Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios – o antiapologie (R)


wikipedia.org

Se spune că nu poţi să scapi de un lucru de care te loveşti prea des, deşi nu îl cauţi neapărat cu lumânarea, decât înfruntându-l şi dezgolindu-l de aura sa intempestivă printr-o reflectare asupra lui în detaliu. Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios, faimoasa predică a lui Jonathan Edwards, mi-a ieşit în cale târziu, cu vreo trei ani în urmă, în timp ce citeam Mesajul pierdut al lui Steve Chalke; de atunci am găsit tot mai dese referiri la această predică, majoritatea laudative. Pentru că în spaţiul evanghelic românesc cartea lui Chalke a fost demolată din toate poziţiile, cei ce s-au ridicat împotriva ei au taxat fără prea mare discernere şi aprecierile negative ale “emergentului” la adresa mesajului lui Edwards. Un exemplu este Constantin Ghioancă, cel care în cartea sa Bisericile emergente vestice combate în doar două fraze consideraţiile lui Chalke, fără să se obosească să furnizeze o minimă argumentare în acest scop [ pagina 229].

Nu voi face o exegeză a predicii; rostul predicilor este să ofere învăţătură pentru zidire, nu să constituie materie primă pentru studiu. Consider însă că am datoria, în primul rând faţă de conştiinţa mea, să nu trec nepăsător pe lângă această producţie a marelui predicator, scrisă prin 1741 şi apreciată în mod unanim drept una dintre cele mai faimoase predici creştine ale tuturor timpurilor. Ea este înghiţită şi asimilată pe negândite în mediul evanghelic tânăr de la noi; prea puţini creştini se obosesc să-i scoată la lumină evidentele derapaje, iar atunci când unii o fac, reacţiile de care au parte sunt din acelea care se învecinează cu isteria, nu cu decenţa şi respectul necesare unui dialog teologic pertinent şi folositor părţilor.

Gândiţi-vă la o predică în care există peste şaizeci de menţiuni cu privire la mânia lui Dumnezeu şi una singură la dragostea Sa! Citind-o – slavă Domnului că n-am fost nevoit să o aud ! – nu pot să nu observ un transfer ontologic cu puternice rezonanţe antropomorfe, asupra caracterului lui Dumnezeu şi a felului în care îl înţelegem în sfinţenia Sa. Dumnezeu nu mai este dragoste, aşa cum ne spunea apostolul Ioan, ci mânie de cea mai bună calitate, adică înfricoşătoare, la limita imaginabilului grotesc. El nu mai este Unul care a iubit atât de mult lumea, ci Unul care a urât-o şi, pentru că nu o mai putea suporta astfel, L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a-i face pe unii vrednici de iubit; dragostea Lui devine un reflex al mâniei, o extensie a acesteia. El este acum mânios pe cei neconvertiţi zi şi noapte, spune Edwards; înconjuraţi de mânia Sa, ei atârnă de un fir de aţă deasupra unui cuptor de mânie. Dacă nu sunt încă mistuiţi de flăcări, ni se spune, este pentru că plăcerea şi mila “arbitrară” ( arbitray în engleză, cred că este un fel de apofatism al puritanului; până aici putem cunoaşte ceva semnificativ despre Dumnezeu, în rest nu sunt taine pentru acesta ) a Domnului încă îi păstrează intacţi – dacă aţi crezut cumva că o face privind cu dragoste vă înşelaţi: “Sunteţi de zece mii de ori mai dezgustători în ochii Lui decât ar fi cel mai urât şarpe veninos în ochii noştri.”

Aceasta este o obiecţie de ansamblu. Iată însă câteva considerente punctuale:

1. Dumnezeu a mântuit un popor de oameni în ciuda faptului că l-a urât şi l-a văzut ca dezgustător, urmare a faptului că a fost jignit (ofensat) în chip inimaginabil; Edwards numeşte acest lucru milă. Nu are curajul să o numească dragoste şi bine face că nu a mers chiar aşa de departe. Fundamentarea acestei îndurări este, cum aminteam mai sus, dintr-un domeniu necunoscut nouă; de aceea i se şi spune “arbitrară”.

2. Mânia lui Dumnezeu este o componentă identificabilă prin ea însăşi în caracterul Său. Aici lucrurile se complică, dar voi încerca să fiu cât mai concis şi mai explicit în argumentaţia mea. Esenţială naturii divine este dragostea, nu mânia. Fără cea mai mică excepţie, toţi teologii trinitarieni, de la Răsăriteni la Apuseni – catolici şi reformaţi – sunt de acord că între Persoanele Trinităţii relaţia este de dragoste. Aceasta este marca înregistrată a Sfintei Treimi. Mânia lui Dumnezeu este mai degrabă o formă de manifestare dragostei divine. Ne-am obişnuit să considerăm că dragostea lui Dumnezeu se traduce în cocoloşeală, mângâiere, blândeţe şi răsfăţ; despre pedepsire, despre mustare şi corectare nu ne place să auzim. Gândiţi-vă de pildă la părintele care îşi mustră cu disperare copilul mic pe care tocmai l-a prins că voia să introducă un cui în priză; mânia sa nu este una distructivă, deşi s-ar putea traduce într-o lovitură atenţionatoare peste mână, ci una care izvorăşte din dorinţa de a-l proteja, din dragoste. Mânia lui Dumnezeu nu este o rezultantă a dezgustului său pentru omul căzut, ci o invitaţie, izvorâtă din dragoste, la o relaţie cu El. Partea cu adevărat dramatică pentru om este aceea a rămânerii în mânia lui Dumnezeu, adică neacceptarea pedagogiei divine care îl conducea înspre El. Acesta este motivul pentru care Părinţii Bisericii considerau că dragostea lui Dumnezeu acoperă şi raiul şi iadul deopotrivă. Puneţi vă rog, dacă puteţi, oribilele fantasmagorii ale lui Jonathan Edwards faţă în faţă cu acest pasaj al Sf. Isaac Sirul:

“Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător.[…] E o nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte […] iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi răsplăteşte..”   ”

3. Mânia lui Dumnezeu este prezentată într-o accentuată paradigmă antropomorfă. Aceasta îşi atinge ridicolul în momentul în care se asemuie dorinţa Sa de a-Şi manifesta mânia cu aceea a unui monarh care aplică pedepse extreme celor care îi provoacă. Este citat aici şi exemplul lui Nebucadneţar. Textul din Romani 9:22, adus ca suport biblic pentru această nefericită aserţiune, este scos din context: în timp ce Pavel vorbea acolo despre felul în care caracterul lui Dumnezeu este reflectat de modul Său de a alege oameni pentru împlinirea planurilor Lui, Edwards vede în acest verset justificare pentru a ne propune imaginea unei arene de genul celei în care erau ucişi creştinii în chinuri groaznice, iar Împăratul le arată tuturor ce puternic este El: “Când Dumnezeu cel mare şi mânios S-a ridicat şi a declanşat răzbunarea Sa înfricoşătoare asupra păcătosului nenorocit, şi când mizerabilul acesta va suferi greutatea infinită şi puterea indignării lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va chema întreg universul să vadă maiestatea Sa înfricoşătoare şi puterea Sa măreaţă ce va fi arătată în aceasta.”

4. Dumnezeul prezentat de Jonathan Edwards în această predică este unul caricatural, denaturat după modele omeneşti respingătoare.

Adică:

Un Dumnezeu care face paradă din chinuirea păcătoşilor(!):

“Când Dumnezeu cel mare şi mânios S-a ridicat şi a declanşat răzbunarea Sa înfricoşătoare asupra păcătosului nenorocit, şi când mizerabilul acesta va suferi greutatea infinită şi puterea indignării lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va chema întreg universul să vadă maiestatea Sa înfricoşătoare şi puterea Sa măreaţă ce va fi arătată în aceasta.”

Un tiran nemilos:

“Şi deşi El va şti că nu veţi fi în stare să suportaţi greutatea atotputerniciei Sale îndreptată asupra voastră, totuşi El nu va lua în seamă acest lucru, ci vă va strivi sub picioarele Sale fără milă până când va face să ţâşnească sângele vostru şi va stropi şi păta veşmintele Sale cu el. Nu doar că vă va urî, ci vă va dispreţui la maximum.”

Atunci când Dumnezeu va vedea starea voastră inexprimabilă şi chinurile voastre de departe disproporţionate cu puterea voastră, şi când va vedea cum sufletele voastre mizerabile vor fi zdrobite şi se vor scufunda ca într-o întunecime fără fund, El nu va avea nici un pic de compasiune pentru voi, nu se va abţine de la a duce până la capăt mânia Sa, şi nici nu Îşi va slăbi măcar mâna împotriva voastră.”

Un Dumnezeu care se bucură de răul făcut celor pierduţi:

“Dumnezeu va fi atât de departe de a-I fi milă de voi atunci când veţi striga către El, căci este scris că nu va face decât să râdă şi să îşi bată joc de voi.”

Se mai pot spune multe despre această predică; vă las să judecaţi ceea ce am scris până acum. Se spune că ea a adus mulţi oameni la Cristos. Nu putem şti acest lucru cu adevărat, cum nu putem şti nici numărul de oameni care, oripilaţi de grozăvia acestui simulacru omiletic, au respins odată cu Dumnezeul predicat de J. Edwards şi pe Adevăratul Domn al cerurilor şi al pământurilor. Nu neapărat necredinţa i-a făcut pe unii să respingă mesajul evanghelistului american … a fost suficientă grozăvia acestui portret hidos şi nebiblic …

23 de gânduri despre “Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios – o antiapologie (R)

  1. He he he … una dintre cele mai faimoase predici scrisa de un om cu care s-a inceput una dintre cele mai mari treziri din istoria crestnismului… si asa dintr-o data un rumân se trezeste sa-i faca exegeza.. Lucian Boia se intreba (pe buna dreptate) “ oare de ce sint românii altfel“… inca inainte ca Dyo sa dea in gripa BELLina….că daca citea ce s-a scris mai sus schimba titlul în . “de ce sint românii … mai putin pregatiţi“ (ca sa folosesc un cuvint păcătos)

    1. Să înțeleg că rândurile tale de mai sus țin loc de argumentație pe subiect? Apăi dacă-i așa … chiar nu am nevoie să îmi spună Boia de ce sunt românii așa cum sunt …😦

  2. Cornilescu (RMNN)11 Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mînie în orice vreme.

    Are rost sa argumentez ca soarele este fierbinte? Sau ca pamintul este rotund?

    Dar totusi trebuie sa va dau dreptate… dupa modelele omenesti Dumnezeu este dezgustator…

  3. Prefer predicile lui Edwards predicilor blege care mă lasă să stau liniștit cu fundul pe scaun și cu mintea prostită de atâtea argumente pseudo-raționale, care zice-se că mă ajută să-l aleg pe Dumnezeu în așa-zisa și inexistenta deplină cunoștință de cauză. Nu zic că Edwards e modelul ideal – nimeni nu-i perfect – dar până una-alta în urma predicilor lui bisericile au crescut cum n-au crescut niciodată la noi în țărișoară. Asta și din cauză că predicile din România sunt, în mare parte, fără vlagă și nu cheamă pe nimeni la pocăință (pocăința aia radicală, care se vede de la distanță, nu care doar dă din mâini și-și dă ochii peste cap duminica a laudă și închinare) ca nu cumva să supere pe cutărică. Evanghelia supără, provoacă rupturi, dă bătăi de cap și toate cele, pe cînd predicile noastre sunt cuminți, păstorii stau fain frumos în banca lor și toată lumea e fericită. Pe hârtie… Și biserica baptistă stă locului. Mult am clănțănit eu din gură împotriva lui cutare și cutare, însă mă bucur că Paul Negruț e încă bine sănătos (spun încă pentru că are deja 60 de ani) și predică Evanghelia, iar oamenii încă se pocăiesc la predicile lui. În rest, fie-mi iertat, e moartea-n oală. NOTA BENE: generalizarea e voită și nu-mi cer scuze pentru ea. Eventualele excepții se înscriu în contextul oferit de suveranitatea lui Dumnezeu și, evident, de ignoranța mea.

    1. În acest caz, nu vorbesc despre predicile lui Edward (bune sau rele, nu-i treaba mea), ci despre această predică în mod particular, una faimoasă și – pe nedrept, zic eu – adulată, ca sa nu zic idolatrizată chiar de către unii …
      Despre Paul Negruț, dacă tot a fost pomenit, aud că se cam repetă; o fi ajuns și el la saturație, iar acum consideră că predicile sale de odinioară devin odată cu timpul tot mai bune, cine știe …

  4. Eu doar am spus că prefer respectiva predică a lui Edwards unui gen de predici amețite, de-a dreptul nefaste, predici cu pretenții însă fără substanță (și mai ales fără text, fără textul biblic, cel care contează cu adevărat). Nu mai insist; am spus mai sus ce și cum.
    Referitor la Paul Negruț – da, omul se repetă, însă nu văd care e problema. Repetiția e mama învățăturii, zice latinul, și zice bine. Nici grecul/elenistul nu e la mare distanță; citesc scrierile apostolului Pavel, care se repetă la greu. Din păcate pentru noi, Paul Negruț este încă singurul om care poate strânge o grămadă de oameni laolaltă, le predică și nu puțini se pocăiesc. Acum vreo câțiva ani, 3-4 să tot fie, a predicat pe un stadion din Cluj unde s-au adunat vreo câteva mii de oameni și s-au pocăit câțiva. Mai mulți decât s-au pocăit la predicile din toată activitatea de decenii a multora dintre pastorii noștri. Asta am vrut să spun și nimic mai mult; nu zic că Paul Negruț e îngerul Gavril sau arhanghelul Mihail sau chestii din astea.

  5. Nu reușeșc să pricep de unde vine atitudinea asta de frondă, ușor (sau nu) zeflemitoare, de tipul „Las’ că știu eu!” la adresa lui Paul Negruț. Din câte știu eu – poate că nu știu bine – omul nu se pretinde nici inginer, nici rocket scientist, ci își vede de munca lui la Biserica Emanuel din Oradea și la Universitatea Emanuel din aceeași urbe. Parcă eram între frați, last time I checked, și – după mintea mea – nu așa se vorbește/gândește între frați.

  6. Am senzația citind/auzind predici de genul ăsta că ele sunt mai degrabă un fel de exercițiu exorcist/ catarhic.Unei frici amplificate exponențial, un fel de teroare religios indusă i se răspunde cu acelați nivel energetic. Tonul și conținutul aduce a imprecație/insultă/blestem/implorare. E un strigăt aproape animalic care nu se adresează unei ființe anume pentru că pericolul vine din toate părțile și de nicăieri. E un urlet de luptă împotriva libertății insuportabile acordată după unii prea ușor unei ființe atât de nepregătită cum e omul. Leagă-mă de mâini și picioare și nu mă lăsa să decid ceva de unul singur pentru că nu am încredere în mine, pare să fie rugăciunea lor. Urăsc viața așa cum pare, fără sens, și vor ca toți s-o urască cu aceeași măsură.
    Pentru motivele de mai sus nu cred că ei ar putea fi acuzați de ne-iubire de semeni, cel mult de indiferență, pentru că sunt prea absorbiți în încleștarea lor cu absurdul ca să mai aibă energie/timp și pentru alții.

    1. De acord fiind cu tine în sensul exorcizării unor angoase, mai trebuie doar să lepădăm aura idolatră din jurul acestei predici și să o privim ca atare: expresia agoniei unui ostaș în fața unei grozave redute.
      S-au rostit lucruri mai grele despre Dumnezeu, unele chiar în Scripturi; le interpretăm ca strigăte ale omului aflat în lupta cea grea a credinței, atunci când corectitudinea dogmatică lasă loc întâlnirii dintre normalitatea mundană și taina prezenței divine. Dar nu facem din ele predici care ni-l descriu dogmatic pe Dumnezeu, ci mărturii ale unor întâlniri personale cu El.
      În aceste condiții, crede-mă, aș da și eu un link la predica asta și aș promova-o cu aceeași pasiune cu care am promovat și alte trăznăi, de mi-am atras atâtea necugetate etichete din partea drepților mărturisitori …

      1. Ar mai fi de completat atunci că trezirile de care vorbea cineva mai sus (se pare că starea naturală a creștinului e somnul dacă e nevoie de treziri spectaculoase ca să funcționeze) par să se rezume la nivelul simțurilor/emoțiilor așa că personal nu le acord importanță. Sunt doar simptome, indicii dacă vrei, că ceea ce oferă creștinismul nu e la îndemâna rațiunii goale. Elitismul face victime în toate domeniile iar nevoia de idoli nu s-a oprit la evreii așteptându-l pe…Moise.
        Păcatul nu e al vedetei exclusiv ci și al fanilor care-i împărtășesc, la scara redusă evident, foamea după aici și acum-ul spiritual.
        Un Jesus actualizat ar plânge probabil din nou la vederea mulțimilor dezorientate. Și ar acționa, cred, pe măsură.

  7. Gandesc ca in anumite timpuri Dumnezeu in suveranitatea Sa, cu un scop bine stabilit, limitat, actioneaza intr-un mod „inuman” ! Ex. Anania si Safira, Uza …
    Poate ca auditoriu lui Jonathan Edwards avea nevoie de un astfel de mesaj.

    1. Trebuie făcută o distincție între ce are nevoie auditoriul (o chestiune subiectivă, până la urmă) și felul în care este portretizat Dumnezeu (demers în care se presupune că ar trebui să fim obiectivi?!?) – atenție, nu pun în discuție un mod uman/inuman, ci cheia antropomorfică folosită.

  8. Eventual daca vreti sa ascultati o predica mai „exegetica” (dar tot asa de groaznica) despre iad incercati linkul de mai jos… daca nu , inainte cu dumnezeul (d mic ) imaginatiei postmoderne… asa zisul hippie god … acela al iubirii (numai)

    1. Despre ce vorbim aici: despre iad sau despre Dumnezeu? Încurci borcanele.
      Apoi: pe cine vezi aici punând în dicuție un hippie god? Chiar nu înțeleg …
      Cel mai de temut lucru pe care îl poate îndura omul pe lumea asta (și în cea viitoare) nu este mânia lui Dumnezeu, ci grozavul foc al iubirii Sale.

  9. Foarte bine ai punctat Dyo.
    Citez din Sf. Isaac Sirul:
    “Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător.[…] E o nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte […] iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi răsplăteşte..” ”

  10. există autori care susțin că din păcate sau din nefericire, j.e. este prea cunoscut datorită predicii menționate: ,,Jonathan Edwards, unul dintre marii predicatori din perioada colonială a Americii, este de neuitat datorită celebrei sale predici despre focul iadului, ,,Păcătoșii la cheremul unui Dumnezeu mânios.” Este regretabil, pentru că el a predicat și a scris mai multe despre dragostea lui Dumnezeu decât despre mânia lui, deși credea ferm în ambele.”

  11. Nu de putine ori am intalnit adepti ai teologiei fricii, aceasta fiind singurul motiv(in viziunea lor) real care poate determina pe cineva sa se supuna voiei divine. Iubirea, in acceptiunea acestora, este un motiv care confera relaxare, iar relaxarea este un drum sigur spre neascultare. Problema fundamentala cu acest tip de motivatie este ca presupun existenta unei imcompatibilitati profunde intre caracterul Lui Dumnezeu si cel uman si ca nu exista nici o modalitate de a converti fiinta umana la ascultare decat prin teroare. Tot acestia argumenteaza ca nimeni nu a facut voia Lui Dumnezeu din iubirea pentru Dumnezeu(daca nu afirma explicit, argumentul implicit exista) .

    Viziunea de acest tip nu crede in existenta unui proces realizabil de convertire(metanoia) a caracterului uman. Marile personaje ale Vechiului Testament au demonstrat contrarul. Ai aratat foarte bine ca Dumnezeu este caracterizat prin iubire, iar gesturile Sale corective sunt facute cu multa dragoste si din dorinta de protectie. Problema ramane cum percepem noi o pedeapsa corectiva, cu siguranta cei care inteleg logica corect, vad iubirea divina in aceste episoade ale vietii.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s