Mistica cinematografică a zilelor noastre a mai ieșit la interval cu o producție corectă ideologic prin această ciudată istorie a unui individ cu numele inspirat de raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său. E modul oarecum subtil, inofensiv și nu lipsit de o anume doză de ipocrizie prin care artistul modern încă mai mărturisește o supunere față de niște taine ale vieții pe care simte că nu le va putea vreodată cuprinde cu mintea.

Dacă în Avatar discursul mistic își face culcuș printre crengile pomului primordial, iar în The Last Samurai se regăsește în armonia florilor de cireș, pentru ca ȋn 300 să țâșnească din piepturile celor ce prețuiesc libertatea mai mult decât orice pe lumea asta, în filmul de față aura mistică îi aparține în întregime poveștii. Nu este vorba de așternerea unei istorii în detaliile ei, fie ele interesante și surprinzătoare, ci de o pledoarie pe care o face filmul pentru o incredibilă aventură a conștiinței, una care autentifică o viață, o credință și un drum personal.

Life_of_Pi_2012_Poster
wikipedia.org

În acest sens, filmul este o blândă concesie, realizată într-un registru stilistic postmodern, ideii de poveste. Nu se vorbește despre Dumnezeu, ci despre o istorie care poate explica o credință în El. Dumnezeu este depersonalizat în acest tip de mistică, iar omul începe să aibă o relație cu propria-i istorie. Ea, povestea vieții sale, îl face, îl desface, îi pune întrebări, îi răspunde celor mai importante interogații, îi autentifică trecutul, îi explică prezentul și îi dă încredere în viitor. Într-un fel, e ceea ce sugera și McLuhan: este ca și cum omul ar conduce o mașină înainte, privind doar în oglinda retrovizoare. Fascinantă aventură! Frumusețea ei primează în fața utopicului adevăr propozițional, iar asta nu pentru că s-ar putea nega existența acestuia, ci din cauză că nu suntem și nici nu vom fi niciodată, în ciuda optimismului lui Hawking, capabili să-L gestionăm cum se cuvine.

Paradoxal, cu cât Dumnezeu este mai depersonalizat, cu atât povestea autentificatoare este mai personală, semnificațiile ei fiind convertite în imperative de viață și de moarte pentru cel ce o experimentează. „Propovăduirea Evangheliei”, în acest caz, se traduce în relatarea unei istorii de la o persoană la alta, lăsând ca tâlcurile să-și croiască riscantul drum către priceperea auditoriului (motiv pentru care admit că înțelegerea mea asupra acestui film s-ar putea să fie complet eronată în raport cu intențiile realizatorilor lui).

Pentru a intui ceva din mistica poveștii lui The Life of Pi, spectatorul poate compara această poveste cu altele croite pe calapod asemănător, să zicem Divina Comedie, Călătoriile lui Gulliver sau chiar Călătoria creştinului. În toate aceste lucrări povestea în sine nu înseamnă nimic, căci numai conținutul și semnificațiile ce izvorăsc din el contează cu adevărat. În schimb, pentru Pi, povestea e totul și nici nu e de mirare: la aproape o lună de la vizionarea filmului am început să uit majoritatea detaliilor narative, dar nu cred că voi uita vreodată urmele pe care această experiență le-a lăsat în conștiința sa.

Vă recomand acest film. Este bun de văzut și de discutat cu adolescenții. Altceva nu am a vă spune despre el, și așa e prea mult.

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s