Stare fără de fapt


Cam aşa, cu totul altfel:

El nu mai e comoară de nepreţuit: noi ne-am făcut mărgăritare Lui. Ne-a găsit încă dinainte de întemeierea lumii şi a dat totul ca să ne aibă. Din această cauză, El e al nostru: odată ce a plătit preţul este pentru veşnicie prizonier achiziţiei deja făcute.

Suntem asemeni fiului risipitor care, odată întors la Părintele ceresc, îi spune: Mă recunoşti, Tată? Surpriză: m-am întors, eu, fiul Tău preaiubit! Hm, ce bine miroase! Pentru mine ai tăiat viţelul acela, nu? O să crape frate-miu de ciudă!

Odată început banchetul, cerem excusivitate înaintea celui ce n-a risipit nimic, niciodată, şi înaintea celui încă aflat în slujba porcilor. Căci pe noi ne iubeşte Tatăl (exclusiv!), pe cei de aproape, pe cei ce pot mărturisi ziduri ale credinţei lor, nu pe ei, cei la care harul poposeşte pe negândite într-un chip atât de scandalos!

Căci noi suntem lucrarea Lui … cum zice şi apostolul. Ei sunt departe de toţi şi de toate, dar mai ales de Dumnezeul nostru.

Astfel, nu mai uităm ce e în urma noastră, ci ignorăm ce ni s-a pregătit – lucruri la care mintea noastră se suie fără pic de efort – în timp ce privim înapoi cu mânie, cu o rece dreptate a proprietarului de adevăr, la ruinele care încă ne despart teritoriile moştenite cu atâta trudă.

Le cerem tuturor în vorbă şi în port ceea ce nu putem oferi în trăire. Suntem în stare să zicem Evanghelia în patru puncte, după care să enunţăm normele metodologice ale trării ei într-un compendiu mai voluminos decât tratatele lui Lenin.

Căci creştinismul este religia celor ce îl au pe Dumnezeu.

A noastră. Dacă El mai deţine ceva, este pentru că noi Îi dăm voie, pentru că aşa au stabilit hermeneuticile noastre.

Ar trebui să cerem drepturi de autor peste Dumnezeu, ca să ne putem proteja mai bine investiţia.

Sau mai bine să-I aparţinem …

6 comentarii

      1. Nu e chiar asa, e doar asa … E ceea ce se vrea sa vedem pentru a fi la randul nostru idetitate ontica din ceea ce vedem dar nu va fi asa pentru ca unii dintre noi chiar daca suntem aspri in cuvinte criticand ceea ce se vede, Dumnezeu, nu noi, Dumnezeu ne-a dat darul de-a vedea dincolo de aparente, ca intr-o icoana in care esti chemat sa descoperi a treia dimensiune, poarta spre niciunde, camara sufletului tau ! Nu mi-e teama sa critic pentru ca iubesc aceasta religie, iubind nu vreau altceva decat s-o iubesc si ma mult iar daca spun n-o spun ca sa doara ci pentru ca ma doare ! Aceasta este religia , iubirea in neputinta de-a iubi ! Atata timp cat exista , exista si crestinism, cand va muri, tot exista crestinism pentru ca Cineva s-a sacrificat candva asteptand ca altcineva sa preia stafeta. Iar acest paradox se intampla, fara reclama, nu intr-un mod demostrativ ci pur si simplu ca si o realitate existentiala de restabilire a unui echilibru primordial . Se aprinde o lumina si se stinge aprinzand multe altele dupa un principiu bine stiut din cele mai vechi timpuri: DA MAI DEPARTE …

  1. Tim, nu te obligă nimeni să citești folclor pe blogul meu. Ți-am mai recomandat eu și altădată să-ți cauți alte lecturi, mai potrivite profilului tău. Aici nu faci decât să dai cu bâta-n baltă și – uite, recunosc! – nu am răbdare să-ți explic lucruri ce țin de ABC-ul stilurilor literare la care fac apel în articolele mele.
    Ți-o spun cu prietenie: îți lipsește simțul paradoxului. Nu-i o dramă asta, n-ai pierdut mare lucru 😉 … dar mai lasă-mă și pe mine în pace cu literalismele astea! 😦

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s