Pâine pentru prietenul meu!


E noapte. S-a lăsat o binefăcătoare răcoare peste micul orăşel de la poalele Tăicuţului. O boare discretă de vȃnt mătură colbul din timpul zilei către capătul străzii. Se aud din cȃnd ȋn cȃnd greierii. Nestingherită de prezenţa vreunui nor, luna ȋşi ȋmprăştie cu generozitate discreta-i lumină peste coperişuri …

– Arine! se auzi un strigăt din dreptul unuia dintre porticuri. Băi, Arine, m-auzi, bă?

După cȃteva clipe de linişte, vocea ȋşi reluă chemarea, de data asta pe un ton mai ridicat.

– Băi, Arine!

Aflat ȋn pat, ȋmpreună cu toţi ai lui, Arin se ridică buimăcit ȋn capul oaselor. Ce bine dormea! Oare cine n-are de lucru şi ȋi tulbură somnul la ora asta? Recunoscu vocea lui Grămatic – cȃnd acesta tocmai ridicase tonul – răzbind prin fereastra ȋnchisă pe trei-sferturi, din partea opusă a camerei de zi.

“Să vezi ce-i fac!” ȋşi zise el ridicȃndu-se cu grijă din pat şi ȋndreptȃndu-se spre fereastră.

– Ce-ai, bă? se răsti el de la fereastra pe care o deschise ȋn prealabil cu multă grijă ca să nu scȃrţȃie. Tu nu ştii cȃt e ceasul?

– Am nevoie de pȃine, Arine, urgent! Mi-a venit un preten din vremea armatei, tocmai ce a ajuns ȋn casa mea. Trebuie să ȋl omenesc şi eu cu ceva. Nevasta face acum ceva repede de mȃncare, mai avem şi nişte tocăniţă, dar nu am pȃine! Poţi să ȋmi ȋmprumuţi de la tine trei bucăţi?

“E nebun” ȋşi zise Arin. Uite pentru ce i-a stricat omul ăsta dulcele somn!

– Şi nu poa’ să aştepte pȃnă dimineaţă?

Abia ce puse ȋntrebarea, privindu-i faţa lui Grămatic, chiar aşa, abia ȋntrezărită la lumina lunii, şi Arin ȋnţelese răspunsul: ori ȋi va da pȃine, ori nu va scăpa de el.

– Bine, aşteaptă un pic …

Nici n-a zis “seara bună!”, nici “te rog frumos”. Cȃtă impertinenţă! Ar fi trebuit să-i spună că nu are ce să-i dea; să ceară ȋn altă parte! “Sunt eu obligat să ȋi dau eu pȃine la ora asta?”

Grămatic se aşeză pe băncuţa de lȃngă portic. “Ce seară frumoasă!” ȋşi zise, trăgȃnd aer adȃnc ȋn piept şi privind luna …

Se auzi un sinistru scȃrţȃit de uşă ȋn spatele lui. “Putea să mi le dea pe geam” gȃndi Grămatic. Se ridică şi se apropie de uşa casei.

– Băi, Grămatic, zise Arin, să ştii că nu mai am pȃine. Nu ştiu ce s-a ȋntȃmplat: trebuie că or fi fost tare flămȃnzi copilaşii ȋn seara asta.

– Şi eu ce mă fac? ridică Grămatic disperat din umeri.

– Nu ştiu, frate, cere ȋn altă parte.

– La cine? La ora asta?!?

“Bine că la mine ai putut veni la ora asta!”  E cazul să se ȋntoarcă ȋn pat, ȋn locşorul acela cădicel … Grămatic n-are decȃt să se descurce singur! Nu ȋl mai poate ajuta cu nimic. Deşi …

– Auzi, Grămatic! Tu ȋl ştii pe Ţiplă al lui Antohe?

– Nu …

– Nevastă-sa face pȃine de casă. Poţi să mergi la el să-i ceri. Poate mai are …

– Păi, şi cum să mă duc eu la el, dacă nu-l cunosc, să ȋi cer pȃine la ora asta?

– Ai dreptate, zise Arin, muşcȃndu-şi buzele.

Trecu parcă o eternitate pȃnă cȃnd se auziră din partea lui următoarele cuvinte:

– Hai că vin şi eu cu tine.

Trei minute mai tȃrziu cei doi prieteni coborau pe străduţă spre casa lui Ţiplă, cel care urma să-l izbăvească pe Grămaticul nostru de grija pȃinii pentru oaspete său …

– Bă, Ţiplă, bă! Eşti acasă? O să vezi, ȋi zise Arin prietenului său, că ȋi băiat de gaşcă. Face orice pentru mine, sublinie el.

Cu inima cȃt un purice, Grămatic aştepta …

– Da’ ce arde, bă? se răsti o voce răguşită din fereastră.

– Nu arde nimic, ȋl linişti Arin. Uite, el e un prieten de-al meu, Grămatic – ȋn acel moment se auzi un “Ȋncȃntat!” funebru dinspre fereastră – şi este ȋntr-un necaz, iar tu poţi să ne salvezi. Poţi să ne dai cu ȋmprumut trei pȃini? I-a venit un prieten ȋn vizită şi n-are ce-i pune pe masă.Ţi le aduc eu ȋnapoi mȃine, cum coace nevasta …

– Măi, să ştii că nu am, răspunse vocea din fereastră, pe un ton ceva mai ȋnmuiat. I-am dat ultimele pȃini pe care le-am avut de astăzi vecinului de peste drum.

– Şi nu ai idee de la cine ar putea face rost de pȃine aici ȋn oraş, la ora asta?

– Păi, ştiu eu? Poate văru-mio, Necucine, să aibă.

-Hai la el atunci! Grămatic e mai nou ȋn oraş şi nu cunoaşte lumea pe-aici … Ce zici, ne ajuţi?

Dacă n-a avut de lucru să-l amintească pe vărul său! De voie, de nevoie, Ţiplă se echipă repede şi ieşi la drum alături de cei doi. Ceasul din turn tocmai bătea la trei sferturi …

– Ce faci, nu te trezeşti? ȋngȃnă femeia pe un ton ferm.

Necucine auzise strigătele de afară ȋnsă sperase că se vor potoli şi vor renunţa. Ghiontul nevestei, iritată şi din pricină că unul dintre copii ȋncepuse să scȃcească ȋn pătuţ, ȋi alungă bărbatului şi ultima speranţă a recufundării ȋn lumea viselor.

Se ridică, aşadar, din pat şi merse la fereastră. I se expuse problema, ȋi fură prezentaţi Grămatic şi Arin. Din păcate – vă mai miraţi? – nici el nu avea pȃine ȋn casă la ora asta. Nici o problemă, ştie el pe cineva, nepot de brutar: sigur se vor găsi acolo mult-doritele pȃini. Aşa că, după ȋncă şapte-opt minute, lungi ca o predică de duminică, iată-i pe toţi ȋn drum spre casa lui Fostnic, nepotul unuia dintre cei mai buni brutari ce au trecut vreodată pe acele meleaguri.

Ce rău ȋi păru lui Fostnic că nu ȋi poate ajuta de data asta cu pȃine pe cei patru prieteni aflaţi ȋn mare nevoie! Pȃinea bunicului său este cea mai bună dintre toate; i s-a dus vestea pȃnă ȋn satele din ȋmprejurimi. Poate că tocmai din această cauză n-a mai rămas nimic după masa de seară. Dar nu-i nimic, situaţia nu este iremediabil pierdută, căci el, Fostnic al lui Bracheru, ştie bine oraşul şi ȋi cunoaşte pe cei ce ar putea să mai aibă pȃine la ora asta ȋn casă (“Nu atȃt de bună ca a bunicului meu”, sublinie el, cu un sincer regret ȋn glas).

– Să ȋncercăm la Henghe, propuse Fostnic, iar ceilalţi camarzi nu avură nimic de obiectat ȋn această privinţă.

Dintre toţi, Henghe s-a trezit cel mai greu. Au fost nevoiţi la un moment dat să arunce cu pietricele ȋn fereastră, să trezească orătăniile vecinului ȋn gălăgia lor şi chiar să ȋşi ceară scuze acestuia pentru deranj pȃnă cȃnd ochii buimăciţi de somn ai gazdei să ȋşi facă apariţia de după perdele. Şi dacă mai pui faptul că n-a găsit altceva ȋn bucătărie, ȋn afară de nişte colţuri ȋntărite, bune de muiat ȋn apă şi de dat la găini, puteai să simţi deja, ȋmpreună cu nefericitul de Grămatic, dimensiunile dramei ce ameninţa să cuprindă ȋn grozăvia ei ȋntregul oraş.

Deocamdată, să nu ne ambalăm: Henghe are şi el un prieten. Numele lui este Bombeu. Poate că el o să mai aibă ceva pȃine ȋn casă, rămasă pentru a doua zi. Şi, dacă tot a fost trezit ȋn toiul nopţii, vecinul său li se alătură şi el pe drum ȋnspre locul unde speranţa găsirii pȃinii tocmai ȋşi mutase vremelnicul cuib …

Se mai găsesc şi astăzi bătrȃni ȋn cartierul de la poalele Tăicuţului care să ȋţi poată povesti cu lux de amănunte cum nevasta lui Bombeu a leşinat la fereastră văzȃndu-i pe cei şapte bărbaţi implorȃnd la unison, pe la vreo două jumate’ ȋn noapte, numele soţului ei …

Era trecut binişor de ora trei cȃnd Grămatic intră triumfător pe uşa casei sale avȃnd ȋn coşuleţ nu trei, ci şase pȃini parcă abia ieşite din cuptor (nu erau calde, dar le puteai simţi mireasma crustei bine prăjite …). Ȋn bucătărie ȋl mai aştepta doar nevasta, spălȃnd nişte vase, ȋncercȃnd să nu facă prea mult zgomot. Ȋncă se mai simţea ȋn aer mirosul de tocăniţă de miel cu usturoi …

“Iar musafirul …?”

– Ce faci? Unde e Racs? o ȋntrebă pe un ton destul de ridicat.

– Mai ȋncet, ȋi şopti ea. Doarme.

– L-ai culcat fără să ȋi dai de mȃncare?!?

– Nu, dragă, a mȃncat.

– Fără pȃine?!? Grămatic se simţea de parcă tot sȃngele i se urcase ȋn vȃrful capului.

– I-am făcut o mămăligă … S-a lins pe degete de bună ce-a fost, se lăudă ea. Dar tu, ȋntrebă apoi, ca şi cum n-ar fi văzut pȃinile din coş,  pe unde mi-ai umblat pȃnă la ora asta?

Regretă imediat că a pus ȋntrebarea. “Acum o să-şi iasă din pepeni. Mai bine ȋl trimiteam la culcare”

Dar nu, bărbatul nu spuse nimic. Rupse un colţ zdravăn dintr-o pȃine – ce frumos pȃrȃia coaja! – după care se apropie de cratiţa ȋn care ȋncă se mai găsea tocăniţă. Ȋnmuie cu generozitate colţul de pȃine ȋn sos, apoi, cu un gest imperial, ȋl făcu dispărut ȋn gura-i hulpavă.

Abia după ce mestecă de cȃteva ori se ȋntoarse către consoarta sa şi ȋi răspunse, printre ȋnghiţituri, pe un ton oarecum enigmatic:

– La nişte prieteni am fost, draga mea. La nişte prieteni …

Anunțuri

6 gânduri despre “Pâine pentru prietenul meu!

  1. Ma gandesc ca i se vedea si satisfactia in priviri, pupile dilatate, nari frematande, un fir de sos prelingandu-se incet din coltul gurii…prea bine stiu sa le descriu, tare ma tem ca ma simt cu musca pe caciula 🙂

    Era atat de simplu, era de-ajuns sa se bazeze pe experienta sotiei, trebuia sa aiba incredere in ea, trebuia sa se sfatuiasca cu ea si astfel vizita prietenului ar fi fos o ,,Cina de Taina” ,era de-ajuns sa fie in comuniune cu propria-i sotie cu care s-a casatorit candva dar nu stiu pentru ce? Probabil, candva simtea… Si a ajuns sa manance singur,de pret nici nu mai trebuie sa vorbim , ne limitam doar la simtamintele transpuse de autor,,,…ce frumos pȃrȃia coaja…”,in rest, sa speram ca prietenii nu s-au suparat prea tare! Macar daca nu le-ar spune deznodamantul ? Ba trebuie sa li-l spuna, nu e corect fata de ei, ,,minciuna e un pacat foarte mare”, cum sa-si pericliteze mantuirea sufletului? Cum l-au inteles, trebuie sa-l inteleaga si-acum, doar sunt prietenii lui… Dar el…?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s