Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul? Probabil că nu …


Ȋn toiul luptei cu această hidră greu de ȋncarcerat ȋntr-o definiţie funcţională (alta decȃt cea pe care Cristian Ionescu ne-a propus-o prin cruciada sa de pe Popas pentru suflet), anume cea a liberalismului, unul dintre comentatorii acestui blog m-a provocat şi la un altfel de răspuns la acuzaţiile lui Nicolae Rădoi decȃt cel ȋntocmit ȋn haz de necaz, de acum cȃteva zile (să răspund la acuzaţia de liberalism, nu de cea cu privire la apucăturile mele inginereşti).

Am cerut o definiţie, ca să ştiu despre ce vorbim; altfel, dacă e să-mi evaluez liberalismul prin prisma dicţionarului lui Cristian Ionescu (un fel de orice mărturiseşte despre acoperirea femeii, despre ţinute decente şi despre alte aspecte de acest gen – vitale unei credinţe evanghelice autentice – altfel decȃt noi), vă pot spune de pe acum, fără prea multe alte explicaţii: sunt vinovat şi nu am ce să apăr ȋn această privinţă.

Lucian mi-a propus o definiţie. Contează mai puţin, cred eu, corectitudinea ei; consider că este un bun ȋnceput pentru a pune la foc domol şi o altfel de dezbatere. Aş vrea să pot ȋncepe o serie de postări pe această temă. Din păcate, nu o pot face acum (se oferă altcineva?): am prea multe seriale ȋncepute deja (unele ȋşi aşteaptă cam de multă vreme continuarea), aşa că liberalismul rămȃne on hold pentru zile ceva mai puţin aglomerate.

Ce zice Lucian (comentariul original este niţel cosmetizat, ȋn vederea unei mai bune lizibilităţi):

Dupa cercetarile mele, liberalismul este acea ideologie bazata pe ratiune si interpretare critica a experientelor religioase. Explica Scriptura cu ajutorul ideilor seculare iar ce nu poate fi explicat prin ratiune e trecut in tabelul cu mituri.
Divinitatea lui Isus Hristos nu mai e elementul primordial, deaceea pentru liberali Isus nu era divin prin natura Sa, ci prin Invataturile Sale.
Pentru liberali acesta este un principiu. Sa nu se lase constransi de nicio supozitie dogmatica sau consideratie a ideilor traditionale care, spun ei, intuneca impartialitatea judecatii.
Nu va mai spun cum a aparut liberalismul, pentru ca stiti mai mult decat spuneti (scrieti), adica treaba cu Tubingen, Ferdinand Baur,etc.

Răspunsul meu, nu doar pentru Lucian:

Bun, avem o definiție. Ei bine, după calapodul ei, nu sunt liberal, nici pe departe.

În mica (auto)prezentare din meniu (vezi De ce tabloid) am spus cât se poate de limpede că mărturisesc crezul niceean, după care am dat și un link înspre acesta, întru o dreaptă și folositoare citire a lui: nu pun la îndoială nici divinitatea lui Cristos, nici minunile Sale, nici Întruparea prin naștere din fecioară, nici măcar necesitatea de a citi epistolele pauline aşa cum au fost scrise, plecȃnd pe cȃt se poate de la mesajul lor pentru primii destinatari etc. Uneori am mai ridicat la fileu provocări cu privire la semnificațiile acestor lucruri, dar nu punându-le la îndoială, ci îndemnând (atât cât mă țin curelele și pe mine) la o asumare integrală a lor în umblarea noastră de creștini.

Împotrivire față de idei tradiționale? Ei bine, ideile pe care le vehiculez pe acest blog sunt prin excelență tradiționale; am adus în discuție idei care au fost puse în circulație încă de pe vremea Părinților Bisericii, fără să închid ușa – pentru că nu e drept să facem asta – nici acelor perspective de dată mai recentă care ne pot ajuta să înțelegem relevanța credinței noastre în lumea noastră (post)nebună.

Mi se pare ciudat faptul că, deşi am pus la ȋndoială ȋn multe rȃnduri capacitatea raţiunii de a se descurca singură ȋn faţa tainelor Scripturii, sunt acuzat de promovarea liberalismului, curent care, mi se confirmă ȋncă odată prin definiţia de mai sus, este prin natura lui raţionalist, aspirant chiar la o recunoaştere a sa ca atare ȋn peisajul ştiinţific modern.

Sunt mai mistic decȃt Iosif Ţon şi mai raţional decȃt Paul Negruţ: trebuie doar să fiţi sinceri ȋn a-mi recunoaşte această calitate unică, paradoxală, talantul pe care ȋncerc să-l investesc cum pot eu de bine, nu doar ȋn blogosferă …

Fascinant de-a dreptul mi se pare ȋnsă felul ȋn care liberalismul şi fundamentalismul ȋşi dau mȃna pe tărȃmul subiectivismului ideologic (deşi ambele vor pretinde obiectivitate pȃnă ȋn pȃnzele albe). Sunt sceptic ȋn privinţa amȃndurora, tocmai din acest motiv.

Adică:

Liberalismul este o ideologie care se bazează pe raţiune? Şi fundamentalismul o face, din plin. Zic: “pas”.

Interpretare critică a experienţelor religioase? Sunteţi siguri că nu vorbim despre fundamentalismul care a pus la zid atȃtea experienţe religioase contemporane (priviţi numai la retorica anti-ţonistă a lui Paul Dan şi altor inamici de-ai săi)? Iarăşi zic: “pas”.

„Sa nu se lase constransi de nicio supozitie dogmatica” – exact acesta este şi dezideratul fundamentalist, cu menţiunea că el este utopic ȋn ambele cazuri: şi liberalul şi conservatorul se apropie de Scripturi cu temele a priori făcute, atȃt ȋn chestiuni ce ţin de metodă, cȃt şi ȋn ideologia care le va subordona ȋnţelegerea celor citite. Aici nu mai zic nimic …

În loc de ȋncheiere:

Nu trăiesc ȋn afara unor constrȃngeri. Nici unul dintre noi nu poate pretinde asta. Este important ȋnsă – iar aceasta e o convingere personală nenegociabilă de-a mea (o „constrȃngere”, dacă vreţi) – ca ele să nu ne fure nici plăcerea, nici demnitatea, nici privilegiul de a reflecta asupra tainelor care ne definesc credinţa şi umblarea noastră pe Cale.

Am zis!

36 de comentarii

  1. Doar o clarificare: trebuie să facem distincție între liberalismul teologic văzut ca mișcare ideologică încadrată aproximativ între 1860 și 1930 (adică de la moartea lui F. C. Baur la moartea lui Adolf von Harnack) și liberalismul teologic văzut ca deviația de la teologia tradițională (și care cuprinde nu doar curentele iluministe și post-iluministe precum raționalismul unui Herman Samuel Reimarus, romantismul unui Friedrich Schleiermacher, experiențialismul unui Kierkegaard, hegelianismul unui Baur, liberalismul în sine al lui Feuerbach, Ritschl, von Harnack etc, post-liberalismul lui Lindbeck și întreaga pleiadă de progresiști protestanți și catolici de după 1950). În esență, liberalismul nu este o critică a experienței religioase; dimpotrivă promovează experiența religioasă ca moralite. Liberalismul este o critică raționalist-experiențialistă a teologiei tradiționale ce presupune reinterpretarea și/sau respingerea tuturor doctrinelor tradiționale ce conțin elemente/referiri la realități supranaturale: divinitatea lui Cristos (cu doctrinele conexe: preexistența, nașterea din fecioară, învierea, revenirea lui Cristos), judecata finală, biserica văzută ca realitate divino-umană, păcatul văzut ca încălcare a legii unui Dumnezeu transcendent etc.

    1. Din cate stiu eu, Kierkegaard poate fi acuzat de multe, dar nu si de faptul ca ar fi deviat de la teologia traditionala; dimpotriva, multi cunoscatori ai gandirii lui considera ca – din punct de vedere al doctrinei – a fost absolut conservator.

      1. Ba chiar fundamentalist! Lucru care face ca gândirea lui să fie cu atât mai interesantă …

      2. Eu am dubii în privința tradiționalismului lui Kierkegaard. Una din tezele sale fundamentale e legătura directă și indisolubilă dintre adevăr și subiectivitate care, legată de Isus Cristos, pe pune și pe noi în aceeași oală. Adică părerea mea contează de vreme ce Isus a fost la fel, doar că și eu trebuie să fiu / pot fi exact ca el. Acolo unde sunt eu, acolo e adevărul. Curat Hegel după părerea mea.

      3. Din câte știu, Kierkegaard a fost un anti-hegelian convins: de pe meterezele individualismului subiectiv a combătut cu vehemență perspectiva lui Hegel asupra unei istorii în care omul este un simplu pion, pierdut pe un câmp de bătălie mult prea mare pentru ca destinul său să conteze în vreun fel.
        În ce privește fundamentalismul danezului … este o opinie discutabilă, nici eu nu sunt convins de asta; am semnalat doar că există și astfel de păreri (de ex. dr. Robert C. Solomon – un expert in existentialism – afirmă asta, dar poate ca diferă definițiile).

      4. Din cate cunosc eu, Kierkegaard a avut atentia sa faca o clara distinctie intre domeniile teologiei si psihologiei. Confuzia intre cele doua ii apartine mai degraba lui Schleiermacher. Iar lui Hegel ii apartine confuzia intre filosofie si teologie (pozitie ‘anatema’ pentru Kk). Kierkegaard a vazut intotdeauna cele doua domenii ca fiind autonome, dar interactionand totusi fructuos – aici cred ca difera el in mod esential de Barth, care in obsesia sa anti-teologie naturala (cel putin in perioada comentariului epistolei catre Romani), a rupt teologia de orice contact cu alte domenii ale realitatii, urcand-o intr-un turn de fildes. O excelenta discutie despre relatia dintre dogmatica si psihologie in gandirea lui Kierkegaard poate fi gasita in cartea ‘Kierkegaard as religious thinker’, Cambridge University Press, 1996, p. 61-67. Despre faptul ca era ortodox in privinta dogmaticii, vezi aceeasi carte, p. 8,9,51-53. Insa e adevarat ca el nu era foarte interesat de ‘ce-ul’ credintei crestine, cu care in principiu era de acord, cat cu ‘cum-ul’ ei: ideea lui era ca teologia o cunoastem, mai prost stam cu trairea ei. in Jurnalul sau (JP vi 6727) el afirma ca ‘doctrina Bisericii si organizarea acasteia sunt
        foarte bune. Dar vietile, vietile noastre, credeti-ma, acestea sunt mediocre’.

      5. Scuze, am uitat sa pun numele autorului cartii recomandate:
        David Gouwens, ‘Kierkegaard as religious thinker’, Cambridge University Press, 1996.
        O alta carte care mie mi se pare excelenta (pe aceeasi tema) este:
        Stephen Evans, ‘Kierkegaard: an introduction’, Cambridge university Press, 2009.

    2. Eu am operat aici strict după definiția lui Lucian, una evident sumară, dar care are darul de a scoate în evidență niște particularități ale liberalismului; la o privire mai atentă, se pare că sunt nu sunt chiar atât de particulare …

  2. Ia te uită, dragă Dyo, ce zice Bernhard Lohse (A Short History of Christian Doctrine. Philadelphia, Fortress Press, 1985) despre von:
    Harnack strongly believed that the only way to nurture Christian faith was to remain in the condition of permanent uncertainty. No student of theology, he believed, should be spared a profound crisis. In fact, he alleged that the worst condition is not to entertain doubts about theology or authority but to become mired in bland acceptance or indifference.
    Ce părere ai, eşti (mai) liberal (de)cât (crede Lohse că era) Harnack? Eu, de pildă, nu sunt. Prima frază, dacă e adevărat că aşa credea Harnack, e complet falsă. A doua e OK, poate puţin exagerată (unii sigur must be spared…). Din ultima frază, nu sunt de acord cu „not to entertain”, pe care l-aş schimba cu „to reject”, şi pe „but” cu „or”.

    1. Nu sunt de acord cu rețete master, acelea promovate prin ziceri de felul the only way, should be, must be, x steps to … șamd. Este posibil ca această necredință să mă arunce periculos de mult înspre liberali (oh, not again!). I’ll take my chances, what can I do?

    2. Tocmai, dacă foloseşti chestiile astea fără atenuatori (precum unii, câteodată, cel puţin, în acest caz, etc.) devii fundamentalist chiar şi în liberalismul cel mai zburdalnic. De pildă, comentariul tău de mai sus este fundamentalist în spirit, deşi aparent se opune unor ziceri fundamentaliste. Pentru că nu laşi o portiţă de scăpare cazurilor particulare, nu admiţi libertatea realităţii de a depăşi pre-judecata ta. Rigiditatea în principii este în acelaşi timp vitală şi ucigătoare, exact ca în problema oii rătăcite de Sabat. Contradicţii convergente în Absolut. Marca dumnezeirii pe plicul mototolit al omenităţii…

      1. Iată cum ceea ce spuneam odata despre alunecoasa pendulare a noastră între obiectivitate și subiectivitate (AICI) se aplică și în cazul luptei liberalism-fundamentalism: bați șaua pe unul dintre cai ca să te trezești că îl călărești pe inamicul său … 😦
        Probabil că mai corect ar fi să vă spun tuturor: sunt și fundamentalist și liberal, oameni buni! Mai trebuie să lămuresc dacă acest fapt se datorează unor oscilații (unele care ar cere și niște reprezentări pe coordonate spațiu-timp) sau dacă, asemeni luminii, am o natură duală, greu de feliat în dihotomii dar adresabilă patologic: my liberal side persecutes the fundamentalist one … with no mercy at all!
        … sau să vă spun că nu sunt nimic. Dar până și nimicul are nevoie de o definiție; aș putea ajunge foarte bine, pe calea asta, la a pretinde că sunt totul. Alte dureri de cap …

  3. Îmi place ultimul pasaj, cu care sunt de acord în totalitate. Se simte acolo aroma cărţii lui Pleşu despre Parabole, dar s-ar putea să mă înşel. 🙂
    Ştii ce spunea Pleşu, că nu orice babă bigotă care bombăne versete de dimineaţă pînă seara prin curtea bisericii este un prototip al credinţei. Iar cînd babele astea dau de gustul internetului… 🙂
    Eu am simpatii şi antipatii în ambele tabere, dar dacă m-ai întreba din care din ele fac parte, n-aş şti ce să-ţi răspund.

    1. Ți-aș spune eu în ce tabără ești, numai că după toate insinuările lui Agnusstick parcă nici eu numai sunt sigur cine cu cine se prinde în horă.
      Important este că există hora aceea, nu?

  4. Reblogged this on Persona and commented:
    Sincer sa fiu, Dyo, m-am cam saturat i eu de gogorita asta a liberalismului, un soi de manipulare prin frica, lansata mai intii de Paul Negrut, ca parte a strategiei lui de virare a uniunii baptiste catre fundamentalistii de la Southern Baptist, si apoi preluata de tot felul de mitici ignoranti, si mult mai putin versati in asemenea malversatiuni ca marele maestru prestidigitator.
    Deci, da-i ‘nainte, ca macar cei care au ramas cu ceva minte de in cap dupa toata propaganda asta de spalare a creierelor, se vor trezi la realitate si se vor ocupa de lucruri mai folositoare decit vinatoarea de vrajitoare.

    1. Ehe, gogorița liberalismului n-a fost lansată de Paul Negruț, ci de Iosif Țon în 1997 când cei de la Universitatea Emanuel – pe atunci Institutul Biblic Emanuel – s-au trezit pârâți prin USA de către Iosif Țon care le punea în cârcă ditamai teologia liberală.

  5. Textul din Bernhard Lohse nu descrie liberalismul lui von Harnack, ci doar atitudinea acestuia față de teologie. Apropos, datorită pregătirii universitare de excepție, teologii liberali germani descriu teologia tradițională cu o competență greu de egalat, cu toate că la capitolul interpretare se disociază total de aceasta.

    1. Pentru unii e acelaşi lucru, consecinţa desprinderii de dogmatism în general şi de o anumită ramură dogmatică în special fiind căderea în liberalism – dacă nu a teologului respectiv, atunci a celor ce-i preiau deformat şi dezvoltă malign atitudinea. Îmi place să cred că sunt foarte sensibil la nuanţele poziţiei faţă de divinitatea lui Isus Cristos, şi în Istoria Dogmei nu am decelat nimic supărător în această privinţă. În schimb am salutat dorinţa de întoarcere spre izvoarele credinţei, lăsând în plan secund speculaţia filozofică şi extinderea fără măsură a autorităţii dogmei în arii care ar trebui să fie sub semnul libertăţii şi diversităţii. Cât despre metoda critico-istorică, aşa cum am mai spus aici, nu mi se pare că poartă grele peceţi ale liberalismului, iluminismului, modernismului ş.a.m.d., ci este, la fel ca şi fundamentalismul, o reacţie şi o soluţie alternativă în faţa schimbării paradigmei credinţei. Da, (ambele?) pot conduce pe mulţi la rătăcire definitivă, la fel ca şi Reforma. Dar cred că pentru mulţi creştini va (vor?) reprezenta singurul mod de a-şi trăi credinţa sub atacul informaţional şi cel al raţionalismului triumfător. Acelaşi mers pe sârmă, alte hăuri.

      1. Metoda istorico-critică este specifică demersului liberal. Cel puțin eu așa înțeleg citindu-l pe Ernst Troeltsch. Într-adevăr, teologii liberali germani s-au întors la surse însă le-au citit cu niște presupoziții raționalist-romantice pe care ei înșiși și le-au impus acesta fiind spiritul veacului. „Sapere aude” zicea Kant cam cu vreo sută de ani înaintea lui Troeltsch detașând convingerile (și cunoștințele) personale de orice autoritate alta decât propriul sine (cu rațiunea, sentimentele și voința proprii).

      2. Metoda istorico-critică a apărut înainte de teologia liberală, fiind folosită de primii teologi francezi și germani interesați de lumea de dincolo de text care e investigabilă rațional și care interpretează textul dintr-o perspectivă strict umană/istorică (de aici expresia critică istorică folosită pentru metoda istorico-critică). Când au început s-o folosească liberalii germani era deja veche, însă a fost folosită de liberali așa cum e folosită azi de catolicii liberali (vezi Hans Kueng, Edward Schillebeeckx, Gregory Baum etc.).

      3. Da, pare un motto tocmai bun pentru o anumită scenă din Eden… Nu ştiu însă în ce măsură orice om se poate detaşa prin voinţă proprie de cunoaşterea care-l asaltează – nu cred că ne putem controla reacţiile mentale şi emoţionale în faţa spectacolului la care suntem parte. Fundamentalismul este un răspuns logic, dar sigur nu universal aplicabil. Din păcate se asociază, ca şi liberalismul de altfel, cu atitudini de respingere a soluţiilor complementare, postulate invalide. Însăşi noţiunea de echilibru pare să sape la temelia adevărului absolut către care totul ar trebui să se prăvale. Totuşi, parcă a-ţi fixa ca obiectiv să încremeneşti cunoştinţa prin decrete e ceva utopic, acum, după Eden. Poate ar fi mai nimerit să o faci să părăsească un drum greşit, propunând altul mai bun? Dar teama de libertate e mare şi are temeiuri clare. Invers, de ce nu am reveni la repere sigure şi solide, când drumul pe care mergem duce evident spre prăpastie? Şi mai ales, de ce ne-am opune din răsputeri să ajungem în situaţia ca aceste repere să nu depindă decât de îndrăzneala de a crede?

      4. Traseul lui Schillebeeckx ilustrează perfect ceea ce am vrut să spun. Distrugând reperele unul câte unul, e clar unde se ajunge – nu mai ştii unde să te întorci, ba chiar habar nu ai că ar trebui s-o faci. Reperele nu sunt proprietatea fundamentalismului, sunt comoara pe care o păzesc aşa cum ştiu, pentru toţi.

      5. Ups, parcă a vorbit Bultmann!!! De fapt, nu dau doi bani pe îndrăzneala de a crede. În schimb, fără harul de a crede…

  6. Un mesaj foarte incurajator;”Deci, da-i ‘nainte, ca macar cei care au ramas cu ceva minte de in cap dupa toata propaganda asta de spalare a creierelor, se vor trezi la realitate si se vor ocupa de lucruri mai folositoare decit vinatoarea de vrajitoare.”
    Dar este greu sa lupti in fata acestor persoane care detin aceste scopuri !!!Ei detin o instruire si educatie aparte si puterea carismei pe multi ii ajuta alaturi de conectiile formate .Domnul Isus a explicat aceste lucruri ,insa sfirsitul vietii a ajuns transformat in o tragedie ,la fel a fost si cu viata ucenicilor.Credem ca azi este mai usor?

  7. Bultmann se considera un lutheran get-beget, pentru care credința era esențială. Credința în ce/cine? Nu neaparat în Isus cel istoric – omul care a umblat și predicat prin Palestina în secolul I, ci în Cristosul credinței – personajul literar/religios de pe paginile Noului Testament. Îmi zicea un cunoscut că diferența dintre Isus cel istoric și Cristosul credinței e ca și între Ion Creangă și Nică din „Amintiri din copilărie”. Ei bine, pentru Bultmann chiar nu conta dacă Isus cel istoric a trăit sau nu; important este ca omul să creadă în Cristos, personajul din Noul Testament, cel care îl ajută pe omul modern să-și depășească temerile și să accepte moartea cu seninătate crezând că în Isus vede, de fapt, totalitatea valorilor umane fundamentale. Cine crede în Cristos – personajul fictiv din Noul Testament – trece de la viața neautentică la cea autentică. Chestia asta nu era deloc nouă pe vremea lui Bultmann; cu o sută de ani înaintea lui fusese vehiculată cu succes de Martin Kaehler, unul dintre cei mai cunoscuți teologi liberali (liberal sadea, contemporan cu Ritschl și von Harnack).

    1. Ce înțeleg eu este că și curentele liberale și cele fundamentaliste sunt cumva certate cu istoria, încercând să salveze ce se mai poate salva în modernitate prin mântuirea dogmelor de faptele mereu interpretabile și, din această cauză, nesigure ale precursorilor în ale credinței. Greșesc?

      1. Nu, nu greșești. Și liberalii și fundamentaliștii se raportează greșit la istorie. Primii fie o socotesc singura realitate ontologică (excluzând existența lui Dumnezeu dincolo de istorie) – a se vedea primii raționaliști protestanți, Hegel, Baur, Ritschl, von Harnack, fie se detașează cu mare lejeritate de ea (insistând asupra semnificației textului biblic asupra vieții umane, dar și astă dată excluzând existența lui Dumnezeu dincolo de istorie) – a se vedea gândirea existențialistă, de la Kierkegaard (care, după mine, seamănă cam mult cu Hegel) până la Bultmann. Ce nu reușesc liberalii în general (indiferent că sunt numiți raționaliști, romantici, existențialiști, post-liberali etc) este să accepte că Dumnezeu poate exista dincolo de istorie, motiv pentru care ideea de spirit absolut, cum se regăsește de pildă la Hegel, este coborâtă la nivelul realității istorico-materiale, unde se suprapune peste spiritul limitat al omului (legătura fiind făcută de personajul istoric Isus Cristos care oricum e oale și ulcele). Fundamentaliștii, pe de altă parte (nu toți, apropos, dar cam mulți), ignoră istoria de parcă religia creștină a început odată cu ei… Foarte ciudată atitudinea, ținând cont că cel puțin fundamentaliștii de astăzi sunt înglodați până la gât (și peste) în istorie. Nu pot să nu mă gândesc la bisericile care oferă servicii, nu slujbe duhovnicești, pastorii care rostesc discursuri pshiho-motivatoare, nu predici, și cântăreții care fac spectacol în loc să se închine. Dar, na, am și eu fixurile mele… Și mai ciudat, bisericile evanghelice de astăzi încearcă să se rupă de apucăturile lumii însă pe măsură ce spun că se îndepărtează de ele, realitatea ne arată că – din contră – tâmpeniile lumii intră în biserică tot mai mult. Vorba unui istoric care mi-e tare drag – Bruce Shelley – încercăm ca indivizi – valabil și pentru creștini – să fim cât mai în pas cu lumea (cool) uitând că astfel lumea din jur se face tot mai… rece (colder).

      2. Gustav,
        Mi se pare putin bizara afirmatia ca liberalii de factura existentialista – inclusiv Kierkegaard – se detaseaza de istorie, si ca, in plus, ar exclude existenta lui Dumnezeu dincolo de istorie. Nu sunt foarte competent sa vorbesc despre alti existentialisti, dar despre Kierkegaard pot afirma ca evident a crezut in existenta lui Dumnezeu dincolo de istorie. Gandirea lui in acest sens a fost absolut ‘ortodoxa’, asemeni celei a lui Barth (care intr-o mare masura i-a fost ’discipol’). E adevarat ca Kk a respins apologetica de tip clasic, si a afirmat ca credinta in Cristos nu se bazeaza pe argumente de natura istorica (in aceasta privinta este foarte diferit de Pannenberg); dar asta nu inseamna ca ar fi negat vreodata istoricitatea lui Cristos, a minunilor sau a invierii sale. Ca si Barth, a admis aceste lucruri, dar le-a acceptat nu pe baza argumentelor, ci a credintei. Am si oarecare reticente in a-l numi pe Kk existentialist. Chiar daca din anumite puncte de vedere poate fi considerat un parinte al existentialismului, din alte puncte de vedere ar fi fost oripilat de ideileunor asa-zisi discipoli ai sai. De exemplu n-ar fi acceptat niciodata ideea lui Sartre ca ’existenta precede esenta’, intrucat credea ca exista o esenta umana, un chip al lui Dumnezeu in om (relatia omului cu Dumnezeu fiind definitorie pentru fiinta sa). De asemenea, Kk n-ar fi impartasit nici aversiunea lui Heidegger – si a altor filosofi existentialisti – fata de etica. Chiar daca nu a absolutizat etica, totusi nu credea ca aceasta ar putea fi pusa vreodata in paranteza: chipul lui Dumnezeu in noi are intotdeauna si o dimensiune normativa. De aceea stadiul religios, cel in care omul isi gaseste implinirea, incorporeaza si eticul. E adevarat ca uniii filosofi, precum Alasdair Macintyre, il vad pe Kierkegaard drept un precursor al acelei ‘radical choice’ existentialista – si mai nou, postmoderna; cu alte cuvinte, de vreme ce argumentele estetistului nu pot convinge pe eticist, si nici ale eticistului pe estetist, stadiul estetic ar fi la fel de bun ca cel etic. Insa aici Macintire, si alti interpreti ‘postmodernizanti’ ai lui Kk isi imagineaza ca acesta din urma ar fi fost adept al unui fundationalism de tip clasic (care admite in argumentare doar premise absolute certe, in maniera Descartes sau Locke – eliminand orice factori emotionali, volitivi sau de gen ‘common sense’), ceea ce nu e cazul.

  8. După părerea mea, Kierkegaard se opune idealismului obiectivist hegelian care insistă asupra faptului că spiritul absolut se regăsește în Isus Cristos și doar prin el același spirit absolut se suprapune spiritului limitat al naturii umane. Iată de ce Kierkegaard propune o legătură indisolubilă între adevăr și subiectivism; ceea ce înseamnă că eu, ca individ uman fac un salt spre natura obiectivă a lui Dumnezeu. În privința lui Barth, chiar că am mari dubii vizavi de ortodoxia lui, de vreme ce reacția împotriva teologiei liberale propune o imagine mai degrabă conceptuală (nu ontologică) a lui Dumnezeu. Dar nu-i bai dacă n-am dreptate…

  9. Astăzi e prima oară când mă uit la titlul articolului cu capul, nu doar cu ochii. Tocmai de patrie și de virtute vorbește liberalul… Teologia liberală se suprapune – pe o perioadă scurtă de timp, adică mai puțin de 10 ani – cu mișcarea politică Kulturkampf, inițiată de Otto von Bismark și susținută – dacă nu activ, cel puțin într-o manieră pasivă evidentă – de teologia liberală. Albrecht Ritschl scria înainte cu aproape 20 de ani de Kulturkamp – un fel de etnofiletism în variantă germană – o carte intitulată Evoluția vechii bisericii catolice, lucrare ce a contribuit la dezvoltarea sentimentului anti-catolic specific Kulturkampf. Von Harnack a continuat munca lui Ritschl, cei doi susținând sentimentele anti-catolice și anti-luterane conservatoare prin neo-luteranismul propus de ei (studiile despre Isus cel istoric și influența morală a acestuia). Să nu uităm că erau la mijloc și niște sentimente naționaliste (cei mai mulți dintre catolicii din Prusia unde a fost aplicat Kulturkampf erau polonezi). De fapt, Kulturkampf este o reacție împotriva a tot ce era tradițional în Prusia anilor 1870-1878: luteranii conservatori, catolicii (la vremea aceea conservatori în totalitate) care tocmai se treziseră cu doctrina infailibilității papale la Primul Conciliu de la Vatican și care nu era pe placul lui von Bismark, și evreii (sentimentele anti-evreiești fiind alimentate la greu de Richard Wagner (care, interesant, nu era de acord cu latura anti-catolică a Kulturkampf și împotriva căruia scrie – și încă bine de tot – Nietzsche. În concluzie, de patrie vorbește liberalul, adică de o Prusie fără catolici și luterani conservatori, precum și de virtute, esența religiei – spune Ritschl – fiind moralitatea și judecățile de valoare.

    1. Sa fie – din nou! – o simplă coincidență faptul ca cele doua proiecte, cel fundamentalist și cel liberal, sunt într-o măsură destul de consistentă preocupate de a-și pune ideologiile la lucru în sfera politicului?

      1. De loc. Fundamentaliștii s-au agățat cu dinții de ideologia puritană a primilor coloniști din Maryland (care doreau să-și clădească o construcție politică dominată de principii biblice – așa cum le înțelegeau ei, desigur – proiect pentru care, întocmai rudelor lor din Anglia, erau gata să ia arma în mână), în timp ce liberalii (de la raționaliștii din secolul 17 până la post-liberalii și deconstructiviștii și post-orice-iștii din secolul 21) nu lasă din mână convingerile deiste, care năzuiesc să transforme societatea lăsând la o parte ideea unui Dumnezeu real ca ființă transcendentă și promovând, chiar cu bâta uneori (vezi Kulturkampf), noțiunea unui Dumnezeu-concept, care însumează, vezi Doamne, ce are mai bun moralitatea umană. Chiar așa, încă n-am reușit să-mi dau seama ce are bun moralitatea umană…

  10. Insa cred ca e important sa intelegem ce intelege Kierkegaard prin subiectivitate si adevar subiectiv; adevar subiectiv nu inseamna subiectivism; nu inseamna ca orice traire a noastra e importanta si buna, atat timp cat este autentica. Subiectiv inseamna opusul obiectivului in sensul urmator: adevarul obiectiv reprezinta acordul conceptelor noastre cu obiectele lumii exterioare; adevarul subiectiv inseamna acordul vietii noastre cu conceptul (in ce-l priveste pe Kierkegaard inseamna acordul vietilor noastre cu Modelul – care este chipul lui Dumnezeu in noi, de fapt, in final, Cristos insusi). Este intr-un sens aceeasi idee cu cea afirmata de Cristos: ‘Eu sunt calea, adevarul si viata’. Ideea lui Kierkegaard este aceea ca adevarul subiectiv este mult mai important decat cel obiectiv: mai precis, este mult mai important sa traiesti adevarul decat sa-l cunosti (doar) intelectual-obiectiv. O viata corecta este mai importanta decat o doctrina corecta. Nu ca doctrina corecta n-ar conta; de fapt undeva Kk afirma ca cine are trairea corecta ajunge si la doctrina corecta; in schimb, cel care are doar doctrina obiectiva n-are de fapt nimic; de fapt acesta din urma nici nu poate intelege cu adevarat doctrina crestina cat timp viata lui nu corespunde implicatiilor acestei doctrine. Filosofia lui Kierkegaard nu prea are nimic de-a face cu acel ‘salt irational al credintei’, acea ‘experienta irationala mantuitoare’ la care face referinta Francis Schaeffer (care din cate se pare – ca multi altii – nu prea l-a inteles pe Kierkegaard). ‘Saltul’ credintei pare irational doar celui ce vine din afara; pentru cel dinauntru are ratiunea sa; e aceeasi ideecu cea afirmata de Pavel in 1 Corinteni 1 si 2: propavaduirea crucii este o nebunie pentru neamuri, dar pentru cei chemati, fie iudei, fie greci, este intelepciunea lui Dumnezeu.

    1. Cred la Kierkegaard subiectivul si obiectivul sunt fețe absolut necesare ale aceleiași monede: relația individului cu absolutul, mai precis în cazul unui creștin ca el, cu Dumnezeu. Și mai cred că danezul nu a inventat roata, ci doar a (re)formulat idei care au circulat și înaintea sa, sugeram eu odată, chiar de pe vremea Mântuitorului. Paradigma „înăuntru” – „afară” (pâinea din Pildele lui Pleșu) se poate observa atât la nivelul individului (aici a insistat Kk), cât și la nivel comunitar (Lucian Boia are o carte faină pe tema asta); ceea ce cred că a accentuat filosoful danez este imposibilitatea comunicării în plan obiectiv între „înăuntru” și „afară”.
      E ca-n vorba populară:
      Câmpul alb,
      Oile negre,
      Cin’ le vede,
      Nu le crede.
      Cin’ le paște
      Le cunoaște …

      Un citat din Frică și cutremur:
      Paradoxul credinţei este că individualul e mai presus de universal, că individualul ȋşi determină raportul său cu universalul prin raportul său cu Absolutul, şi nu raportul său cu Absolutul prin raportul său cu universalul. Aceasta s-ar mai putea formula şi astfel: că există o datorie absolută faţă de Dumnezeu. Căci ȋn această relaţie de datorie, individualul se raportează ca individual, ȋntr-o manieră absolută, la Absolut. Cȃnd se afirmă că există datoria de a-L iubi pe Dumnezeu, sensul este diferit de cel anterior; căci, dacă această datorie este absolută, atunci eticul este relativizat. De aici nu urmează că eticul este distrus, ci că obţine o expresie total diferită, anume cea a paradoxului. Astfel ȋncȃt iubirea de Dumnezeu, de exemplu, ȋl poate determina pe cavalerul credinţei să dea iubirii de aproapele său expresia opusă celei care, din punct de vedere etic, era datoria sa.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s