Dreptul la ofensă?


S-a invocat o nebunie a lui Dan Puric, una benignă, de dorit chiar, ȋntr-o Romȃnie pe care unii o văd ȋn culori mult prea sumbre. De acord, omul are dreptul la nebunie: ȋi voi respecta acest drept atȃt timp cȃt nebunia sa nu-şi va face loc cu coatele sau cu bocancul ȋn cămăruţa propriei mele nebunii. Bănuiesc că societatea romȃnească are suficienţi anticorpi pentru a nu lăsa vreuna din nebuniile noastre autohtone să infecteze ȋntr-un mod nefast ȋntregul mioritic, unul de asemenea sărit binișor din inventarul doagelor sale creştineşti.

Mult mai interesantă mi se pare acum problema ridicată de Cristian Pascu – repetitiv, aşa că merită o atenţie sporită – cu privire la ofensă. Ȋnţeleg că el este ofensat de faptul că formatori de opinie precum Marius Cruceru, ȋmpreună cu unii comentatori de pe blogul domniei sale, sunt ofensaţi de Grădina Maicii Domnului. Pusă astfel, problema asta mi-a adus aminte de o ȋntrebare pusă de un prieten bistriţean (tot ortodox), care, ȋntr-un stil cam nedelicat, ȋntreba dacă are voie să-şi exprime discomfortul la vederea unui cuplu de homosexuali sărutȃndu-se ȋn public.

Acum, cu toată seriozitatea, problema nu este chiar simplă. Aş formula-o astfel: ȋn ce măsură este acceptabil (din punct de vedere legal, moral, chiar biblic, dacă vreţi) să ne mărturisim disconforturile produse de cei din jurul nostru, de ideile sau de faptele lor?

Nu mă grăbesc cu răspunsuri, ci vă propun mai bine cȃteva exemple din spațiul evanghelic, ca teme de reflecţie.

Pe unii evanghelici ȋi oripilează hramurile cu pupat de moaşte, ȋn special cel al Sfintei Parascheva. Nu au puterea nici măcar să mai argumenteze: simpla privelişte le provoacă o nedisimulată durere de stomac, ȋnsoţită de puternice abcese de fundamentalism rigid.

Sunt nu puţini ortodocşi care ȋşi pierd complet buna dispoziţie şi au nevoie de o grămadă de calmante atunci cȃnd aud de pocăiţi, de sectanţi, de cȃntările lor, de Isus scris cu un singur „i”, de Biblii fără cruce etc, etc, etc.

Pentru că tot am ajuns aici: cum ar fi fost dacă Gigi Becali ar fi spus „Nu vreau voturile pocăiţilor pentru că eu sunt un ortodox drept-credincios şi mi se face silă de felul ȋn care sectanţii I se ȋnchină lui Dumnezeu?” Sigur, tot ar fi supărat o mulţime de capete evanghelice, dar ar fi fost de taxat ȋn vreun fel mărturisirea disconfortului său?

Dănuţ Mănăstireanu. El este genul de persoană care ȋşi mărturiseşte cȃt se poate de direct preferinţele şi dezgusturile. Cȃnd vorbeşte sau scrie despre unele persoane sau grupuri (de pildă, despre fundamentalişti) simţi că ar avea nevoie de nişte pastile pentru digestie, căci repulsia sa faţă de ideile acestora prinde contur cȃt se poate de concret ȋn lumea materială, dovedind ȋncă odată că nu este deloc uşor să desparţi sufletul de trup …

Nu cred că avem suficiente fire de păr ȋn cap pentru cȃte apeluri a făcut Marius Cruceru la Emetiral ȋn comentarii de pe blogul său, pus faţă ȋn faţă cu tot ce are mai bun (sau mai rău) ethosul virtual blogosferic romȃnesc (nu doar evanghelic).

Alin Cristea şi-a mărturisit nu odată problemele pe care le are din pricina unora ca noi, bloggerii evanghelici, cu aparatul urinar şi, implicit, nevoia de a-şi goli vezica pe formulele noastre fandosite. Nu ne-a căzut bine, dar ce nu-i putem noi ierta lui Alin?

Vă mai aduceţi aminte de durerile abdominale mărturisite de Beni Fărăgău la citirea unor bloguri evanghelice? Pe unii ne-au cam deranjat, deşi eu zic că am trecut peste afrontul ăsta cu destulă demnitate.

Aș putea continua cu Răsvan Cristian, care a mărturisit nu de puține ori acute indispoziții față de diverse agresiuni ale mediului evanghelic la sănătatea virtuală publică, sau cu Cristian Ionescu, căruia poți să îi strici ușor ziua, având în vedere că ne-a făcut cunoscute o sumedenie de repulsii liberale (teologice, politice, artistice etc). Sau cu … dar ajunge!

Vă mărturisesc, ca să fim oarecum fair, şi eu două senzaţii puternice de discomfort – atȃt de puternice, ȋncȃt nici măcar nu le pot localiza undeva anume – resimţite ȋn două spaţii care nu au nici o legătură unul cu celălalt (măcar la o evaluare superficială), deşi le uneşte acelaşi pretext spiritual: ȋn Catedrala Mitropolitană din Iaşi, ȋntr-o perioadă post-sărbătorire a Sfintei Parascheva şi ȋntr-o cameră de rugăciune amenajată de Tineri Pentru Misiune (mă abţin la a numi locaţia). Fără alte comentarii deocamdată.

Oare toate aceste mărturisiri – unele mai delicate, altele mai brutale – lucrează la pierzarea noastră, sau ne fac mai puternici?

Eu unul prefer şi, mai important, cred că varianta b) este cea corectă. Deocamdată, ȋn afară de unele colici trecătoare, pot să mărturisesc că nu m-a omorȃt niciuna din veştile venite din mulţime. Am trecut prin suficiente ȋncercări, infinit mai grele decȃt aceste (in)dispoziţii vremelnice …

P.S. Aștept răspunsuri din partea vostră la întrebările de mai sus!

13 gânduri despre “Dreptul la ofensă?

  1. Ia-o mai încet, Dyo. 🙂 În primul rând, ideea de drept la ofensă mi se pare prost pusă (indiferent cine a ridicat-o primul în istoria omenirii). Ai am uat ai am and kenot ceingi uat ai am, vorba lu’ Popeye marinarul, probabil. Ai dreptul să stai în cap, să dormi până la unu, să nu muncești, e o societate liberă, ca să nu mai zic de internet. Dar, în momentul în care dai și celorlalți partea aceasta din tine ca pe un lucru demn de luat, de primit, de iubit, în momentul în care le împărtășești greața, e o alegere, nu mai e o simțire automată, naturală. E o alegere de a căuta, de fapt, aliați. Însă e bine să nu uităm că toate lucrurile ne sunt permise, dar nu toate folosesc. Și că pentru toate va trebui să dăm socoteală. Am putea să ne gândim la otrăvirea pe care o aplicăm sufletelor ascultătorilor (și aliaților pe care îi găsim și de care ne bucurăm) noștri. Da, se poate pune problema spiritual, dar fiecare se poate autoevalua, la ce ar folosi o evaluare din exterior pe care n-o va putea primi?

    O să merg chiar mai departe. Oare cei care se manifestă în toată splendoarea grețoșeniei au cumva impresia că cei care nu și-o manifestă n-o văd și că sunt singurii lucizi de pe lume? Nici vorbă, înseamnă ceva cu mult mai puțin: cei care se îngrețoșează în public și își caută aliați au resurse. Cei care nu mai vor treaba asta nu mai au resurse, nu mai pot continua la fel. Și-au dat deja seama de înfundătura în care au intrat și vor aer…

    1. Ok, este o problemă prost pusă. Se poate pune mai bine sau închidem taraba? Altfel, nu înțeleg restul comentariului tău, unul care îți contrazice teza de început.

  2. Eu personal nu consider că m-am ofensat. M-am amărât. De judecăți de valoare adresate omului. Cui îi pasă și cui îi folosește că eu consider că cutărică este mediocru. Dacă eu am capacitatea de a aprecia poziția unei persoane pe o scală oarecare, eu implicit sunt deasupra lui. Nu poți judeca pe cineva mai sus decât tine. Niciodată. Cui îi pasă și cui îi folosește că eu mă consider superior cuiva? De ce aș verbaliza o astfel de considerație despre mine, directă sau nu?

    Și ce argumente aduc pentru altă judecată? Faptul că X cunoaște pe Y și odată au fost împreună, și când erau tineri mergeau la aceiași discotecă și discoteca mai târziu a fost transormată în cârciumă, deci X e bețiv notoriu? Pardon.

    Într-un final, judecățile domnului Răsvan Cristian sunt de natură filosofică și atropologică. Dacă este Ortodoxia unisersală și de ce. Datorită acestor „năisme”, Dan Puric, care l-a cunoscut pe Iustin Pîrvu, care l-a cunoscut pe Radu Gyr, care l-a cunoscut pe Nae Ionescu, care a mai fost cunoscut și de Petre Țuțea și Dumitru Stăniloae se face astăzi vinovat, indirect, de perpetuarea crizei mondiale și, indirect, de „inexplicabilul” Holocaust.

    Mircea Eliade și Cioran nu pot fi acuzați de legături cu legionarii. Erau tineri, ce să le faci. Dar restul, restul nu. Au eticheta în frunte până la mormânt. Și dincolo de mormânt, așa cum i se întâmplă lui Valeriu Gafencu.

    Întâmplător, Eliade și Cioran nu au făcut pușcărie sub comunism. Care, apropo, a făcut de 10 ori mai multe victime decât holocaustul. Dar asta este „explicabil ființei umane”. Aceștia meritau. Moartea evreilor este mult mai scumpă decât moartea ne-evreilor. Și nu este nimic rasial sau naționalist în a crede asta.

    Iubesc ortodoxia, dar nu îi suport pe ortodocși.

  3. D-ul Manastireanu nu detesta idei ci oameni si asta transpare prin fiecare reactie pe care o are in spatiul public.
    Restul…discutabil.
    Marturisirile in sine nu ne fac mai puternici ci ne ajuta sa ne fixam mai confortabil in propria slabiciune (si am folosit un cuvant „soft”).

    1. Remarc că în condițiile în care am vorbit despre a avea un disconfort exprimat public față de anumite persoane – totuși, legat de idei și fapte ale acestora- ai deturnat sensul acestor observații înspre a detesta. Oare ce transpare din această reacție?

      1. Capacitate de a citi printre randuri?
        Cand vorbesti despre dezgusturi si pastile de digestie, te intinzi dincolo de modesta zona a disconfortului.
        Ca sa nu mai vorbim de emetiral, urinari si alte chestii….
        Eu m-am marginit la d-ul Manastireanu si la incapacitatea dumnealui de a-si disimula aroganta si antipatiile personale.

      2. Exact asta sugeram și eu: v-ați mărginit. E cazul să vă mai întindeți nițel … 🙂

  4. In orice discutie,chiar daca ai dreptate,daca ceea ce spui starneste tensiune, nervi, stari de nervozitate, te opresti pentru ca deja nu-i de la Dumnezeu! Da, mesajul l-ai transmis, e bine dar mai departe e bine sa ai o atitudine ,,budhista”: da,imi pare rau, poate m-am exprimat gresit sau chiar,da , aveti dreptate! Iar daca te va intreba, indreptatit, de ce nu urmezi calea lui, raspunsul:Aceasta este calea pe care trebuie s-o urmez, dincolo de argumente!

    Suntem fiii pacii, trebuie sa ne ingrijim doar sa transmitem mesajul, mai departe se ocupa Dumnezeu… rolul nostru este de-a implini ceea ce am transmis ca totul sa vorbeasca prin felul nostru de-a fi,aceasta este garantia ca trairea noastra nu e falsa!

    Niciodata n-am inteles aceasta incrancenare in numele Binelui, n-am inteles-o nici cand eram si eu un incrancenat(nu neg ca mai sunt din cand in cand, valul ne ia pe nevestite…)dar mi-am dat seama ca acolo unde e ura(de orice fel, de la disconfortul domestic in sus…) Dumnezeu nu-si are locul! Sunt destule argumente scripturistice care sa sustina ceea ce am spus eu mai sus dar , probabil, nu sunt citite ca invataturi de sine statatoare…

  5. Plasarea mea în acelaşi paragraf cu pastorul Cristian Ionescu e întîmplătoare sau voită? 🙂
    Greaţa (sau oricare alt simptom vegetativ) este împărtăşită, în general, de un grup de oameni. Este o greaţă isterică, dacă vrei.
    Problema stă (şi cer iertare pentru imaginea scîrboasă care va urma) nu atît în senzaţie, cît în finalizarea ei, pentru că, de cele mai multe ori, oamenii nu-şi înghit consecinţele peristaltismului invers, ci le varsă în capul celor din jur.
    Există simpatii şi antipatii preformate, cel puţin eu le am. Unele texte le citesc cu îngăduinţă, pe altele nu, în funcţie de cel ce le scrie. Cred că greaţa de care vorbeşti are şi rădăcini subiective, fără legătură cu ideile în sine.
    Uite, n-am să-ţi fac o listă „pe picior” cu nume care mă irită, indiferent ce afirmă, dar un nume dintre „barosani” îl poţi trece în capul uneia virtuale: Dănuţ Mănăstireanu. 🙂

    1. Am premeditat alăturarea aceea: știu că sunteți prieteni buni. Puteam să te pun lângă anglican, dar astăzi sunt într-o zi de har. 😉
      Mi-a plăcut chestia cu „indiferent ce afirmă”, semn că vorbim de chestii tari, de substanță, despre lucruri barosane, vecine cu veșnicia, nu despre nimicuri trecătoare … 😉

  6. Am si spus cum, Dyo. Dreptul exista din totdeauna. Intrebarea ramane daca foloseste, daca nu otraveste, daca omul se simte impacat in fata Lui ca a facut un lucru bun de oferit altora…

  7. Cred ca problema e mai simpla decat pare. Exista fani Dan Puric si cand discutam de fani intotdeauna fenomenul este plin de frenezie. Este similar cu manifestarile fanilor unei echipe de fotbal. Daca nu esti in acord cu ei vei beneficia de milioane de argumente pro, daca nici asa, se ajunge probabil la ofense si in cazul suporterilor de fotbal chiar la violenta. Este absolut simplu de inteles.

    In dreptul meu, spre exemplu(sa ma scuze fanii lui Puric) prefer niste ganditori veritabili care s-au remarcat cu adevarat prin scrierile lor. Puric si modul lui de gandire rezoneaza bine cu o patura sociala din Romania care are nevoie de asa ceva. Nu cred ca printre fanii lui se gansesc prea multi oameni de cultura, prea multe personalitati din stiinta, ci oameni care probabil se alimenteaza mai mult din televiziune, presa. Pentru ce poate si ofera televiziune si presa, Dan Puric este o vedeta, pentru ca depaseste nivelul promovat pe aceste canale.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s