Lamentaţiile unui blogăr ambetat de atȃta socializare tip Facebook


Nu mai sunt blogurile ce-au fost odată. Se pare că rețeta nu mai ține. În zadar s-au străduit ofertanții de platforme, precum cei de la wordpress, să condimenteze cât mai mult interacțiunile dintre bloguri cu reblogări, like-uri, pinguri și statistici tot mai dinamice: se anunță o dureroasă și greu de îndurat recesiune în blogosfera evanghelică.

Spun asta în condițiile observării unei constante creșteri a traficului pe blogul meu. (Da, dragii mei, am o surpriză pentru voi: mă interesează să știu câți cititori am, mă interesează chiar și să știu dacă sunt tot mai mulți. Dacă mi-aș fi propus să țin doar un jurnal, aș fi renunțat la blog; m-am descurcat până acum și cu un simplu editor de texte.) A scăzut numărul comentatorilor – s-au cernut, oare? – dar nu se poate spune că lipsesc interacțiunile și dezbaterile constructive. Cu toate acestea, împărtășesc impresia lui Răsvan Cristian că blogurile parcă au secat în relevanța lor pentru consumatorii de publicistică virtuală, lăsând să se vadă în jurul lor ceva ce cred că a fost dintotdeauna acolo, dar ne-am prefăcut că nu vedem: deșertul.

Articolele proaste, preocupările de tinichea și nimicurile ridicate la rang de profunde esențe și-au avut partea lor și până acum pe blogurile evanghelice românești. De asemenea, am avut parte și de o ofertă – mai puțin consistentă, să recunoaștem – de subiecte bine tratate, cu adevărat interesante, de discuții cu folos și de tablouri bine zugrăvite. Nu cred că problema o constituie alterarea calității blogurilor.

Cert este că s-au mai triat și blogării: au rămas cei consecvenți, cei care scriu bine (cele două categorii se intersectează, dar manifestă și arii disjuncte destul de pronunțate), precum și cei ce încă mai pot să scoată din joben câte un iepuraș dogmatic cu incisivi obraznici și belicoși. Unii au renunțat între timp la acesta îndeletnicire sau postează din ce în ce mai rar …

Ce ne facem? Să mai punem pe foc un scandal?

Nu. Eu zic că mai bine ne-ar fi dacă am recunoaște tocmai în asta normalitatea blogosferei evanghelice românești. O dinamică scăzută, o mulțime de informații despre tabere, conferințe și botezuri, despre cine-unde-când predică, unele tatonări teologice, câteva poezioare, sugestii de lectură și de film, yutuburi cu Piper, predici și devoționale … ce altceva mai poate blogărul evanghelic să ofere lumii din austera-i vistierie?

Între timp, s-a mutat piața de taclale pe Facebook. Ispititor, nu-i așa? Mult mai fluid și mai ușor de folosit, acesta domnește tot mai autoritar peste relațiile din mediul virtual între evanghelici; de asemenea, tot datorită lui, vizibilitatea evanghelică a crescut semnificativ și în mediul ortodox majoritar.

Alin Cristea zice că ar trebui să acordăm mai multă atenție acestui spațiu, din moment ce „acolo sunt oamenii”. Eu nu sunt convins încă de beneficiile pe care Facebook le oferă evanghelicilor în relația lor cu lumea. Da, am și eu un cont, pe care, de regulă, îl folosesc în mare măsură pentru  … promovarea celor două bloguri personale. Eventual mai gust o glumiță, v-o împărtășesc și vouă; cea mai mare binecuvântare pe care Facebook-ul mi-a oferit-o până acum a fost plăcerea de a-mi regăsi niște prieteni mai vechi sau colegi de liceu și de facultate. Pentru asta, Zuckerberg își merită mulțumirile.

Principala mea reținere față de acest mijloc pleacă de la dimensiunile sale indecent de disproporționate în raport cu capacitățile mele de a gestiona relații. De aici rezultă un debit remarcabil de stări care îmi asaltează ecranul (asta la doar 1500 de „pretini”): poze, citate, lozinci, bancuri, versete, informații, linkuri către alte pagini. Plictisitoare, inevitabil.

Fluiditatea oferită de Facebook merge mână în mână cu diluarea profunzimii interacțiunilor. Trebuie să fiu rapid, scurt și la obiect. Mi se fură prețiosul timp de reflecție. Nu are rost să elaborez prea mult din moment ce, oricum, cuvintele se vor scurge repede în haznaua virtuală. Un rezultat al acestui mers al lucrurilor este și jargonul adaptat pentru a face față fluxului de … hm, nu le-aș zice date, ci firmituri de neant („bn”, „fb”, „ms”, „cf”, zâmbăreții …).

Se elaborează puțin. Prețul cumpănirii unui articol, măsurat nu doar în timp, ci și într-o asiduă muncă de cizelare, nu prea are în clin și mânecă cu postarea pe Facebook.  Acesta este poligon de tragere, nu parc destinat plimbărilor și reflecțiilor cumpănite. Se trage vârtos din toate pozițiile cu citate și vorbe de duh, se apreciază, se etichetează și se distribuie. Unii chiar spun lucruri interesante și aș fi nedrept să nu le remarc. Dau și eu Like. Din păcate, chiar și acestea dispar mult prea repede sub maldărul de facile exerciții de facere a umbrei virtuale care împânzesc mediul.

Pe Facebook cuvintele circulă de prea multe ori nude, despuiate de un context care să le ofere semnificații durabile. Se derulează cu rapiditate de jos în sus, nu oferă timp decât cel mult pentru o reacție sentimentaloidă (o culme harului de socializare), iar de reflecții mai adânci cu privire la conținuturi rareori se pune problema. Este – aici nu vă contrazic – o piață. Îi dai binețe cu vecinului de tarabă printr-un like discret, distribui ultima vorbă care a început să facă vâlvă prin târg, te minunezi de ce mai vezi prin fața ochilor, dar nu te oprești să stai mai mult la vorbă pentru că blochezi circulația, iar piața trebuie să duduie, frate!

Nu zic, are și acest tip de rețea un rost pe lume. Repet, sunt și eu utilizator de Facebook: cereți-mi prietenia și, în condiții normale de temperatură și presiune, vă voi răspunde afirmativ. Deocamdată nu doresc să îi cer acestei platforme mai multe decât poate da. Mă delectez uneori seara derulând stările zilei și recunosc că nu de puține ori am aflat lucruri foarte interesante din diverse domenii de interes. Cu toate acestea, nu mă pasionează nici cât negru supt unghie.

Prefer blogul. Stările zboară. Și postările, dar parcă mai molcom. Mă lasă să le rumeg, să le tatonez, să mă înfierbânt, ca apoi să mă liniștesc, să le comentez pe îndelete, să le relaționez cu alte postări, să le readuc în prim-plan după o vreme de uitare. Blogul cere un alt tip de dedicare decât Facebook, mult mai potrivit felului meu de a exprima ce gândesc și ce simt. Implică, pe alocuri, chiar și câte un strop consistent de pasiune …

Blogurile au uneori aspectul de depozite de postări, îngrămădeli de resurse de tot felul. Este, poate, și cazul acestui blog ceva mai diversificat în tematici. Mă gândesc că nu e nimic rău în asta, în a aduna ce merită adunat din vânturarea atâtor idei, informații și păreri, după cum nu cred că e rău nici să fim martori (sau actori) ai fluxului de tip rețea de socializare. Își are fiecare dintre aceste mijloace rostul său, publicul și gestionarii cei mai potriviți. Foarte bine. Eu sunt blogăr, nu feisbuchist 😉 .

Nu știu de ce mi-am făcut blog. Știu însă de ce sunt blogăr acum. Pentru că îmi place.

Pentru mine Facebookul este un compromis cu nevoia de a nu sta pe mal cu undița în mână, în timp ce se poate pescui mai cu folos din barcă, în larg. Nu mai mult de atât.

Anunțuri

34 de gânduri despre “Lamentaţiile unui blogăr ambetat de atȃta socializare tip Facebook

  1. Dragă Dyo, cred că într-adevăr FB are o problemă constructivă care anihilează orice valenţă care depăşeşte reacţia imediată, viscerală sau nu. Ai impresia că într-adevăr totul curge, mai ales evenimentele şi părerile, poate chiar timpul – în zadar – pe lângă tine, ai senzaţia că ai vrea să scoţi nişte gheare cu care să prinzi tot ce-ţi defilează pe ecran şi să te alegi cu o pradă mai consistentă. Tot ce a trecut dincolo de cascadă nu se mai poate recupera, s-a dus şi s-a vărsat deja într-un ocean diluat, poluat şi îndepărtat.
    Dar să ştii că am avut aceeaşi impresie şi despre bloguri, pentru că foarte rar oferă şansa (aş zice chiar bucuria) revenirii asupra unor idei şi discuţii importante. Sigur, e tot o problemă de tehnologie şi design al interfeţei, dar cred că este şi o problemă a utilizatorilor, bloggeri şi cititori. Nu ştiu exact cum e la alţii (deşi evident am impresia că e mai bine…), dar pe la noi discuţiile pur şi simplu mor după timpul de înjumătăţire al neuronilor interesa(n)ţi, indiferent dacă s-au atins sau nu problemele esenţiale din articole, dacă s-au deschis sau nu noi direcţii de meditaţie, dacă s-au marcat toate nuanţele importante şi aşa mai departe. De multe ori se aprind dezbateri care se întrerup brusc pentru că apare un nou articol despre tobe et cetere, torrenturi sau batice. Platformele de blogging aşa sunt proiectate, să curgă articolele, nu să fie ca o bibliotecă sau ca un club… Totuşi, se mai poate face câte ceva în privinţa organizării opiniilor articulate scurse pe blog, dar felul nostru de a fi autori, cititori sau comentatori nu încurajează un astfel de efort. Nici măcar tag-urile nu sunt coerent folosite de către autori şi, dacă ar fi, doar câţiva cititori ar şti cum să le folosească – dacă ar avea interesul de a urmări un prezumtiv fir roşu pe blog. Am impresia că fluiditatea ne duce pe val, cu sau fără Facebook. Reacţionăm la minut cu nişte producţii, idei, surse de conflict sau gratificaţie, dar nu interacţionăm durabil cu nişte oameni, deşi pe FB le spunem chiar prieteni. Sper totuşi că mă înşel.

    1. Apropos de taguri, nici eu nu știu să le folosesc sau, mă rog, nu prea le-am înțeles eu un rost mai semnificativ. Și – ca să vezi ce influent ești! 😉 – după ce am văzut câteva taguri la postări de pe blogul tău am renunțat să le mai dau vreo importanță; cel mult mă distrez cu sugestiile wordpress, dând o tentă ceva mai postmodernă blogului meu.

    2. Ei, tagurile la mine sunt folosite atipic, nu-s de dat exemplu. Până apare manualul de blogging promis de Marius Cruceru, ne descurcăm şi noi cum putem…
      Din ce am înţeles eu, categoriile şi tagurile pot avea cel puţin două rosturi. Unul ar fi că pot aduce vizitatori dacă exploatează cuvinte cheie „fierbinţi” – există cititori de bloguri care frunzăresc tagurile WP. De exemplu, un titlu sau un tag conţinând „Iosif Ţon” produce garantat vizite, indiferent dacă articolul este despre grădinărit sau caraşi aurii. La fel cu „Taksim”, „Etapa XII” sau „Băsescu”. Categoriile sunt specifice fiecărui blog şi ajută foarte mult cititorii să găsească articole grupate sau înseriate, tratând acelaşi subiect sau fiind cumva înrudite – seamănă cu un raft de bibliotecă sau cu un capitol dintr-un tratat, depinde de granularitatea sau vastitatea subiectelor tratate. Dacă merită, se pot imagina clasificări diverse, acelaşi articol putând aparţine mai multor categorii existenţiale, logice, poetice, ştiinţifice, politice ş.a.m.d. Dacă ai folosi un astfel de sistem pe blogul dogmatiz, peste 50 de ani cititorii ar putea merge direct la aria care-i interesează din eschatologie, soteriologie, eclesiologie, baptistologie et c. Nu e chiar perfect, pentru că WP are prostul obicei de a afişa numai categoriile cele mai vizitate. Eu, deşi nu am de ce, folosesc un alt sistem, bazat pe pagini. Deschid pagini pentru fiecare domeniu mai cuprinzător, iar în pagină am trimiteri către articole, dintr-un fel de cuprins pe care aş putea să-l sistematizez – iar asta ar permite să faci din pagină un instrument mult mai serios, cu tot felul de explicaţii şi trimiteri încrucişate la alte pagini, fişiere stocate pe blog, alte site-uri et c.
      P.S. Free of charge this time!

      1. Am uitat să spun o chestie de bază: contează enorm template-ul ales pentru blog, pentru că unele pur şi simplu nu se pretează la lucruri serioase. De exemplu, modul în care se afişează paginile poate fi un criteriu eliminatoriu. La unele template-uri paginile apar foarte vizibil, chiar sub frontispiciu, ca „butoane” sau separatoare de dosar – dar fiindcă se extind pe orizontală nu pot fi prea multe. La altele, paginile se extind în jos, într-o coloană infinită de pe margine.
        P.S. Asta te costă o poezie.

      2. Btw, formatul tău de la dogmatiz e super, felicitări! Chestia cu afişarea ierarhică a tuturor categoriilor, mai ales, nu mi se pare ceva banal în WP. Oricum, ideea de bază (pentru începători! FoC!) e să caute un template potrivit, chiar dacă impactul vizual e mai modest, nu au încă o coloană pentru poze şi widget-uri fancy et c. Se pierde enorm de mult timp dacă vrei să-ţi reorganizezi blogul şi să faci legăturile potrivite, ce să mai zic dacă trebuie să revizitezi toate articolele ca să le pui categorii pentru o nouă clasificare… Mai bine în timpul ăsta scrii pe Facebook!

      3. Bine, îți propun o afacere (din aia necapitalistă, romantică, fără profit): convinge-mă că se poate face un dogmatiz ( ce să-i faci, dogmatix fusese deja adjudecat 😦 ) pe Facebook și de mâine îl transfer cu tote acareturile, cu cățel și cu purcel, acolo. Dacă este posibil, binențeles.
        Să vezi apoi ce or să curgă Like-urile pe borcănașele cu dogme, mai ceva ca Dunărea la Calafat! 😉

      4. Tot referitor la dogmatiz peste 50 de ani, mă gândeam dacă s-ar putea facilita evidenţierea unor evoluţii, tendinţe, direcţii ş.a.m.d. Adică vom putea oare vedea mai uşor, studiind dogmatiz, ce şi cum s-a schimbat în teologia de blog evanghelică?

      5. Şi, pentru că ajunserăm la problema celor 50 de ani: ai fi de acord să predai ştafeta unor tineri, după ce ai să oboseşti alergând după Matiz? Am mai văzut bloguri colective, dar nu prea ştiu să fi pornit individual. Asta ar fi culmea blogging-ului românesc, ar însemna înfrângerea fluidităţii pentru cauza unui proiect comunitar peren – exceptând România Evanghelică, desigur. Văd eu că, oarecum voalat, îl critici pe Alin Cristea pentru facebookizarea unor bloguri din cele peste 50 pe care le administrează, şi acum ai deschis ditamai proiectul dogmatic! Vizezi postul de mogul al blogosferei dogmatice, bag sama! Ia sama!

      6. Da, m-ai citit bine, asta visez. De aia îmi las și barbă.
        Să rămână ăsta secretul nostru. Mai ales Alin nu trebuie să știe …

      7. Din pesimismul febeofobic al articolului nu rezultă că ar mai putea face cineva şi un blog dedicat dezbaterilor pe teme de credinţă – genul forum sau grup, dar mai accesibil, ceva care să nu reprezinte doar o simplă curgere de opinii nu prea argumentate, pe foarte multe teme, ci o platformă foarte bine moderată şi sistematizată, eventual cu rezumate şi inventar de opinii (inclusiv referiri la cele exprimate pe alte bloguri) la punctele de cotitură ale discuţiilor, divizarea subdirecţiilor de aprofundat, propunerea de teme adiacente, material documentar comentat polemic, invitaţi (cum ar fi adică un fel de ghestpăusturi la obiect) şi tot felul de năzbâtii. Opinia specialiştilor e că nu se pot vorbi chestiuni serioase pe blog, fiind o chestie clar neserioasă cel puţin pe la noi – deşi somităţile pot vorbi orice oriunde, dar nu discută cu fitecine. Şi au dreptate, dacă stai să te gândeşti că, fără o cultură a dialogului, fără construirea unei baze comune cu enormă răbdare, orice discuţie este o risipă inutilă de timp. Cine ştie, poate că folosind o constelaţie de bloguri specializate ar reuşi şi oameni care nu citesc cărţi – dar pot gândi şi vor să o facă în timp ce află lucruri noi – să se conecteze la seriozitate necurgătoare. Chiar şi fără seriozitate, simpla îndosariere a tuturor curentelor de opinie pe un anume subiect este de-a dreptul fascinantă, dă seama de imensa împrăştiere a gândirii umane care se desface în evantai precum o deltă. Ioan Petru Culianu remarca şi faptul că această acoperire a spaţiului ideatic este arborescentă (el spunea că ar fi dihotomică, dar îmi permit să cred că dualismul este universal valabil), mai devreme sau mai târziu apărând exponenţii tuturor posibilităţilor de decizie din punctele nodale.
        Dar de ce am pune în cârca blogurilor o asemena sarcină imensă? Bun, FB şi blogurile ne fac reclamă ca persoane, iar asta nu e suficient de util culturii şi societăţii – noroc că măcar pot mobiliza galeriile sau sindicaliştii.
        Din câte am înţeles din discuţiile de pe bloguri, evanghelicii de frunte au dorit să folosească Internetul în primul rând pentru a spori vizibilitatea evanghelicilor în societate – un fel de a dovedi că sunt deja sarea pământului şi pot deveni mai rapid lumina lumii folosind evanghelizarea virtuală. Că asta a avut şi are dezavantajul de a arăta şi părţile neplăcute, n-ai ce-i face… Apoi, se pare că mulţi ar dori să schimbe ceva chiar în mişcarea evanghelică folosind blogurile şi FB, iar aici fiecare e cu misiunea lui (tot ministry, cum s-ar zice). Dar cred că nu trebuie să uităm nevoia de a comunica, pur şi simplu, când şi cum şi ce ai chef la un moment dat! E şi asta un fel de curăţi(r)e a inimii, să mai uiţi din când în când că ai o misiune şi trebuie să fii înţelept şi subtil precum un şarpe farmaceutic!

      8. (Cel puţin) O întrebare indiscretă: cum merge dogmatizul? Care ar fi criteriile de „succes”, şi cât timp le-ai acorda să se împlinească? Numărul de noi propuneri sau reacţii din partea cititorilor îşi pot face loc printre criterii? Te-ar descuraja să nu aibă „succes” la capitolul accesări zilnice? Întreb pentru că tonul prezentului articol mă cam îngrijorează, şi sper ca elanul tău să aibă viaţă lungă… Dar elanul trăieşte oare numai cu speranţă, nu s-ar hrăni şi dânsul cu ceva mai colorat şi zemos? O pole-mică, mică de tot, ceva like-uri rătăcite, steluţe de rating căzătoare?

  2. Eu am început să mă despart de blog. Într-adevăr, pe facebook începe să fie tot mai plictisitor. În schimb, îmi scriu toate chestiunile (ideile, meditațiile etc.) în romanul la care lucrez. Cum s-ar zice, eu nu-s în larg, ci undeva prin aer.

  3. Eu nu cred că scăderea fluxului comentariilor de blog constă în lipsa de importanţă a postărilor, fiindcă, realistic vorbind, din orice idee pe care o transmite o simplă postare s-ar putea face şi un comentariu bun. Dă-i unui om raţional un cuvînt (sau chiar o silabă) şi va face din el un comentariu!

    Însă, alta e realitatea pe care o reflectă reticenţa faţă de actul comentării.
    Una din realităţi este aceea că nimeni nu vrea să fie papagal (sau cel puţin considerat aşa de către alţi papagali-blogorici* care, săracii de ei, cîrîie în colivia-blog proprie avînd pretenţia că sînt acvile libere şi că pot schimba idei cu alţii, cînd, în realitate, intenţia lor, care-i trădează, numai în schimbul de idei nu constă, ci în transmiterea unor mesaje şi într-un dor lăuntric de a se auto-comunica pe ei înşişi, iar pe blogul unora nu intră nici măcar „cel care fuge de tămîie”, fiindcă nu-i cunoaşte nimeni).

    Nu sînt de acord nici cu opinia lui Răsvan Cristian, fiindcă blogul nu-i nici pe departe deşertăciune. Chiar ne ajutăm unii pe alţii, ştim unii de alţii, ne minunăm de măreţia lui Dumnezeu existentă în noi, iar asta ne întăreşte în duh. Spun aceasta din experienţă proprie.

    Mai sînt alte cauze importante ce ţin de administrarea unui blog, de alte atitudini carente ale administratorului de blog, dar despre care nu-mi pică deloc bine să fac vorbire.

    Menţiune clarificatoare : cele două, trei bloguri pe care am obişnuit să scriu cîte ceva m-au ajutat enorm şi am încontinuare aceeaşi preţuire faţă de ele şi faţă de proprietarii lor!
    ________________
    Blo-go-rici* – accentul se pune pe a treia silabă, ca şi la cuvîntul po-go-nici.

    1. Domnule, probabil n-am fost eu destul de nuanţat. N-am afirmat nicăieri că blogul sau facebookul ar fi deşertice, ci pagina mea, traiectul meu, periplul meu în mine însumi e deşertic. Nu mi-aş permite să comentez oazele altora. E treaba fiecăruia unde-și adapă cămilele. Postarea mea a fost o metaforă despre abur, nu despre abajur.

      1. „Cu toate asta, ȋmpărtăşesc impresia lui Răsvan Cristian că blogurile parcă au secat ȋn relevanţa lor pentru consumatorii de publicistică virtuală, lăsȃnd să se vadă ȋn jurul lor ceva ce cred că a fost dintotdeauna acolo, dar ne-am prefăcut că nu vedem: deşertul.”

      2. Insinuezi că Răsvan s-a referit la domnul Dyo? Fie și așa! 😉
        Deși nu eu sunt cel care i-a atribuit acestuia expresia cu deșertăciunea blogurilor … Nici prin gând nu mi-a trecut vreodată așa ceva: sunt blogger și sunt mândru de asta! 🙂 Credeam că asta e de la sine înțeles.
        E cazul să-mi explic eu abajurul cu deșertul?

      3. Nu mai sînt necesare explicaţii. Eu eram cel taxat. 🙂
        Dacă s-a referit la cazul de excepţie al domniei sale, e clar că nu s-a referit la abajur, nu?! Căci, vorba latinului, „exceptio est strictissimae interpretationis”!

  4. Pe Facebook poti sa-ti creezi o identitate falsa, asta e ,,avantajul”,pe majoritatea care mi-au cerut prietenia ii cunosc cum s-ar zice ,,la bani marunti” iar cand ii vad ce postari ,,inteligente” baga, nu ma pot abtine sa nu trag un ,,topor”! Pentru mine Facebook inseamna relaxare, bascalie, socializare , in schimb, comentariul pe un blog e o adevarata provocare, imi solicita mintea, diplomatia de-a aborda subiecte mai delicate si ceea ce imi place cel mai mult, putinta de-a invata de la altii, sunt anumite teme care necesita un studiu asiduuu, aici le primesc ,,mura-n gura” doar sa am mintea deschisa iar acesta e un avantaj enorm.

  5. Dragilor DD, a spune că Facebook-ul e plictisitor e cam de… Tolba cu tîmpenii.

    E ca și cum ai spune că a șofa e plictisitor, sau a cînta la chitară / lăută e plictisitor, sau chiar că viața e plictisitoare…

    Ei bine, viaţa nu e plictisitoare decît doar pentru o perioadă şi doar pentru cineva / cîțiva, dar nu pentru toţi deodată şi ireversibil…

    La fel e şi cu Facebook. Dacă socotiţi că e plictisitor pentru voi asta nu înseamnă deloc că Facebook e plictisitor.

    Cîţi nu găsesc Biblia plictisitoare? Oare de ce?…

    Sau teologia? 🙂

    Azi, de exemplu, am avut ocazia să dau replica unor citate ale pastorului… Chris, tradus în românește și promovat pe Facebook.

    Exact ce ați vrea voi să aibă loc pe bloguri: comentarii și replici, sau măcar material de ironii…

    Uite, pe Facebook e loc și de Full Contact!… Cum să fie plictisitor?…

    Trebuie doar să stabiliți: vreți să cîntați la chitară (clasică, pentru care vă trebuie unghii) sau la lăută (pentru care trebuie să vă tăiați unghiille)?

    Bine, am înțeles, voi vreți la lăută… 🙂

    Dar sînt o droaie care au unghii… 🙂

    Facebook e chitara la care ei ciupesc de zor…

    Și zdrăngăne, da… Acorduri pe tonică, subdominantă și dominantă, uneori cu relativele lor, și atît… Mda, plictisitor (pentru cei care ne-am educat sonoritățile armonice)…

    Aș putea o droaie de exemple care arată că Facebook este oricum, dar nu plictisitor…

    Și mă gîndesc că românii nici nu au dat de gustul Twitter-ului…

    Alte nații au făcut revoluție cu Twitter… Cum să nu fie interesant atunci?

    1. Corectează-mă dacă greșesc, dar mi se pare că în afară de Dorin n-a zis nimeni altcineva că Facebook-ul este plictisitor. Din acest motiv cred că al tău comentariu trebuia adresat la singular împricinatului.
      Dacă o să ai ceva să îmi spui și mie, asta ar fi interesant de văzut …

  6. Mda, mă gîndeam eu că mă pui să reformulez…

    Dar, totuși, starea TA pe care ne-ai împărtășit-o în legătură cu Facebook poate duce la o interpretare referitoare la Facebook (pentru cititorii neobișnuiți cu distincțiile):

    „Eu dacă stau mai mult de cinci minute pe Facebook ajung robit iremediabil de un sentiment al inutilităţii şi al risipirii ȋn praf de Cuca Măcăii. Mă plictisesc la culme şi am impresia că dacă trăgeam un pui de somn eram mult mai cȃştigat.”

    Pe de altă parte, nici Dorin nu cred că a vrut neapărat să zică că Facebook e plictisitor, ci că pentru EL e plictisitor…

    Eu zic că merită să medităm la toate cîte s-au zis, dar mai ales să nu exagerăm… 🙂

    1. Bun, aceste nuanțări fac comentariul tău mai comestibil și pentru mine (ca să nu vorbesc în numele altora).
      Pot fi puse în balanță mai multe aspecte, nici măcar nu am pretenția că le-am amintit pe toate în postarea mea. Am menționat faptul că Facebook mă binedispune adesea și că găsesc nu de puține ori legături interesante către terțe pagini de opinie ori informație.
      Adaug un detaliu ceva mai intim, în premieră: pentru soția mea, după ce a resimțit din plin pierderea de anul trecut, Facebook a fost un util instrument de conviețuire (oribil cuvânt, dar nu găsesc altul acum) cu suferința între oameni, ca tip de reacție opusă închiderii în sine (stare prin care se trece mult mai greu in procesul crudei despărțiri).
      Deci … da, aș spune că Facebook-ul nu e nici rău, nici plictisitor, ci doar excentric felului meu de a mă apropia prin scris de oameni. Nu garantez că mă voi putea adapta vreodată acestui stil de Full Contact. 😦

  7. Cine crede ca isi face o identitate falsa si poate sa aiba succes,se insala amarnic chiar daca in parte financiara si afaceri prospera si ajunge in puterea reclamei cum isi doreste.Cazuri sint multe si la politicieni,la corporatiuni,lideri religiosi si alte domenii sociale!!!Azi prin paginile de accesare multe se pot descoperi si cei din cadrul judiciar ajuta mult la obtinerea acestor informatii in zilele de azi .Trist este pentru cei ce se pretind crestini,slujitori ai Domnului Isus si prin faptele ce le expun inafara serviciului divin in mod firesc se dau de gol!!!

  8. Ati scris frumos. Ce scrieti pe blog ‘it’s a keeper’: calitate, profunzime – in timp ce facebook-ul e un talcioc care ne ademeneste cu tot felul de desartaciuni. Blogul e o manastire, tot mai rar vizitata de oameni, facebook-ul e un ‘mall’. Dar nu e greu de ghicit unde trebuie sa tragem daca vrem ca „lumina noastra sa fie vazuta de cit mai multi oameni”.

  9. Ce am eu de obiectat față de facebook este că, deși e folosit pe post de aspirator de comentarii și transmițător al lor pe bloguri, ajunge să fie o gaură neagră, iar comentariile se întorc în facebook în loc să curgă mai departe în deschiderea largă a blogurilor.

    Însă nu cred că facebookul e de vină pentru asta. Sau pentru altele. Facebookul nu-mi pare că poate fi învinovățit. El este o stradă. În funcție de oamenii care o traversează, strada poate fi un Champs-Elysées sau o Via Dolorosa sau circuitul de la Imola.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s