunecoase, imprevizibile, ușor de momit cu sclipiciuri și chestii slabe – la textul sacru, privită din perspectiva Pildei talanților, deschide orizonturi interesante de reflecție asupra demersurilor noastre hermeneutice (pg.182). Textul iradiază mesajul său, nu ni-l oferă într-un anume pachet dat: ne aflăm pe teritoriul posibilităților de înțelegere, unul riscant prin excelență. În acest context, a pretinde că ai descoperit înțelesul real al textului, eventual unicul, este o altă poveste, cel puțin la fel de riscantă.

Vreau să spun: dacă ești în mod deliberat expus sferei posibilităților de interpretare – poate îți investești inima cu curaj și creativitate pe prea multe lungimi de undă – este posibil să nu culegi nimic în final pentru a returna stăpânului tău.

Dimpotrivă: dacă te erijezi în gestionar legitim al unicului înțeles, tot nu vei avea ce aduce ca profit stăpânului tău.

Înțelegeți dilema noastră. Nu e loc pentru echilibru aici: omul are de ales o cale, doar una, pe care să meargă mai departe. Vă e frică, hm? E normal să fie așa. Ca să vă încurajez puțin, vă aduc aminte că nici unul din cei doi care și-au investit talanții nu a dat faliment. Simplă coincidență, veți spune.

Dar eu mai degrabă cred că dacă erau o sută de slugi acolo care și-ar fi pus talanții stăpânului lor în negoț, nici una nu ar fi eșuat în business. Aceasta este una din investițiile mele.

Anunțuri

10 gânduri despre “Pilda talanților – o investiție (riscantă) a lui Andrei Pleșu

  1. Ar fi mult de comentat…
    Nu știu dacă termenii subliniați se regăsesc în textul lui Andrei Pleșu, dar mi-e teamă că da. Ca să mă parașutez neavenit în aria dânsului oficială de competență, am impresia unui tablou făcut cu mână sigură, dar cu o răceală a detaliilor și o paletă de culori care dă de gol un meseriaș care ar vrea să simtă ca un artist, să vibreze și să transpire în fața subiectului operei sale, dar nu poate decât s-o analizeze și s-o reproducă fotografic, neștiind și neputând transmite ce taine are de spus. Poate că nu e așa și voi avea o surpriză plăcută când voi citi această carte, dar precedentul creat de tratatul de angelologie îmi este viu în memorie. O carte de disecție a unui subiect atât de viu… Dar nimic nu e exclus la un talent atât de mare, și dacă nu-mi place n-am decât să-l citesc pe Marius David Cruceru, aflat la extrema opusă: obositor de intens și pasional.
    Referitor la Sola Scriptura și ortodoxie (ortodoxism?), cred că nu despre cantitatea de speculație aplicată textului sacru este vorba într-o eventuală comparație pe criteriul ales de Andrei Pleșu, poate nici de gradul de risc asumat în exercitarea acestui talent periculos. Riscul subiectiv resimțit de teologii speculativi pare să fie mic, dar natura leacului care-i întărește și-i animă pare preponderent prudent-rațională (deși, paradoxal, antiscolastică), respectiv avântat-mistică (deși, paradoxal, sub semnul smereniei absolute).
    În privința talanților, părerea mea actuală s-a format conștientizând faptul că putem auzi și azi cuvintele slugii celei prudente, a cărei părere despre felul de a fi al Stăpânului cred că poate fi rezumată astfel: evanghelia dragostei este falsă, Dumnezeu nu este în primul rând dragoste, Dumnezeu este aspru și răzbunător, Dumnezeu cere oamenilor frică și supunere, este mai sigur să nu iubim în exces decât să iubim ce nu trebuie. Dar avuția Stăpânului, cea din care s-a născut și din care se întreține Viața, cea din care a țâșnit Cuvântul scris și Întrupat, cea care va face ca Împărăția Sa să cuprindă întregul Multivers, ce poate fi? O emoție fragilă și oricând pradă celor mai banale adversități, o clipă oricât de frumoasă dar care nu lasă urme în conturile pământești și cerești pentru că nu există ordin de plată, o impresie a apropierii de divinul pe care oricum nu-l poți cunoaște? Cât e de riscant să vrei să înmulțești ceva care-ți scapă printre degete, o monedă bătută nu în aur curat, ci în metal îndărătnic și coclit, și cât de greu să nu dai apă la moara păcătoșilor de cămătari și negustori de fum părelnic! Iar dacă ți se pare că pe talant e Chipul acela, riscul poate deveni o pasiune, nu?

    1. Hm, s-ar putea ca lui Pleșu să i se tragă de la metodă: se retrage într-o bibliotecă vestică, unde se documentează din scrierile unor autori aparținând în primul rând spațiului german, realizează o compilație de nuanțe ale acestora, după care adaugă o tușă personală întregului mix … sau, în alte cuvinte, studiază nemțește, pe baza unor întrebări rusești, după un tip de discurs românesc (ușor acidulat în balcanismul său). Produsul finit, ieșit în urma unui studiu documentat după un patent tot mai evident în practica lui Pleșu, nu are cum să nu lase impresia de disecție, de exercițiu prea obiectiv; îi lipsește un angajament personal, unul care, de altfel, poate fi intuit în discursurile sale de promovare a cărții. Dacă e să îl compar cu Jeremias, deși acesta este mult mai tehnic în abordarea pildelor, el lasă adesea ca bucuria hermeneutului (prezentă mai degrabă în proces, decât în rezultatul său) să transpară pe paginile sale, în timp ce Pleșu încremenește în frumusețea de oțel a ideii.
      Ultima parte a comentariului tău e interesantă, însă e acolo un cuvânt care mi-a zgâriat într-un mod neplăcut urechile: Multivers. Sunt un dușman neîmpăcat al conceptului, un hibrid imaginativ convenabil care, asemenea unei găuri negre, absoarbe orice reflecție dialectică și o dizolvă într-un spațiu (struțocămilian) al unui abstract cu pretenții de concret …

    2. Ei, bine că nu-i zisei Multiverset, că te rănea de-a binelea! Era doar o licenţă to kill poetică pentru ideea de surprize viitoare în cunoaşterea (eventual turistică a) Creaţiei. Scuze, retrag cuvântul şi bag puncte-puncte. Astea sunt totuşi un marker liricopenticocarismatic, dacă e nevoie le înlocuim cu liniuţe de subliniere.

      1. Nu stiu dacă e chiar simplu când mă gândesc că Wurmbrand a șuntit cumva un proces care, prin definiție, ar trebui să fie unul teribil de sinuos și complicat, cu multe nevoințe. E o greutate mare de context fabricat din afară și impus peste viața lui (l-au forțat și vremurile cumva să-și folosescă în disperare talantul) în timp ce sfinții din vechime (nu toți, desigur) și-au modelat ei în mare măsură contextele prin care să-și poarte crucea și să investească cu chibzuință averea stăpânului.

      2. Hahaha, cât de deschizător de gânduri e cuvântul „şuntit”, mai ceva decât „zimbrul sombru şi regal”! Cum a şutit/ciuntit/şuntat/şontâc/ciudat un sfânt baptist (care de fapt era luteran, şi vedea Cina tot atât de simbolic precum o fac şi catolicii) talantul în plin proces de capitalizare forţată! Adevărul e că nimic nu e simplu dacă stai să te gândeşti (rămâne simplu doar dacă te decizi rapid şi fără anestezie).

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s