Poezia doare. Asemeni unei boli care va fi cunoscută de-acum încolo după numele tău, te-a biruit ca pe nimeni altul; acum se hrăneşte cu bruma de emoţie de după înfulecarea prozaicei pite a mediocrităţii. Nu eşti poet, ci copil, iar asta este o boală a celor şapte ani de-acasă, un fel de pojar instaurat pe strofe scrise după dictare de un copist distrat.
N-o împărtăşeşti nimănui, nu e contagioasă: cei din jurul tăi sunt imuni acelor ritmuri. Inima-ţi vibrează ca o toantă în propriul sertar. Odată scoasă la întunerec, va fi răstignită în proza celor care simt mai bine decât tine, în orice caz, mai corect. Ştiu ce au de făcut: se descurcă în negura dintre stihuri asemeni liliecilor din podul Cetăţii.
Eşti prozator, nu om matur, iar ăsta este talantul tău, dobândit cu multă trudă, trofeu aşezat cu mare grijă în vitrina altcuiva, a mea, poate, sau a liliecilor … nu mi-e foarte clar. Oricum, acolo stă înghesuit între alte nenumărate artefacte ale deşertăciunii, atât de multe că nu mai ai loc să simţi nici măcar o pală de gând, în afară de cel al ostoirii viselor. Proza amorţeşte.
Las-o acolo, nu fi prost.
Apucă-te de teatru!
dyo 
…tremur de frica la gindul ca ai fi putut sa fi critic literar(l)…
În sfârșit mi-am dat seama ce e în regulă cu blogul ăsta: e un loc comun…
Iegzact! Ce ne facem? 😦
Nu știu, sunt în plină disonanță cognitivă. Fiind blogăr, dacă fac un pas greșit și devin critic nu am să mai pot rămâne blogăr, pentru că voi deveni perfect în propria-mi blogoliciune – iar asta înseamnă să-mi șterg blogul. Dar nu suport perfecțiunea, nu reușesc să-i găsesc defectele. Groaznic! Mă duc să-mi critic fostele imperfecțiuni, numai eu știu exact pe unde le-am inserat, programatic, în operă. Vă las cu ale voastre, dar ce fel de creștini sunteți dacă nu vă mărturisiți unii altora imperfecțiunile?
Am senzaţia că asistăm la un fel de duel actualizat între David şi Goliat, sau între George Călinescu şi Ienăchiţă Văcărescu… Redau un suculent (purulent?) extras dintr-un articol de critică literară de înalt nivel, găsit pe un site recomandat ca exemplu de către un exponent al talentului de a descuraja în faşă artiştii mediocri. Disclaimer: urmează cuvinte tulburătoare.
Dar forţa acestui volum nu se trage doar din moartea tatălui. Nu că ar fi fost prea puţin, ar fi fost exact destul (aşa cum a fost destul pentru Radu Vancu, de exemplu). V-am spus de la început că Medeea Iancu are ceva în plus, faţă de Andra Rotaru şi faţă de alţi poeţi tineri. Ea are o Boală. Un CANCER (de fapt boala lui Hodgkin, în fine…). O să spuneţi: „Ei şi, ce e rău în asta? Doar n-a primit premii literare şi cronici elogioase fiindcă are Cancer şi Tată Mort! A primit ce-a primit fiindcă scrie bine!”. Adevărul este că poeta nici nu transformă în arme de şantaj sentimental moartea tatălui („mi-e dor de tata încerc mereu să imaginez un alt film/ speriată/ speriată/ speriată”), sau boala ei, pe care nici nu o numeşte, ci se referă la ea cu fineţe lirică şi subtilitate („îţi arăt: aici am o biopsie aici o alta şi aici a treia./ mi-au penetrat osul ca să vadă ce şi cum./ acum mă simt goală ca atunci cînd m-am spălat cu iod pe sîni pe faţă peste tot”). Şi atunci vă întrebaţi poate, cu sfântă mânie şi întemeiată revoltă: Oare e frumos să-ţi baţi joc de o poetă bolnavă, căreia i-a murit tatăl când era mică? E frumos să te foloseşti, pentru această batjocură, de o retorică ieftină, prefăcându-te că o lauzi, că o iei în serios şi că îi iei apărarea, urmărind de fapt să o ridiculizezi şi să o pui la zid pe biata fată, cu poezia ei cu tot?
Dar am să vă întreb şi eu ceva: E frumos să faci un volum întreg, fie el şi despre Cancer şi Moarte, centrat pe repetiţii şi enumerări, folosite şi răsfolosite până i se face omului silă („stratul iubirii/ stratul candorii/ stratul bunăvoinţei”; „cineva ciuguleşte mărunt/ mărunt/ mărunt din mine”; „chiar dacă voi muri dragul meu/ chiar dacă voi muri şi soarele va face să plesnească strugurii/ chiar dacă voi muri şi pădurile vor pleca care încotro”; „tot ce pot să ştiu/ tot ce pot să uit/ este plasticul gol/ din care m-au făcut// nu mă lăsa să ştiu”; „aripile mele lungi neasemuite/ aripile mele de sare subţiri ca o pojghiţă”; „Ziua Radei tremurîndă ca un cutremur/ Ziua Radei într-un tort frumos cu patru blaturi/ Blatul cerului/ Blatul pămîntului/ Blatul fericirii/ Blatul morţii”; „eu sunt marta care se trezeşte dimineaţa/ cu aerul moale pe umeri. eu sunt marta care se trezeşte dimineaţa/ cu aerul moale pe umeri”; „cine sunt/ cine apasă butonul pentru soare şi se face soare/ cine apasă butonul pentru slăbiciune şi este puternic/ cine apasă butonul pentru moarte/ cine sunt eu”; „atinge-mă, înlătură stratul acesta de ură de pe piept/ stratul iubirii/ stratul candorii/ stratul bunăvoinţei”)?
e o situație atât de întoarsă pe dos, încât mai degrabă prefer să nu spun. se poate să nu spun și să se considere că am spus?
situația cauză, vreau să spun. nu urmările.
Pentru mine este ca și cum ai fi vorbit răspicat, cu voce tare. Se consemnează!
Poezia doare asemenea vietii, intreaga viata nu este decat necaz si suferinta, cu 500 de ani inainte de Hristos a zis-o Budha! Privita in profunzime, aceasta durere nu este altceva decat generator de bucurie, mi-e greu sa explic, abia am inteles cauza acestei bucurii, va veni vremea poate sa inteleg de ce si cum, poate ma ajutati voi cu vreo idee! Durerea cea mai mare este ca daca nu-ti invingi teama de durere, toti ne temem dar unii ne asumam si aceasta teama si calatorim cu ea prin viata ca un prieten apropiat, daca nu-ti invingi aceasta teama , ajungi in final un ,,prozator”, unul care poate sa-ti explice orice fara sa simta nimic! De ce? Pentru ca nu si-a asumat durerea de-a trai ! Paradoxal, cu toate acestea nu este scutit de durere………pentru ca ……traieste si el .
Legat de citatul postat de Agnusstick, e limpede că un metadiscurs ar fi tot penibil, oribil și scârbos.
Însă e de știut că se face critică în funcție de interese și toane. Nu generalizez!…
Între des-ființare și adulare idolatră sunt trepte diferite, după cum dictează interesul. Am auzit (nu o dată) indicații de lucru de genul: este fiul lui X, este recomandat de Y, a făcut asta și cealaltă pentru noi, a venit taman de-acolo, trebuie să-l publicăm, nu putem refuza, trebuie întâmpinat cum se cuvine… La protestele fragile: bine, dar nu ai ce să scoți bun din tot ce-a scris!, se răspundea amenințător că se pasează sarcina altcuiva, care tot o va face până la urmă.
Se mai întâmpla ca poeții să-și citească poeziile în public – chiar un public numeros – și să se întrerupă unii pe alții cu injurii și ironii, cu zeflemeli sau cu pumnul în masă: bă, tu să taci, că tu…
Autorii care nu stârnesc interese atât de mari ori nu-s băgați în seamă, ori sunt criticați în funcție de toanele de moment ale criticului.
Ce-am vrut să spun e că, indiferent ce și cât se lasă la vedere, culisele sunt mai mereu pline, supraaglomerate, picante până la alergie și erupții violente, cu repere mereu schimbătoare. Nu prea ai după ce să te orientezi în acest ocean de scriituri și metascriituri.
Pentru mine problema se simplifică în felul următor: din postura de consumator de poezie (unul moderat, către … puțină – recunosc), nespecialist, nu am nevoie să cunosc culisele, nu mă ajută cu nimic. Când îmi place una, nu mă interesează dacă a fost corect scrisă, dacă respectă exigențele criticilor. Nu îmi este de folos, atunci când sunt la restaurant, ca în timp ce mănânc să fiu agasat de disputele dintre bucătari despre cum a fost sau nu respectată nu știu ce rețetă – mă aștept însă ca ei să-și rezolve problemele în bucătarie pentru ca noi să ne putem bucura de cele mai alese bucate.
În sensul ăsta, în timp ce habar nu am dacă Dorin are sau nu dreptate in plan tehnic, cred că demersul său trebuia exprimat de la bun început în bucătaria specialiștilor și poeților (sunt destule gazete de specialitate, din câte știu), nu pe masa noastră. Nu am nici chef, nici timp, nici pregătirea necesară pentru a emite judecăți de valoare asupra poeziilor nimănui: plăcerea la care mă opresc în continuare este aceea de a le citi și, foarte rar, de a le răspunde într-un mod personal – pe chetuială proprie – prin propriile rime.
Dyo, dar nimeni nu v-a rugat să îmi citiți postarea. Ea a fost scrisă și emisă în spațiul meu, specializat și pentru așa ceva (nu e prima cronică pe irisologie). Prin urmare, nu văd unde e problema. Nu a fost pe masa Dvs. El a devenit așa după critica criticii lui Răsvan.
Dorin, eu m-am abonat la irisologie pentru că încă mai am o anume percepție / nostalgie / simpatie față de ceea ce este „școala lui Beni”, nu pentru a citi postări ca cea despre care vorbim acum. În caz că vei continua așa, nu este nici o problemă: mi s-a dat privilegiul de a folosi Unsubscribe. Aș face-o cu părere de rău dar nu-mi oferi o alternativă, din păcate.
Poate contează pentru tine, poate că nu, dar tot îți spun: mai ai de învățat câte ceva într-ale relaționării cu publicul (presupunând că nu scrii pentru pereți sau pentru a umple spațiile de depozitare ale unor servere de aiurea). Te-ai gândit, măcar pentru o clipă, că demersul tău critic la adresa poeziei lui Ruben s-ar putea să nu fie cu nimic mai reușit în planul comunicării unui mesaj credibil decât însăși poezia despre care combate? Sunt convins că nu.
Pentru că am fost întrebați, de către cel la care facem aluzie, ce fel de creștini suntem, pentru că reacția stârnită în mine de dânsul nu mă lasă să merg azi la biserică până nu încerc să mi-o clarific și până nu încerc să-l fac să mă ierte pentru felul de creștin ce sunt, aș vrea, cu permisiunea gazdei, să-i spun ceva domnului Dorin Mureșan. Nu fără speranța că această încercare va face mai mult bine decât rău, atât în mine, cât și în dânsul.
Stimate Dorin Mureșan, eu cred că creștinismul este ceva de la care trebuie să te aștepți și să fii deschis la cea mai aspră judecată dintre toate cele posibile. A fi creștin nu înseamnă că toată judecata este numai între tine și Isus. Trebuie să te judeci singur, și pentru că nimeni nu excelează în așa ceva e nevoie de ceilalți. E greu, dar uneori e bine chiar să înăsprești judecata pe care tot felul de neaveniți, și ei căznindu-se a deveni creștini, se simt datori să ți-o aplice, cu sau fără bune intenții, cunoscându-te puțin spre deloc, cu superioritate ridicolă sau cu înțelegere profundă. De aceea cred că ar trebui să mulțumim celor care ne judecă – dar pentru asta trebuie să fim în stare să acceptăm ideea că reacția celorlalți, oricât ni s-ar părea de stupidă, de împotrivitoare la lupta noastră, de alături cu drumul, face parte din drumul nostru, măcar ca parapet de protecție. Ați spus că nu vrem să înțelegem despre ce e vorba în demersul dumneavoastră critic. Cred că dumneavoastră nu ați înțeles că nu e vorba în primul rând de meșteșugul poetic în această discuție, cred că dumneavoastră nu vă dați seama de mizele întâmplării. Iar acestea implică sufletele noastre, ale tuturor celor ce asistăm sau participăm. După părerea mea, dumneavoastră prezentați toate simptomele asociate sindromului de convertire triumfală, și aveți mare nevoie de îndrumarea unui creștin cu experiență, căruia să-i pese de dumneavoastră din toată inima. Dacă ați ajuns cumva într-un punct în care vedeți cinismul ca fiind arta, libertatea și datoria de a spune adevărurile dureroase oricând, oricum și oricui, pentru că acesta este modelul Mântuitorului, mi-e teamă că e un loc plăcut și călduros din care e greu să vă scoată oamenii. Sper să vă scoată Dumnezeu, cu mâna Lui. Dar și dacă nu vă va scoate, sunt convins că va lucra prin dumneavoastră la inimile și mințile noastre, măcar ca să le arate așa cum sunt, incapabile de dragoste și înțelegere. Coborând pe plan mai mult sau mai puțin artistic, bănuiesc că sunteți în plină misiune, aceea de a aduce arta adevărată în mișcarea evanghelică românească. Nu sunt calificat pentru a emite judecăți de valoare în artă, dar nu înțeleg ce anume vă face pe dumneavoastră calificat să îndrumați poeții religioși. Aveți atuurile durității, ale unui stil percutant, puternic, ale curajului de a-l da pe cititor cu nasul în propria-i vomă spirituală – credeți că așa ceva se aplică automat la poezia religioasă și la poeții evanghelici? Viața și poezia dumneavoastră din trecut vă dau dreptul să filtrați stilul cuiva (iar stilul este, totuși, omul) prin propria grilă stilistică, sau prin grila teoretică a poeziei de succes în lumea actuală? Care lume, v-ați întrebat? Sunteți între două lumi, fără empatie pentru ambele nu veți reuși decât să spargeți vitrinele cu bibelouri și să faceți de râs niște pui ai pădurii. În sfârșit, vă rog sincer să mă iertați că v-am supărat prin felul cum v-am judecat, eu vă iert că m-ați făcut să-mi fie greu să mă iert. Doamne ajută!
Încă două lucruri, dacă tot nu m-am mai dus la biserică…
Nu știu dacă e bine, dar mă gândesc că misiunea cea mai nobilă ar fi să puteți face omul să plângă în continuare în fața unei carpete cu Răpirea din Serai din camera bunicii, chiar dacă tocmai și-a atârnat un Chagall în office.
Și nu ne cunoaștem unii altora poveștile, chiar dacă le-am cunoaște nu le-am trăit. Vă rog mult să vă puneți mănușile de velur când vă referiți sau o abordați pe A.Dama. Nu pentru că are un blog decent, ci pentru că de curând a suferit o operație foarte, foarte grea și este foarte fragilă din toate punctele de vedere.
Vă ierti, vă iert. Nu știu dacă aveți dreptate în ce spuneți aici, mai sus. Recunosc că eu sunt încă un proaspăt convertit și încă îmi lipsește maturitatea spirituală. Ce nu poci eu pricepe este felul în care ați sărit la jugulara domniei mele fără a vă arunca un ochi pe textele pe care le-am comentat. La o adică, eu nu am avut treabă cu absolut nimeni, doar cu niște poezii ratate. Sigur, m-am legat nițel și de autor, dar într-un procent cât de cât decent, demitizându-i imaginea auto-formată ce pare să-l fi orbit. Totuși, în cea mai mare măsură m-am legat de poezia lui. Pe când Dvs, ca niște creștini ce sunteți, v-ați legat doar de propria mea persoană. Moral este așa? Oare e un conflict echilibrat acesta, ce spuneți? V-ați gândit vreo clipită că poate ce am făcut eu, în ciuda faptului că am făcut-o dur, s-ar putea să funcționeze? Cum vedeți voi, din afară, felul în care ați râs de mine, ca persoană, zic? La o adică, vă dă dreptul Biblia să vă râdeți de cineva fără să cunoașteți persoana respectivă? Nu era frumos să mă trageți de mânecă în privat și să mă luați la întrebări? De cealaltă parte, pe latura tehnică, eu nu cred că stilurile în poezie diferă, de la poezia profană la cea religioasă. Poezia e o chestie așa, mai umanistă, mai agoniza(n)tă. Poezia e tot poezie, indiferent de tema sau forma ei. Așa că aplicarea criticii urmează aceiași pași. Nu prea mă simt chemat să fac ordine în poezia evanghelică. Dar, recunosc, mi-ar plăcea să găsesc vreo trei poeți, ca să nu mă simt atât de singur și de hâtru. Am dat în schimb de un aer învechit și sufocant. Ar merita aerisită atmosfera. Pe de altă parte, încep să cred că, de fapt, evanghelicii nu au nevoie de poeți (sau chiar de scriitori, în general, iar aici nu mă refer la partea eseistică a scribicniciei, unde sunt destui, ci la cel care arde din pricina nevoii de a crea text/ lume scripturală). Nu vor poeți pentru că poetul nu e ceva chiar de apucat. El trage după sine o lume întreagă, cu orgolii și toane care nu prea funcționează pe calea cea dreaptă. O să scriu un text mai lung, ca să-mi lămuresc mie lucrurile, nu neapărat ca să vi le explic vouă, deși nu exclud nici nevoia asta. În privința doamnei A.Dama… sper că nu a pățit nimic râzând de mine pe diferite bloguri.
@ Dorin Mureșan
Îmi cer iertare pentru că intervențiile mele pe cele trei bloguri – ale lui Dyo, Răsvan și Călătorru – au putut fi receptate astfel, respectiv ca luare în derâdere! Îmi cer iertare și pentru că nu am făcut efortul de a vă cunoaște mai bine înainte de a formula anumite opinii!
Totuși, aș vrea să rețineți că opiniile mele au fost reacții spontane la ceea ce am citit pe aceste bloguri. Am comentam textul, formulările, expresia în general, NU persoana.
Acum mă întreb: putem avea păreri diferite despre poezia cuiva fără a ne dușmăni? Sau dvs. ați (pro) / (re)-clamat deja: Dacă promovați o poezie ratată, sunteți… tot pe-acolo!?
Oricum ar fi, dacă se mai dorește un dialog pe tema poeziei sau pe alte teme, îndrăznesc să nădăjduiesc că el s-ar putea purta decent și cu folos, mai ales că e bine să răscumpărăm vremea!
Da, Biblia nu numai că dă voie, dar chiar cere imperios să ne exercităm capacitatea de a judeca drept pentru a încerca să facem dreptate celui… criticat fără milă/acuzat pe nedrept/văduvit de respect/orfan de talent etc. Spuneţi dumneavoastră ce rol individual sau colectiv credeţi că vi s-ar potrivi în scena femeii prinsă în adulter. (Contez pe aceeaşi virilitate nobil-agresivă pe care doriţi neapărat s-o vedem pusă în slujba Binelui Absolut, a celui literar mai ales. Drept e că pe unii ne interesează cel mai puţin tocmai ăsta…)
Suntem într-un mediu specializat în autoîndreptăţire, din păcate. La tot pasul vedem creştini care pot explica foarte coerent, biblic, de ce au procedat într-un anumit mod care violează sensibilităţile – uneori chiar pe cele ale necreştinilor de bună voinţă. Ne întrebaţi ce şi cum facem public, când dumneavoastră înşivă aţi folosit justificarea standard a tuturor celor care îşi fac (sfântă) albie de porci „fraţii”: păi am vorbit public pentru că dumnealui s-a expus în public înainte de replica mea, cum era să-l mustru în taină dacă deja ştie toată lumea ce gândeşte sau face? Aşa că răspunsul e simplu: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Minte a românului de pe urmă? Nu vă faceţi griji, nu sunteţi un fel de oaie neagră recent botezată, toţi ne pricepem de minune să ne vedem victime şi justiţiari pe cai albi. Dacă priviţi ceva mai optimist, nu sunteţi deloc victimă în acest caz, pur şi simplu n-aţi reuşit să vă sustrageţi buclei de feedback.
… era sa uit…inainte de a te apuca sa faci critica literara la un volum de poezii crestine e bine sa Il intrebi pe Dumnezeu daca L a apucat risul sau plinsul citind volumul respectiv…
Mai bine ați fi uitat!
1. se poate pune problema autorității domnului Mureșan: este dumnealui calificat să facă recenzia unui produs literar?
2. e posibil, indiferent de răspunsul la prima întrebare, ca poetul recenzat să-i recunoască autoritatea și să accepte judecățile de valoare făcute de acesta
3. prietenii virtuali și/sau reali ai poetului ar putea să sesizeze o oarecare intimidare a poetului în fața criticului și să-i ia apărarea fără să fie solicitați în mod expres, din empa/simpatie
4. prietenii și spectatorii să simtă la nivel de subconștient un pericol din direcția criticului și anume cel a unui model de relații personale mai puțin acceptabile dpdv al regulilor nescrise ale grupurilor creștine ad-hoc create în virtual/real
nu sunt afectat/interesat în niciunul din cazurile de mai sus
posibil ca în lumea fizică domnul Mureșan, la o ipotetică întâlnire cu mine să-mi creeze cel puțin discomfort dar asta ar ține doar de instinctul social și prea puțin de etica creștină
îmi dai ocazia a mă explica mai bine, în propriul disconfort: constat că poezia doare. nu e o figură de stil, pentru mine este o realitate scoasă la lumină de articolul lui Dorin. nici măcar nu pretind că aș avea vreo dreptate de apărat – nu există așa ceva în poezie – însă pur și simplu aceasta este reacția mea de apărare la agresiunea lui. dacă aș fi trăit transpunerea acestei situații în termenii ilustrației din comentariul către Adama, cea cu restaurantul, lucrurile ar fi fost mult mai clare pentru toată lumea: aș fi vomitat …
… și nimeni nu ar fi avut ce să-mi reproșeze, nu-i așa?
Instinctul creştin mă îndeamnă, indiferent dacă năpăstuitul poet se sinucide sau îi mulţumeşte fierbinte criticului şi se pune cu burta pe opera acestuia, să mă întreb dacă etica socială este sau nu legitim influenţabilă de paradigma creştină. Dacă unii vameşi au întrebat (nu chiar pe cine trebuia, dar mă rog, nici noi nu suntem chiar oamenii potriviţi) cum ar trebui să-şi facă meseria de la un anumit moment încolo, nu văd de ce un critic literar ar fi neapărat slab de înger dacă ar face-o (cu condiţia să aibă cui să se adreseze). Că nu i-a dădăcit nimeni pe vameşii respectivi, asta da, reprezintă punctul nostru slab – al ambelor părţi aş zice. Ştiu că Marius Cruceru este categoric împotriva metodei What Would Jesus Do, probabil din cauza distanţei divino-umane dintre fişele de post, a noastră şi a Lui, ca şi dintre infrastructurile ontologice implicate în „analogie”. Totuşi, nu e decât instructiv-amuzant să-ţi închipui cum ar fi criticat Jesus un poem avântat despre cuceririle teritoriale ale Împărăţiei, sau cum ar fi reacţionat (dacă ar fi făcut-o) la un perdaf virulent al lui Petru faţă cu o poezioară cam prea filosofică a lui Ioan. Dar nu e bun exemplul, Ioan avea fraţi solizi, care puteau să-l pună la punct pe Petru înainte să apuce Jesus să mai zică ceva.
ofcors sunt de acord cu criticii criticii…in principiu desi sunt convins ca si ele (principiile) pot omori ca si slova
nu sunt inca suta la suta lamurit cine mai e victima in momentul asta sau daca nu se ajunge usor prin transfer discursiv termodinamic sa inversam de la un punct pozitiile pe tabla de sah
ar avea sens evaluarea si luarea de decizii in cazul de fata daca cei doi ar fi in conflict in primul rand si apoi daca ar fi sub aceeasi jurisdictie etico-crestineasca si, in al treilea rand daca au epuizat deja primele cai de atac/aparare (face to face, doi martori, comitet, comisii, parlament bisericesc)
ce putem face noi si voi si ei pe net se numeste discutare pe caz intamplator real si invatare…de minte pentru cine are 🙂
Ei las’, că nu schelălăiam ca să te readuc în turmă, scurmam și eu după solid theological grounds ca să particip împăcat la „Vocea staulului”, faza pe blog.
…feeling tired… 😦
Cu drag, pentru Dorin şi Ruben. Keep rockin’, men!
(Avea şi Eminem un Sick & Tired, dar mi-e că e sub orice critică dpdv creştin, aşa că m-am abţinut. Look it up though, could be poetry refreshing.)
…ba…,,Angus,, …cine nu pricepe poezia nu,, percepe,, nici muzica clasica…[he,he, cenzurat]…si Dio ma cenzureaza la greu…
Ai grija, Marcel, Angus este, din cate stiu, o rasa de vaci de carne. Una foarte buna, e adevarat. 😉
Deci stimate M.S., „ba” vine de la „bă”, sau de la „nţ”? Îmi place să cred că Angus vine de la Angus Young, AC/DC. Dar îmi plac şi rumegătoarele, nu-i ba i. Acuma cică o să le vindem chinezilor, aşa că vor mai fi doar la Zoo şi pe Milka.
…vine din tastatura suedeza,n am nici ,, t ,, cu,, , ,, subteran(å)… asa ca toate vin de la:D.M.
Doamna A.Dama, și aș vrea să încheiem acest dialog care pe mine, cel puțin, mă epuizează, spuneți că… am comentam textul, formulările, expresia în general, NU persoana. Ați chicotit textual la rânduri care mă iau în derâdere. Nu-mi spuneți că, de fapt, ați râs de expresie. Nu sunt chiar idiot. Și… DA. Îmi doresc un dialog serios despre poezie. Până acum, despre poezia lui Ruben Bucoiu, însă, cea care a generat toate textele astea, doar eu am vorbit. Voi ați vorbit… despre mine. Și continuați să faceți asta. 🙂
Domnule Mureșan, dacă în loc de numele Dorin Mureșan era Maria Ion sau Vasile Gheorghe, cele scrise de mine ar fi fost aceleași. În acest sens, nu am comentat persoana. Am comentat păreri emise de o persoană. Ok. Asta e.
Eu sunt filolog. Ca să termin facultatea respectivă, am parcurs zeci de mii de pagini de poezie, proză, teatru, eseistică, critică literară, istoria limbii, istoria literaturii, psihologie, filosofie etc. Asta a fost atunci. Între timp, am mai avut de-a face cu poeți și scriitori, cu manuscrise și festivaluri sau alte activități ale scriitorilor. Mi-am continuat activitatea de filolog în învățământul preuniversitar și universitar. Dacă Dumnezeu mă ajută să mă recuperez și după operația pe creier suferită anul acesta, mă voi întoarce să predau la universitate. Încerc să vă dau câteva elemente din care să deduceți că, dacă m-am exprimat vizavi de un text (opinie sau oricum s-ar fi numit ceea ce ați scris dvs. despre poezia lui Ruben), am făcut-o în cunoștință de…, nu ca un neinițiat.
Despre poezia lui Ruben, am scris foarte puțin pe blogul meu – aici m-am referit la un singur poem. Nu atât critic, cât mai ales venind „dinăuntrul” poemului. Mai întâi, am interiorizat textul, apoi am scris despre el. Iar aici, am semnalat doar apariția volumului lui Ruben, fără a face observații critice. După cum se va înțelege, părerea mea este că Ruben scrie poezie, nu că ar fi „un poet fără poezie”. Nu mă dușmăniți pentru ca avem păreri diferite!
Putem face în continuare exerciții de lectură (critică), dacă doriți. Probabil că de aceste exerciții nu se va ține cont la introducerea sau nu a unui poet / prozator / dramaturg în vreo istorie a literaturii române. Însă avem libertatea de a ne exprima. Chiar riscând păreri divergente.
Nu știu dacă m-ați iertat între timp, însă îmi doresc să le transmit semenilor mei dragostea Celui ce m-a întocmit și m-a ținut în viață. M-a durut foarte adânc faptul că față de dvs. n-am reușit să fac această dragoste suficient de explicită.
Nu va faceti probleme. V -am iertat. De fapt, nici nu am fost suparat cat, mai degraba, surprins. Oricum, m-ar bucura oricand un dialog asupra literaturii. Ca sa vedeti, totusi, ca stiu de pe pozitia cui am scris cand am facut critica, va invit sa cititi acest articol, scris chiar de mine la inceputul acestui an: http://hyperliteratura.ro/cine-ii-scrie-pe-scriitori/
Se vorbeşte despre dumneavoastră pentru că Ruben Bucoiu şi Dorin Mureşan sunt mai importanţi decât toată poezia şi critica la un loc. Pentru că un creştin ar trebui să încerce să boteze şi să aprindă tot ce face, clipă de clipă. Ordinea contează. Se aprinde la urmă, pentru că e un foc care se hrăneşte din stingere, din scufundare, din sufocare, din sete de Viaţă, din dragoste. Deocamdată păreţi niţeluş cam piroman, sper sincer să începeţi să vă botezaţi şi meseria. Orice aţi face, spune şi publica, singurele creaţii care pot rămâne pe veşnicie vă sunt copiii. Felicitări!
Așa este, domnule… nu știu cum vă cheamă. Mă refer la ultima Dvs afirmație. 🙂
Ca răspuns general la tot ce s-a scris mai sus, voi medita la tot ce s-a scris pe seama mea și a reacției mele. Chiar vă rog să vă rugați pentru mine. De asta am nevoie mai mult decât orice.