Asemeni frumuseții, credința își trăiește cele mai frumoase clipe nu în obiectul ei, ci în ființa celui ce crede. Acolo încolțește sămânța. Consolidează resorturi slăbite, motivează, catalizează reacții vitale, readuce la viață nădejdi ce înmiresmează lumea cu colțuri de rai, întinde punți înspre al ei început, reface articulațiile genunchilor în vederea binefăcătoarei alergări spre premiu …
Nu facem nici un hatâr cuiva în mod special pentru că credem. Nu lui Hristos, asta e limpede. E adevărat însă că credința e molipsitoare și își răsfrânge-i binefăcătoarea-i restaurare unde nici nu gândești: “Crede, și vei fi mântuit, tu și toată casa ta” este un exemplu în acest sens. Rădăcinile încrederii neclintite sunt adânc înfipte în pământul inimii; ramurile însă sfidează garduri și titluri de proprietate, iar din fructele pomului crescut în grădina ta poate să se bucure de un festin în toată regula aproapele tău (nu mă refer aici la înțelegerea dată de Cristos acestui termen, ci la sensul trivial al termenului, acela care indică o proximitate).
Nu putem folosi credința noastră ca pe un obiect de schimb sau, mai grozav, ca pe un mijloc de a avea divinitatea la mână: pentru că eu cred, Tu trebuie să faci pentru mine cutare și cutare lucru. Puțin contează ce cerem în contul ei, binecuvântări vremelnice sau eterne, nu suntem decât niște târgoveți într-ale celor sfinte. Nu că Domnul n-ar fi dispus să ne ofere, împreună cu Fiul Său, toate lucrurile, numai că ele vin prin har, iar harul și târguiala nu fac niciodată casă bună.
Mi-e teamă și de închinarea care izvorăște din această mentalitate, de acea retorică “Tu știi, Doamne, că eu fac și dreg, așa că ascultă-mi rugăciunea”. Asta e calea pe care ajung să proclam tot mai emfatic că eu sunt copil de rege (prinț sau prințesă, după caz), suport pentru cordonul ombilical al lumii, ca să uit de menirea mea de a-L proclama pe El, pe Hristos, ca singur Domn: aceasta este o lucrare duhovnicească prin excelență, cea la care am fost chemat prin Duhul Său.
Dacă ținta Împărăției lui Hristos este până la capăt “ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor 15:28) înseamnă că mofturile mele sunt sortite pieirii, unul după celălalt …
… iar credința nu este o pretenție venită din partea unui Dumnezeu discreționar în revărsarea harului Său peste oameni, ci mijlocul prin care răspund cu folos chemării sale la împărtășirea frumuseții Dumnezeirii.
dyo 
Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
Orbitînd cu Dyo prin credinţă
În momentul în care vedem credinţa mai mult ca pe un mijloc decât ca pe un har, nu ne paşte pericolul programării neurolingvistice sau al gândirii pozitive mascate? Ştim că nu trebuie să cerem mai multă credinţă câtă vreme suntem încă robi netrebnici, sau devenim dependenţi de har – iar în sevraj de pierdem complet capul şi sufletul? Dacă Dumnezeu nu este discreţionar în revărsarea harului, ce facem cu exemplele concrete de oameni despre care (credem că) ştim că nu au avut vreo şansă de a crede? Dar cu cei încremeniţi într-o credinţă ce ni se pare fără valoare sau chiar mortală? Dacă este credinţa noastră un mijloc, de ce nu putem controla efectul ei asupra altora? Ar trebui să studiem psihologia ca să plantăm credinţe?
Multe întrebări …
Nu importă faptul că ne pasc anumite pericole pe o cale dată: nu cred în existența căilor securizate 100%. Orice ușă de acces are în ea potențialul de a conduce spre excese; cu toate astea … intrăm pe ușă, cu frică și cutremur.
Nu sunt sigur că i se refuză cuiva șansa de a crede: nu plecăm de la aceeași linie de start, e drept, dar nu cred că pot afirma existența unora cărora nu li s-a dat nici o șansă (cum ar veni că nu li s-a dat o linie de start). Poate dovedi cineva asta?
Faptul că credința este un mijloc nu înseamnă un control al nostru asupra ei (de aia se poate spune că este darul lui Dumnezeu și rămâne în ale Sale ); ceea ce ne stă în dreptul nostru ca responsabilitate/răsplată este unirea ei, a credinței cu fapta; apoi a faptei cu cunoștința; a cunoștinței cu înfrânarea șamd …
Psihologie? Nici prin gând nu-mi trece! Vântul bate, și nu stă în puterea mea să spun de unde vine și încotro se duce …
Am zis „mai mult ca pe un mijloc”, deci nu respingeam calea de „mijloc”, ci excesele în ambele direcţii. În privinţa şanselor de a crede, oamenii sunt foarte diferiţi – unora le ajunge o mică şansă, alţii n-ar crede nici când scapă cu viaţă de pe Titanic. Iar întrebarea mea se referea la adaptarea şanselor la nevoi şi la masa critică personalizată. Numim „o şansă” ca un budist sau o hindusă să se uite pe National Geographics la un documentar despre evanghelia lui Toma sau codul lui da Vinci? Mai ales în condiţiile în care celor aleşi, din diverse culturi, Dumnezeu pare să le iasă în întâmpinare? Nu cred că e o cale coborârea nevoii de dovezi la nivelul avocăţesc. Putem evita învinovăţirea lui Dumnezeu şi altfel?
Nu știu dacă se poate evita învinovățirea lui Dumnezeu în contextul nostru. Dawkings pretinde că a respins orice credință din această cauză: a înțeles că dacă s-ar fi născut în India, ar fi fost probabil hindus, ori că dacă s-ar fi născut în Grecia Antică, ar fi crezut în Zeus și Apolo. Mai zicea și că fiecare adept al unei religii este un apostat al alteia, așa, ca să fie tacâmul complet. De ce să cred taman în Dumnezeu, dintr-o lume cu mii de alte oferte?
Bertrand Russell parcă spunea că dacă totuși se va întâmpla să dea față în față cu Dumnezeul a cărui existență i-a negat-o, primul lucru pe care I l-ar reproșa ar fi acela că nu i-a oferit suficiente evidențe pentru a-l face să priceapă existența Sa.
Sunt astea argumente pentru un adevăr anume? Voi încerca în zilele următoare să tatonez un răspuns și la asta …
Îmi permit nu să răspund la provocarea ta, ci să intuiesc ceva despre Dumnezeul în care eu mă încred: nu va ajunge nimeni în pedeapsă pentru că Dumnezeu nu i-a oferit lumina Sa, acea lumină care luminează pe orice om venit în lume (Ioan 1:9). Cum? Nu știu. Eu am ajuns la Dumnezeu citindu-l, printre alții, și pe Kazantzakis, un entuziast urmaș al gândirii lui Nietzsche. Să știi că și aventurile rock își au partea lor de „vină” în pocăința mea …
Pe de altă parte, îți mai duce aminte de:
https://dyobodiu.wordpress.com/2012/10/29/liber-nedumerit-nepredestinat/ ?
Înţeleg că ai încredere şi că nu ştii cum. Faptul că asta lasă portiţa deschisă apocatastazei nu trebuie să şocheze, sunt altele şi mai şi de care ne ferim cu succes. Pe de altă parte, că tot s-a vorbit aici de teologia naturală care ni-L descoperă cumva pe Dumnezeu într-o penumbră imanentă, şi de Absolutul impersonal care ne hipnotizează printr-o transcendenţă nevie, mă gândeam că putem adăuga în ecuaţie şi Deuteronom 30:8-14, pe care se poate aplica o „universalizare” ce pune legea morală în toate inimile, deci cheamă la Judecată inclusiv pe cei ce nu cunosc Legea sau pe Mântuitorul care ne poate scoate de sub domnia ei pentru a ne adăposti sub jugul Său. Cu ce rezultat predictibil? – putem discuta nesfârşit. Ca să nu mai spun că ar fi posibil ca legea dragostei să fie la fel de universal-umană ca şi cea morală (pe care de altfel cred că o generează şi include implicit). Hmm, iată o nouă separare – credinţa nu mai este general-umană de câteva veacuri. Nici măcar superstiţia.
Sigur, îmi aduc.
Cred că problema termenului „mijloc” este că se încarcă prea lesne cu o conotaţie arminiană. Când colo, poate la fel de bine să fie văzut ca un mijloc oferit în dar, fără de care nu prea am avea soluţii.
cand discutam despre programarea neurolingvistica, suntem siguri ca stim 100% despre ce este vorba? termenii moderni pot soca si asta poate crea o semantica complet diferita de realitate, dar nu ambalajul si eticheta sunt esenta.
Nu, până nu practicăm (dacă vom practica vreodată). Dar nu discutăm, era o metaforă pentru autohăruire, autoîncredințare și alte mașinării auto nome.
Am fi surprinsi daca am stii ca zilnic cand vizionam tv-ul cu lumina stinsa, suntem predispusi la programarea de convingeri care de cele mai multe ori sunt nedorite. E suficient sa observam atmosfera generala pe blogosfera , atmosfera marcata de violenta verbala in numele „adevarului”. La tv exact acelasi pattern – agresivitate in numele descoperirii „adevarului”. Pana tv-ul nu promova acest pattern comportamental, nici blogosfera nu era incarcata cu acest comportament pagubos. Trebuie doar putin spirit de observatie.
Cand suntem expusi unui stress puternic, fie la job, fie in alta parte ne expunem sedimentarii de informatie extrem de negativa. Socurile foarte mari, cum ar fi pierderea unei persoane dragi, pierderea bunurilor(foarte actual in societatea actuala) ne expun de asemenea unor riscuri enorme, care mai apoi se pot transforma in cauza de baza a unor afectiuni. Asta se numeste programare involuntara generata de evenimentele cotidiene.
Suntem mult mai predispusi la aceste mesaje subliminale, decat la convingerile care se sedimenteaza prin ascultarea unei predici. Citirea, memorarea si meditarea la pasaje biblice seara inainte de culcare si dimineata devreme au un efect extrem de pozitiv.
Inainte de a marca ceva ca bun sau rau cel mai utila este o buna informare, altfel riscam sa avem o perceptie deformata a lucrurilor.
Nu aveam intenția să contest utilitatea NLP, nici măcar în viața de credință. (Și eu am avut pe vremuri intenția de a folosi așa ceva pentru a-mi canaliza gândurile numai spre Dumnezeu. Am renunțat tocmai pentru că mi s-a părut un mod prea tehnic și prea forțat de a mă schimba. Dar este o opțiune, nu un verdict.) Cuvântul „pericol” venea în contextul opus harului gratuit, acela al aducerii harului oricând la cheremul beneficiarului, prin „metode”, „tehnici” și „butoane”. Cred că mai trebuie să și tânjim după har, să mai și gemem sub apăsarea lipsei – cel puțin în unele etape ale devenirii creștine, dacă așa este voia lui Dumnezeu. Când ospățul cu bucate miezoase ni se pune înainte, e frumos să avem poftă de mâncare, nu să fim deja sătui.
A tanji dupa har este un lucru fantastic si necesar totodata, de mare actualitate in viata oricarei persoane care se considera crestina. Credinta este un dar cum afirma si Sfintele Scripturi si este un lucru incontestabil. Cel mai mare salt dincolo de barierele lumii vazute este atunci cand credem cu adevarat pentru prima data in lumea invizibila a lui Dumnezeu – momentul nasterii din nou. Acel moment este unul de mare har si de mister divin si este totodata un mare salt. Cu toate astea Dumnezeu de multe ori descopera lucruri extrem de utile nu doar prin intermediul religiei. Medicina nu este o ramura a Sfintelor Scripturi, in schimb este un dar dat de Dumnezeu prin mintile celor care au studiat si care au avut scanteia de a intelege. Tehnologia care este un suport de baza al medicinei si a tot ce ne inconjoara este de asemenea un lucru a carui utilitate o putem vedea. Fizica cuantica care in prezent sustine afirmatiile religiei este un lucru uimitor. Religia a fost considerata intotdeauna anti-stiinta, pana s-a descoperit comportamentul absolut paradoxal al particulelor lumii cuantice incepand cu Plank mai bine de 100 de ani in urma(unii se pot intreba bine dar de ce nu este mediatizat cu mare alai? – simplu lumea business intotdeauna a avut un mare cuvant de spus in fata descoperirilor stiintifice). Chiar si Einstein afirma ca anumite fenomene ca ar avea un caracter spooky, datorita paradoxului in raport cu fizica newtoniana. Multe lucruri incep sa convearga in directia ideilor pe care religia le prezenta cu mii de ani in urma si cred ca aceste lucruri nu sunt chiar intamplatoare. NLP-ul isi are limitarile lui, in schimb ofera o imagine destul de clara a anatomiei convingerilor si a procesului lor de formare, dar nu este singurul domeniu care opereaza in aceasta directie. Biblia afirma ca adevarata credinta este o unitate intre idei si actiune, absolut real, dar multi nu au reusit sa raspunda la intrebarea – ok, dar de ce vad in viata mea pe multe segmente o discrepanta intre ce accept cu mintea si ce simt si ce se manifesta in viata mea? Simplu pentru ca convingerile nu se afla la nivel de intelect, ci in inima cum afirma si Biblia, dar stiinta mai modern nu numeste inima, ci subconstient, dar sunt cam aceleasi lucruri. Biblia afirma ca inima trebuie pazita, stiinta moderna afirma ca trebuie mentinuta o igiena buna a convingerilor care patrund in subconstient, cam acelasi lucru doar ca era moderna le exprima in alt fel.
Încă o dată, strict ca opţiune personală, eu mă feresc de tehnici. Şi aşa sunt mulţi atei, antropologi, sociologi, psihologi şi alţi specialişti în ştiinţele omului care sunt convinşi că pot explica apariţia şi menţinerea credinţei în om prin variante ale teoriei sistemelor: aplici ceva la intrare, cutia neagră prelucrează conform funcţiei caracteristice, obţii o ieşire previzibilă la care mai trebuie puţin feedback şi gata reglajul comportamental. Dacă este aşa, şi nu mă îndoiesc că anumite circuite psihice pot fi manipulate de maniera asta dacă le studiezi suficient, pe mine nu mă atrage deloc să mă simt un sistem. Vreau să am măcar impresia că aleg în libertate, atâta câtă am, ce fac cu feedbackul dinspre semeni, societate şi chiar – ultimul pe listă cu voia lui Deus absconditus – dinspre Dumnezeul care transcende orice sistem. Plus că mi-ar plăcea să am o funcţie caracteristică imprevizibilă pentru oameni, inclusiv pentru mine, cu condiţia să-mi facă surprize plăcute.
Din ce am înțeles eu citind Grandesignul lui Hawking, trăim într-o lume pur determinată de principii precise și, în consecință, (sorry!) ești un sistem. Până și impresia alegerii libere este tot un efect al unei cauze dintr-un lanț inflexibil de prelucrări și ajustări, predictibil din veșnicie pe baza acelei teorii încă nedescoperite (pe care Hawking încă speră s-o mai apuce înainte de marea anestezie).
În acest caz, credința într-un Dumnezeu aflat în afara acestui grandios sistem poate avea valențe estetice incontestabile … și cam atât! Nu cred că mai e posibilă o împăcare între știință și religie, tocmai pentru că prima dintre cele două s-a mișcat mult prea repede față de o competitoare care, prin natura ei, invită mai degrabă la o dinamică interioară, mai puțin spectaculoasă decât ceea ce se vede pe la expozițiile de gadgeturi, de pildă.
Zău? Păi atunci cred că trebuie să folosesc de urgenţă NLP pentru a-mi programa darea peste cap sistematică a sistemului. În general, asta se cheamă nebunie (sau hipercreativitate?). Până se prinde Hawking ce şi cum şi ne scoate pe toţi creştinii din priză printr-un program european de sistematizare a minţii, sper să fentez determinismul, dacă rămân o ţintă în permanentă mişcare browniană.
Sunt complet de acord cu scepticismul atunci cand discutam despre ramura stiintei bazata pe fizica newtoniana, nu sunt de acord atunci cand discutam despre stiinta bazata pe fizica cuantica incepand de la Plank, Einstein si urmasii lui. Ar fi multe de spus, dar ar trebui sa intram in teoria cuantica si implicatiile acesteia in biologie, medicina, psihologie/psihiatrie, IT, in chestiuni de expansiunea universului, etc. Subiectul este extrem de amplu si interesant, spun asta dupa cativa ani de studiu in domeniu. De retinut este ca cele doua directii in stiinta construiesc sisteme si modele care difera radical in outcome. Ideea e simpla, daca cladesti pe o baza care contine o marja de eroare, nu poti obtine un rezultat exact, ori premiza newtoniana contine o marja semnificativa de eroare. Butterfly effect tocmai asta demonstreaza ca un sistem depinde de conditiile initiale, iar ipoteze diferite pot genera sisteme complet diferite. La fel Analiza Numerica arata nivelul de propagare al erorilor si orice aproximare, abatere de la realitate poate conduce la rezultate extrem de diferite. Ar fi interesant de pornit cu cateva idei prezentate de un celebru fizician britanic Brian Cox facuta pt BBC – este o prezentare usor de urmarit datorita spiritului de prezenta a lui Brian http://www.youtube.com/watch?v=-ZhZYtbPnag . Pentru cei interesati as recomanda autori ca Brian Cox, Bruce Lipton, Rupert Sheldrake, Dean Radin, David Hamilton si multi altii. Rupert Sheldrake are o carte exceptionala The Science Delusion care dezbate diferentele intre cele doua sisteme cel care are la baza conceptul newtonian si cel cuantic.
Nu înţeleg din ce cauză nu a apărut încă expresia „evanghelia credinţei”, cu sau fără aceeaşi nuanţă peiorativă ca şi „evanghelia dragostei”. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât văd credinţa şi dragostea mai apropiate. Au cam aceleaşi proporţii între sentiment, emoţie, voinţă, dorinţă, hotărâre raţională, cunoaştere (pe latura pozitivă), respectiv între privilegiu/alegere, proprietate, subjugare, dependenţă, teamă, înşelare (pe cea negativă)… Se pot separa fiindcă poţi crede fără să iubeşti şi să iubeşti fără să crezi. Esenţial e că, dacă dragostea e înşelătoare, şi credinţa poate fi. Totuşi, deşi văd creştini păzindu-se de prea multă credinţă, pare să fie ceva mai cuminte decât dragostea, din pricină că are o componentă raţională care ne dă senzaţia că lucrurile sunt sub control, n-avem cum s-o luăm razna. În timp ce componenta raţională a dragostei se pune de obicei în slujba credincioşiei, cea a credinţei ne umflă piepturile de mândrie. Şi, deşi ambele se sărbătoresc cu focurile de artificii ale emoţiei trecătoare, între festivităţi raţiunea rămâne cu corvezile de ordine şi curăţenie, aprovizionare, desfacere, repetiţii generale…