Revelațiune și simțire (1)


Preambul

În urmă cu câteva luni Teofil Stanciu ne provoca mințile evanghelice cu privire la disconfortul nostru drept-credincios față revelația generală. Atunci, o reacție a mea mai “din topor”, la reblogare, a iscat o discuție destul de aprinsă – însă cu folos, zic eu – cu Natan Mladin pe tema principiului Sola Scriptura și a efectelor sale asupra perspectivei evanghelice în privința revelației.

Următoarele rânduri sunt o adaptare a unui eseu scris de curând pe o temă adiacentă celei propuse de Teofil – relația dintre revelația generală și Scriptură – în care invit la o evaluare a posibilităților pe care Scriptura le oferă credinciosului în relaționarea sa cu epistolele negrăite ale lui Dumnezeu pe care le întâlnim în natură, în istorie sau în conștiință.

Introducere

Atunci când se pune problema cunoașterii lui Dumnezeu, ca expresie a vieții veșnice pe care credinciosul o are în Cristos, unul din cele mai importante concepte la care gândirea creștină face apel este cel de revelație. Prin el, teologul creștin își mărturisește dependența de o altă sursă de informații, una care vine din exterior. În absența revelației, înțeleasă ca “act al lui Dumnezeu prin care El se descoperă pe Sine sau comunică minții un adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut pe nici o altă cale” [1], omul nu poate să îl cunoască cu adevărat pe Dumnezeu.

În mod tradițional, teologia creștină postulează două forme ale revelației lui Dumnezeu, cea generală – accesibilă tuturor oamenilor, întâlnită în natură, în istorie și în conștiință – și cea specială, limitată atât în formele ei de exprimare, cât și în adresabilitate. În cadrul celei de-a doua forme de revelație, Sfânta Scriptură ocupă un loc esențial ca fiind “cea mai clară și singura revelație infailibilă”[2]. De pe această poziție, principiul conform căruia Scriptura este filtrul și autoritatea prin care se interpretează revelația generală este unul firesc, legitim.

Cum funcționează în practică un astfel de principiu? Întrebarea nu este una retorică; ea are în vedere nu puține execese ale reprezentanților creștinismului evanghelic legate de înțelegerea rolului Scripturii în revelarea adevărului despre Dumnezeu. De pildă, în binecunoscuta sa carte The scandal of the evangelical mind, Mark Noll observă felul în care apropierea de Scriptură a fost modelată în primele decenii ale secolului XIX, în Statele Unite, de Iluminism. Noll remarcă acolo încrederea creștinilor evanghelici în capacitatea rațiunii de a interpreta corect, pe baza unei metodologii newtoniene, mesajul Sfintei Scripturi. Citatul din Charles Hodge este relevant în acest sens:

Biblia este pentru teolog ceea ce natura este pentru omul de știință. Este magazia sa de fapte; iar metoda prin care ajunge la învătătura Bibliei este aceeași cu cea pe care cercetătorul naturii o folosește pentru a descifra învățămintele naturii … Datoria teologului creștin este să identifice, să adune și să combine toate faptele revelate de Dumnezeu despre Sine și despre relația noastră cu El. Toate acestea sunt în Biblie.[3]

Alături de această încredere în metodă, una care subminează rolul esențial al Duhului Sfânt în procesul de înțelegere a Cuvântului scris, izolarea Scripturii ca singură cale revelatoare a adevărului creștin este un alt exces nedorit (sublinierea îmi aparține):

Creștinismul adevărat și sănătos este acela care se bazează totalmente și exclusiv pe învățăturile directe și clare ale Cuvântului lui Dumnezeu scris în Scriptură.”[4]

Din păcate, într-un astfel de cadru, creștinul evanghelic este demotivat în a mai căuta vreun folos în revelația generală. Cel mult aceasta va fi apelată ocazional, în demersuri apologetice precum cele ale lui Ravi Zacharias și Dinesh D’Souza, rămânând ca tot ce ține de umblarea noastră cu Dumnezeu să se bazeze exclusiv pe Biblie.

Este necesară o abordare mai echilibrată a relației dintre revelația generală și Scriptură. Avem nevoie de fiecare mesaj pe care Dumnezeu ni l-a transmis, să îl citim, să îl trăim și să îl semănăm cu credincioșie în ogorul Evangheliei, pentru ca la vremea potrivită el să aducă roadă din belșug. În eseul de față – unul care nu își propune să pună în discuție în vreun fel rolul fundamental pe care Scriptura îl are în cunoașterea lui Dumnezeu – voi creiona un cadru în care i se redă revelației generale locul pe care îl merită în modelarea unei vieții creștine împlinite alături de Domnul nostru.

Demersul meu cuprinde trei părți, câte una dedicată relației dintre Scriptură cu fiecare dintre cele trei domenii ale revelației generale, iar în final sunt punctate câteva concluzii. Pe tot parcursul acestor rânduri calea propusă spre evaluare pleacă dinspre revelația Scripturii înspre revelația generală, adresându-mă astfel în primul rând cititorului creștin.

(va urma)

[1],[2] H.C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, Societatea Misionară Română, Oradea, 1986, p. 8 , respectiv p.19

[3]

Mark Noll, The scandal of the evangelical mind, William B. Erdmans Publishing Company, Part 2, ediție Kindle

[4]

Iosif Țon, Credința adevărată, Societatea Misionară Română, Oradea, 1991, p. 61

14 gânduri despre “Revelațiune și simțire (1)

  1. Postarea ta m-a dus cu mintea către alte meleaguri ale sufletului omenesc. Cîte discuţii n-au fost, de-a lungul timpului, ce loc să acorde pictorul peisajului într-un tablou şi cîtă importanţă personajului central al compoziţiei. Cu greu s-au armonizat amîndouă. Acum am scăpat de dispute, am devenit abstracţi.

    1. Nu sunt lucruri noi dar, mulțumesc pt link; poate fi de folos unora, cu condiția bunei deosebiri a materialului ideologic de cel informativ, unul alminteri destul de pertinent …

    1. Simțire ca instrument de lucru al adevărului revelat – unul față de care suntem obligați să luăm seama – întru modelarea Chipului Celui viu în noi … Suntem niște ipocriți: alegem cu inima, în timp ce pretindem metode tot mai judicioase pentru extragerea adevărului pur și depozitarea lui în dogmatiză.

  2. probabil în contextul ăsta ar trebui amintit și de mărturisirile de credință care se bazează pe revelația scrisă de obicei, dar unele o amintesc și pe cea naturală. e vorba parcă de un fel de revelație la mîna a doua, fiind de fapt o selecție de prescurtări ale revelației la care se adaugă alte articole adiacente.
    și astfel concurează cu revelația, devenind tradiție.

    1. Mă gândesc că reticenţa evanghelicilor faţă de revelaţia naturală, relevată (!) poate cel mai bine de Karl Barth, are două rădăcini principale, de altfel destul de solide: tentaţia intrinsecă spre metafizică, spre speculaţie deistă, şi improbabilitatea descoperirii lui Isus Cristos pe căi contemplative şi fără intervenţia harului divin. Dacă ai la îndemână Cuvântul, revelaţia naturală este secundară însă nu de neglijat, fiind amintită ca impuls iniţial spre întoarcerea către Dumnezeul cel viu. Religiile bazate pe revelaţie naturală se opresc înainte de a recunoaşte minunea succesiunii întrupării, jertfei şi învierii ca singură posibilitate a unui dumnezeu ce-şi iubeşte pătimaş Creaţia de a se revela pe Sine,

      1. Anticipezi anumite lucruri dar … hai să începem, totuși:
        Barth și-a împins până la extrem scepticismul față de teologia naturală; de pe această poziție, nu are sens să admiți măcar posibilitatea parcurgerii unui drum dinspre revelația generală înspre Scriptură. Nu mă pronunț în acest sens, dacă o avea dreptate au ba. Erickson pretinde (teoretic) că este posibil ca cineva să poată fi mântuit prin credință fără să aibă revelația specială (cea scrisă).(Teologie creștină, vol. I, pag. 180). Tare, pentru un calvinist temperat, nu?
        Mă întreb însă dacă el (Barth) exclude cumva abordarea inversă: odată ce ai Scriptura în mâini și ți S-a descoprit Dumnezeu prin ea, totul în jurul tău să capete sens, să se lege dintr-o dată – sau treptat – într-un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru tine. Aiasta-i provocarea mea în eseul de față și nu pot să nu regret faptul că, din princina timpului extrem de limitat (l-am marșt în câteva ore), abia dacă am zgâriat o țâră pe suprafața subiectului 😦

  3. Gasim scris;“Creștinismul adevărat și sănătos este acela care se bazează totalmente și exclusiv pe învățăturile directe și clare ale Cuvântului lui Dumnezeu scris în Scriptură.”
    Prima conditie care apare in forma teoretica ,insa pe urma este nevoie de practica .Orice meserias ori cadru profesional,daca nu are practica in domeniu si succes ,devine falimentar ,chiar daca are o teorie foarte buna.Asa este si cu cei care cunosc foarte bine continutul Scripturii ,dar nu-l practica in scopul in care este lasat .

  4. la ideea aceasta „….Scripturii ca singură cale revelatoare a adevărului creștin este un alt exces nedorit…”, as sublinia totusi ca Scriptura are autoritate (este autoritate), si deci si prioritate, in revelarea a adevărului creștin… adica, este instrumentul prin care lucreaza de regula Dumnezeu in viata omului si, in special, a crestinului, Duhul Sfant aplicand adevarurile Scripturii la viata acestuia/acestora… bineinteles ca Dumnezeu poate lucra si altfel, dar de regula si prioritar o afce prin Scriptura…. asta ca sa nu apara oricine si sa spuna ca el are adevarul suprem, sau ca a a avut stiu eu ce viziune sau ce descoperire…. si lumea este plina astazi de asa ceva!

    1. as adauga ceva „…bineinteles ca Dumnezeu poate lucra si altfel, dar de regula si prioritar o face prin Scriptura (in ea gasim revelata atat calea manturii, Persoana lui Hristos si lucrarea Lui ispasitoare si inlocuitoare, cat si principiile valabile pentru trairea unie vieti dupa voia lui Dumnezeu)…. „

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s