Tu, oglinda


Cum aș putea vreodată recunoaște Evanghelia din inima mea, fără ajutorul tău? Cum mi-aș putea confirma de unul singur dreapta cale pe care pășesc?

Nu-mi ajunge să spun “sunt creștin”: este nevoie fie ca cineva să-mi spună „amin!”, fie să cunosc mângâierea pietrelor potrivnicilor, fie să fiu pus față în față cu propriile-mi iluzii. Apoi, calea mea trece printre reflexiile propriilor fapte în cei de teapa ta, martorii vieții mele.

Descoperirea frumuseții Cerului, ca într-o oglindă, abia conturată pupilelor duhovnicești, are loc numai în iubire, iar pentru ca aceasta să curgă este nevoie de cel puțin doi.

Cel binecuvântat este, vă reamintesc, întotdeauna cu o treaptă mai jos, căci nu se cuvine ca tocmai ea, binecuvântarea, să sfideze legile gravitației …

28 de comentarii

  1. „Descoperirea frumuseţii Cerului, ca ȋntr-o oghindă, abia conturată pupilelor duhovniceşti, are loc numai ȋn iubire, iar pentru ca această să curgă este nevoie de cel puţin doi, cel care binecuvȃntat fiind ȋntotdeauna cu o treaptă mai jos, căci binecuvȃntarea nu poate nici ea să sfideze gravitaţia …”
    NU CAUT NOD ÎN PAPURĂ!
    Gravitaţia în cazul binecuvântării nu se sfidează când spui „Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul Universului!”. E posibil s-o sfidezi tocmai când nu crezi, zicând „Binecuvântat să fii tu…” sau „Te binecuvântez”. Dar e posibil să sfidezi nu gravitaţia, ci binecuvântarea însăşi de a o putea sfida, când te sperie gândul că poţi binecuvânta.

    1. Aș spune, în primul rând, că trăiesc sub puternica impresie că atunci când zic “Binecuvântat eşti, Doamne!”, tot eu sunt cel binecuvântat; nu că m-ar speria gândul de a-L binecuvânta pe Cel Preaînalt, dar asta se întâmplă deocamdată … Restul ar fi doar speculație pripită și deloc înțeleaptă din partea mea.
      În al doilea rând, mai important chiar: cuvintele de mai sus trebuie privite ca mărturisiri ale nevoii unei relații anume între mine și tine, cititorul acestor rânduri. Eu … mă adresez ție. Adaug însă, întru lărgirea orizontului discuției, că între noi nu cred că binecuvântarea urcă vreodată. Admit, însă, că s-ar putea să greșesc: rămâne însă un subiect deloc ușor de rumegat, nu?

    2. Ne-am înțeles, deci!
      Partea clară este aceea că există un Singur izvor de binecuvântare. Nu-l putem tulbura noi, dar valuri putem face, ca niște copii jucăuși sau ca niște ingineri hidrotehnicieni?
      Dar subiectul cred că era binecuvântarea iubirii, fără de care oglinzile ne vorbesc de rău și ne spun că nici urmă n-avem din frumusețea Cerului. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu oameni atât de urâți…

  2. „este nevoie ca cineva… să-mi scoată ȋn evidenţă autoȋnşelarea.”
    Asa deci, cu ce sa continui? 🙂

    1. Deci doamna Ana, care ziceți dumneavoastră că e esența creștinismului autentic și salvator? Că Dyo e clar că n-a înțeles-o, din moment ce se autoînșeală.

    2. Ori poate sunteți de părere, ca Marius Cruceru, că e periculos să crezi că există o esență a creștinismului – toate detaliile contează? Neapărat să ne lămuriți atunci cu calendarul ăl bun, vă rugăm.

    3. Și care mai este, doamnă Ana, libertatea în Cristos, dacă trebuie să le facem pe toate și să nu lăsăm ceva nefăcut? Să fie libertatea de a face slalom printre detalii neconvenabile, inestetice, respingătoare? Să fie libertatea de a lega și dezlega esența creștinismului de un anumit set de detalii care ne definesc temporar credincioșia? Să fie aceea de a turna esența în acel set de detalii care ne dă mai multă siguranță și liniște? Sau libertatea de a hăitui esența într-o căutare permanentă în care detaliile strică mereu perfecțiunea limanului? Hm? Ce ziceți, doamnă Ana, ați găsit limanul, ca să-l recomandați cusurgiilor? Știți că ăștia nu cred în pliante publicitare…

      1. Care e libertatea in Hristos, zici?
        Sa faci tot ce e scris sa faci, sa nu te vezi victima daca nu le faci si sa zici precum orbul Bartimeu (parafrazez), „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul”.
        Impotriva acestor chestiuni nu e lege.

    4. Doamna Ana, sunteti luata la ,,foc automat” pentru felul categoric de-a pune problema ! ,, Acum vedem in ghicitura, atunci vom vedea fata catre fata” , va spun ceva aceste cuvinte? Sunteti taxata pentru faptul ca din ceea ce spuneti si cum spuneti, dumneavoastra deja vedeti fata catre fata, noi astia, ,,cusurgiii”, parca ne incapatanam sa nu vedem ceea ce este atat de ,,clar”……, pentru unii.

      1. Si pana la urma, si a-ti face de cap e tot un fel de-al cauta pe Dumnezeu, e calea fiului risipitor, mult mai anevoioasa si mult mai plina de lacrimi, doar cei ,,puri” spun altceva, poate le da ghes invidia ca nu au avut si ei curaj sa muste din mar? Un deget acuzator si-o privire neiertatoare e tocmai buna pentru cel ce-a indraznit sa incalce Legea dar parca ce bine mi-ar sta si mie sa ma destrabalez dar cum s-o fac , nu-mi pot pierde mantuirea sufletului. Uita-te la el, cat de manjit e de noroi, asa sa si ramana,e garantia mea ca eu voi ajunge in rai, sunt mult mai bun, ce mai bun, nu exista termen de comparatie intre mine si el ….

      2. „esenta crestinismului salvator”, „libertatea de a hartui esenta”, „calendarul al bun”, „slalom printre detalii neconvenabile, inestetice, respingătoare”, „perfectiunea limanului”, „pliante publicitare”, etc.

        Nu vorbesti destul de clar.
        Uite aici mostra mai clara decit cele de mai sus:

        🙂

      3. Ar fi nostim, doamnă Ana, doar dacă era probă de casting la „După dealuri”… Cam astea sunt soluțiile în societatea românească, asta e clar: se începe cu haz (eventual de necaz, nu musai) și se termină cu breaking news.
        Dragă Florin, trăgeam și eu în camera cu oglinzi deformante, că prea mă recunosc bine în toate și sunt caraghios de speriat…

  3. Sa vezi chipul lui Dumnezeu in cel de langa tine e un dar de la Dumnezeu, mintea umana nu poate sa perceapa o asemenea realitate doar daca ti se descopera de sus. ,,Cine ziceti voi ca sunt eu …”, va aduceti aminte? Aceasta axioma se aplica si ultimului betiv de pe marginea santului. Cine zici ca e el? El esti tu , e fratele tau mai slab cazut sub cruce, poate mult prea grea pentru puterile lui limitate! Daca am intelege aceasta realitate pe care ati zugravit-o dumneavoastra mai sus ar disparea judecata dintre noi, incet, incet, am face loc iubirii, am intelege ca in rai nu ajunge cel ce se straduieste sa ajunga ci acela care simte ca nu merita sa ajunga pentru ca si-a vazut chipul in oglinda iubirii!

  4. Martorii vietii, carora le poti da o imbratisare sau o bucata de paine, au marturia lor si pot spune „amin” fara rezerve. Lumea virtuala, unde se ofera idei, e diferita si nu putem spune „impotriva acestor lucruri nu este lege”

    1. Don’t be such a killjoy Christian… Între virtual și real poate fi doar o pojghiță subțire, dacă încercăm. Dintre dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blîndeţe și înfrînarea poftelor, nici măcar una nu se oprește în real fără să poată subzista în virtual. Și invers. Prezumția de vinovăție și depravare totală e de multe ori învinsă de realitate. Dar nu realitatea ne va spăla, nici autoînvinovățirea, ci sângele Mielului.

  5. Este interesantă relaţia complexă pe care aţi creat-o.
    Îngăduindu-mi să generalizez şi să reformulez un pic, spuneţi că recunoaşterea Evangheliei îşi găseşte potenţialitatea, practicabilitatea, în mod indispensabil în reflexiile ce sînt posibile doar prin existenţa celorlalţi oameni care se conjoară reciproc. Altfel spus, Evanghelia presupune obligatoriu o relaţie, adică cel puţin o minimalitate umană care nu suportă relaţia lui „unu”, ci un minim de „doi”.
    Aplicînd acestui adevăr un simplu exerciţiu conjectural se naşte următoarea întrebare : oare dacă pe pămînt ar fi existat un singur om, ar mai fi putut naşte / fiinţa / exista / justifica Evanghelia? Dacă nu, atunci Cuvîntul evanghelic nu ţine „in principali” de existenţialitate, ci de socialitate, fiind implicat, în mod condiţionat, de relaţiile ce urmau a fi prilejuite peste vremi de societate.
    Aplicînd principiul lui Gaius, „Nec plus in accessione esse potest, quam in principali”(nu poate exista în accesoriu mai mult decît în principal), d.p.d.v. evanghelic existenţa devine un accesoriu al comunităţii, astfel încît Evanghelia se găseşte şi se verifică pe sine „in principali” în cadrul relaţiei, şi „in accessione” prin existenţialitate, fiindcă „Evangelium reprehendo ex facto oritur”(verificarea Evangheliei se naşte din fapte), iar faptele sînt societale, nu existenţiale.

    Apoi, din acelaşi tip de relaţie, schimbîndu-se legea gravitaţiei spirituale, se cade prin dragoste reciprocă în sus spre descoperirea frumuseţii cerului, descoperire care, pe fond, este cauzată nu de faptul existenţial, ci tot de cel relaţional.
    Deci, cerul nu se descoperă din faptul existenţei, ci din/prin faptul relaţiei.

    1. Raspunsul tău îmi aduce aminte de „tătucul” Kierkegaard – the individual, cum se recomanda el însuși – care nu a putut trece cu vederea faptul că asumarea intimă și eroică a căii credinței se pretează adesea la consecințe dramatice între cei din jur. Avraam nu a urcat singur pe muntele Moria. Drama sa interioară, pur existențială din perspectiva oricărei alte ființe în afară de Avraam, s-a întrupat în realitatea faptelor concrete printr-un cuțit ridicat deasupra unui flăcău de vreo doișpe anișori …
      Încă încerc să realizez dimensiunea atentatului la dinamica aceasta a umblării între oglinzi din episodul relatat de Moise cu omul care s-a dus să strângă lemne în ziua Sabatului. Au priceput cu toții că ceva nu era în regulă acolo: le lipsea un etalon pentru a estima gravitatea distorsiunii produse.
      Mă simt asemeni unei ape într-o albie: nu am cerut să fiu așa … dar sunt nevoit să o iau la vale: destinul meu este să curg. Evanghelia răscumpără până la urmă și această perfidă senzație de aruncare în lume – fără să-mi fi cerut careva părerea, am fost adus pe lume într-un context pe care nu l-am hotărât eu – oferind sens unei voințe care depășește în complexitatea originilor sale orice capacitate omenească de a o explica științific.
      Singura teamă pe care o am, în această privință, este să nu mă transform într-o viitură și să las în urmă jale și plânset … 😦

      1. Îmi place ideea asta de „dinamică spirituală printre oglinzi” 🙂 ; un concurs rapid între spiritual şi existenţial în contextul căruia diferenţa o face drama sau percepţia de dramatic.
        Nu ştiu dacă, cel puţin într-un anume sens, consecinţa dramatică poate consta şi în neînţelegerea „oglinzilor”(a martorilor din jur) manifestată faţă de cazul/situaţia unei persoane care asumă o înţelegere şi o experienţă de un alt nivel spiritual, dar care pentru oglinditori să nu aibe decît semnificaţia şi efectul/impactul unui simplu fapt existenţial. Dacă ar fi aşa, ar însemna să admitem posibilitatea existenţei unor complexe spirituale de tip intra-personal, care pot depăşi spaţiul de oglindire sau capacitatea de reflecţie reală, de cuprindere, a oglinzilor.
        Mă întreb dacă poate fi apt de neînţelegere cazul evanghelic sau dacă ar putea fi el compatibil cu un complex evanghelic? poate deveni neînţeles pentru cei din preajmă din cauza adîncimii sau înălţimii spirituale pe care le poate atinge un pămîntean, fie el şi Avraam? sau, altfel spus, există oare complexe evanghelice/spirituale care nu pot fi transmise inteligibil bisericii sau chiar celor din jur?

        Dacă problema aceasta o plasăm strict în context bisericesc, atunci eventualitatea unor neînţelegeri generale ar mirosi a cruntă lipsă de unitate intra-comunitară, iar cauzele ar fi cel puţin greu de descris.

  6. Mi-am facut , demult mi-am facut, asa un obicei de-a reciti ceea ce am citit, de multe ori de mai multe ori, citesc o carte pentru a intelege, o recitesc pentru a-mi fixa ceea ce am inteles si de multe ori pentru a descoperi alte intelesuri, oamenii mai totdeaua se ascund in spatele cuvintelor si lasa anumite portite pentru a fi descoperiti, si acesta e unul dintre motive care ma fac sa revin la text o data si inca o data…
    Recitind a nu stiu cata oara( de multe ori revin ,,la baza” in urma citirii vreunui comentariu) de data aceasta mi-a sarit in ochi titlul ,… Tu, oglinda …, genial, acum imi dau seama ca noi de fapt ne aliniem viata dupa o formula magica dintr-o poveste din copilarie: OGLINDA OGLINJOARA, CARE-I CEA MAI FRUMOASA DIN TARA? Traim sub auspiciile acestui blestem si am ucide in numele unui raspuns pozitiv!

    1. Dragă Florin, nu ştiu dacă aici e vorba, neapărat, de laude sau de încîntarea pe care unii oameni o simt atunci cînd stau în faţa oglinzii, dar, în mod sigur, Scriptura se verifică ÎN NOI prin cei DIN JURUL nostru. Ideea e că, fără seamăn (adică, fără apropiatul din jurul nostru) NU EXISTĂ SCRIPTURĂ !

      1. Adevarat grait, ca Scriptura se verifica in noi prin cei din jurul nostru! De-aceea si avem grija sa ne inconjuram doar de oameni ca noi, pentru a avea o oglindire convenabila. In adevarata oglinda nu alegem noi momentul cand trebuie sa ne privim, vine pur si simplu si ce e miraculos,un miracol de-o nuditate inspaimantatoare, e faptul ca nu exista cale de mijloc, esti pus intre doua alternative antagonice, sa iubesti sau sa urasti, sa zici printre lacrimi, Domnul meu si Dumnezeul meu sau , plin de manie sfanta justificata, sa strigi cu pumnii stransi: RASTIGNITI-L, nu e ca noi!

        Cand am zis, Oglinda, oglinjoara, nu m-am referit neaparat la frumusete, e doar o trasatura ce ne caracterizeaza dar putem pune in loc inteligenta , bogatia chiar credinta si sfintenia si ….. se declanseaza iadul , doar intelepciunea divina si dragostea dintre noi care tot de Sus am primit-o-n dar, ne mai pot salva!

        Deci , oglinda , oglinjoara, vreau sa fiu cel mai credincios din tara, religia mea sa fie unica religie mantuitoare iar sfintenia sa mi se cuvina numai mie! Asa-i ca suna foarte cunoscute aceste cuvinte…..?

  7. Interesant este ca noi dorim sa privim in oglinda si sa vedem altceva decat sintem sau aparem.Dorim ca oglinda sa reflecte reclama atragatoare cu minuni si cu luari in slavi !!Toti acestia la urma urmei ramin cu un gust amar chiar daca ajung ridicati pe culmile inalte.In fiecare generatie oglinzile au dorit sa aiba valoare in expunere pentru valoare fireasca!!Si Satana se foloseste de ceea ce oglindeste si atrage;”, I-a aratat toate imparatiile lumii si stralucirea lor si I-a zis:
    9. „Toate aceste lucruri Ti le voi da Tie, daca Te vei arunca cu fata la pamant si Te vei inchina mie.”
    Sa nu ajungem si noi sa ingenunghem in fata oglinzilor stralucitoare si sa ne expun pentru o reclama umana in puterea firii fiindca gestul ar fi poate unul fatal!!!!!!

    1. ,,…Si Satana se foloseste de ceea ce oglindeste si atrage;”, I-a aratat toate imparatiile lumii si stralucirea lor si I-a zis:
      9. “Toate aceste lucruri Ti le voi da Tie, daca Te vei arunca cu fata la pamant si Te vei inchina mie.”

      Aceasta parte de comentariu mi-a adus aminte de o pictura de Grigorescu, nu-mi mai aduc aminte din ce biserica, are ca tema ispitirea lui Iisus din pustia Quarantaniei. Diavolul este pictat in oglinda, copie fidela a Mantuitorului, singurul detaliu care-i diferentiaza e fata putin mai intunecata a Celui Rau! E extraordinar, aceasta tusa de culoare scoate in evidenta , in primul rand, geniul artistului, in al doilea rand, naste o intrebare: putea-vom noi sa facem diferenta intre lumina si intuneric, intre stralucitor si intunecat? ,,DACA OCHIUL TAU E BUN, TOT TRUPUL TAU VA FI PLIN DE LUMINA, DACA OCHIUL TAU E RAU ,TOT TRUPUL TAU VA FI PLIN DE INTUNERIC!”
      Aici e secretul, prin aceasta vom putea alege binele de rau sau vom congunda raul ca fiind un bine suprem! De la felul nostru de-a fi porneste totul!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s