Kierkegaard despre datoria față de Dumnezeu


Paradoxul credinței este că individualul e mai presus de universal, că individualul își determină raportul său cu universalul prin raportul său cu Absolutul, și nu raportul său cu Absolutul prin raportul său cu universalul. Aceasta s-ar mai putea formula și astfel: că există o datorie absolută față de Dumnezeu. Căci în această relație de datorie, individualul se raportează ca individual, într-o manieră absolută, la Absolut. Când se afirmă că există datoria de a-L iubi pe Dumnezeu, sensul este diferit de cel anterior; căci, dacă această datorie este absolută, atunci eticul este relativizat. De aici nu urmează că eticul este distrus, ci că obține o expresie total diferită, anume cea a paradoxului. Astfel încât iubirea de Dumnezeu, de exemplu, îl poate determina pe cavalerul credinței să dea iubirii de aproapele său expresia opusă celei care, din punct de vedere etic, era datoria sa.

(Soren Kierkegaard, Frică și cutremur, Problema a II-a)

3 comentarii

  1. Absolutul lui Kierkegaard prea seamănă cu absolutul lui Schleiermacher, o realitate mai degrabă conceptuală ce e justificată datorită subiectivității individului (pasiunii lăuntrice doritoare de nemurire, adică sentimentul dependenței absolute de Dumnezeu/Absolut). Dintre Schleiermacher și Hegel, Kierkegaard îl preferă pe primul pentru că este mai puțin științific, pe când pe cel de-al doilea îl respinge NU din cauza dialecticii, ci din cauza pretențiilor idealiste ale dialecticii hegeliene care vrea să explice totul.

    1. Se poate ca absolutul la Kk sa aiba legatura cu pasiunea launtrica doritoare de nemurire, dar in cazul lui Avraam e clar ca e vorba si de intalnirea cu Dumnezeul cel viu (ca la Pascal).

  2. Eu mi-aș dori să fi fost Kierkegaard mai conservator sau mai tradiționalist, însă am suspiciuni ori de câte ori citesc teologie scrisă după 1700, în special după Descartes, Leibniz și Spinoza. Nu de alta, însă liberalismul teologic (prin asta înțelegând teologia ce discută exclusiv pe considerente imanentiste, antropologice) funcționează cu un limbaj tradiționalist de excepție. Uneori, citindu-l de pildă Ritschl, îți vine să dai slavă Domnului, iar dacă nu știi ce hermeneutică zace în spatele textului pățim ce a pățit o soră de-a noastră, evanghelică, ce a tradus o carte scrisă de o profesoară de teologie din Elveția (nu spun de unde) crezând că e lucrare super duhovnicească. Din întâmplare o știu (nu o cunosc personal, știu însă cine este) pe respectiva doamnă teolog și este într-adevăr o liberală (urăsc termenul din cauză că unii evanghelici îl folosesc mai des decât hîrtia igienică) sau, mai bine zis, o progresistă convinsă și, cu toate că respectiva carte sună tradițional, este impregnată de un liberalism extrem, care marșează pe ideea moralității lui Cristos ce adună în sine totalitatea sentimentelor morale, nobile ale omenirii. În privința lui Kierkegaard rămân suspect pentru simplul motiv – fie-mi iertat! – că-l apreciează prea mult pe Schleiermacher.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s