Paradigme eclesio-maritale (1)


Va să zică, atunci când se pune problema ca bărbatul să-și îndeplinească menirea de a-și iubi soția, i se oferă Hristos drept etalon suprem. Iubește-o pe soția ta … așa cum a iubit Hristos Biserica. Succes!

Buun … Nu zic că e ușor (dimpotrivă!), dar măcar bărbatul are un reper concret, un model pe care să-l urmeze în iubirea față de consoarta lui. Și-o motivație: iubindu-ți soția, bărbate, ție însuți îți faci un mare bine.

Soției, pe de altă parte, i se spune să fie supusă bărbatului ei, nu oricum, ci după cum Biserica îi este supusă lui Hristos. Acesta este modelul ei, Biserica. Ziceți-mi voi mie acum, de unde să învețe soțioara, unde și cum să privească Biserica, la ce să ia aminte, pentru a înțelege modelul pe care este chemată să îl urmeze apoi în relație cu soțul ei? La biserica noastră? La cea confesională? La Biserica aia universală, mult prea abstractizată uneori? La care din aspectele vieții unei comunități de credincioși: la închinare, la luarea deciziilor, la liturgică, la relaționare cu cetatea etc?

Dacă între supunerea soției față de soț și cea a a Bisericii față de Hristos este – sau mai bine zis, trebuie să fie o astfel de asemănare – însemnă că prima responsabilitate pentru modelarea acestei supuneri o are Biserica și cei ce o păstoresc. Atunci: ce înseamnă că Biserica îi este supusă lui Hristos?

(va urma) 

Anunțuri

8 gânduri despre “Paradigme eclesio-maritale (1)

  1. Dacă despicăm așa firu’n patru o să găsim doar pretexte pentru a nu ne supune. Oricât de profund am înțelege, porunca va suna la fel de greu și apăsător în urechile noastre…sau poate nu…depinde de cât de mult se aseamănă soțul nostru cu Hristos în manifestarea iubirii față de noi.

  2. Toate bune si frumoase numai ca atata timp cat Hristos a trait pe pamant nu a existat biserica. Considerand ca se refera la insusirea principiilor cristice, iar nu are corespondent in realitate, biserica(ca organizatie) nefiind supusa niciodata lui Hristos in cei aproape 2000 de ani de existenta. Isus a fost folosit pe post de sigla, ca instrument de marketing si atat. Esenta invataturii sale a fost mereu lasata la urma.

    Sotia are de invatat de oriunde, numai de la biserica nu. Sa relationeze, in niciun caz sa fie supusa.

    1. Esenta invataturii sale a fost mereu lasata la urma.
      Intri pe un teren minat atunci când spui așa ceva. Cine poate decide care este esența învățăturii lui Isus?

      1. Desi este mult de obiectat legat de cum ar fi putut un iudeu din sec.I sa manifeste atata deschidere pentru schimbare in felul cum erau intelese ritualurile religioase, relatia cu strainii, cu cei marginalizati etc, cam asta reiese citind prin evanghelii despre Isus. In schimb, observ ca biserica(sub toate aspectele ei denominationale), pune accent mai mult pe latura mistica a invataturii cristice accentuand botezul, cina Domnului, nasterea din nou etc. Mai exact, opereaza cu termeni ambigui, in loc sa faca un rezumat legat de ceea ce este(mai) clar la Isus si exprimat prin principiul: iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti.

      2. Toată lumea trebuie să decidă pentru sine, altfel şi-a pierdut timpul cu Evanghelia (ceea ce uneori nu se întâmplă nici măcar cu unele filme, cărţi sau reţele de sociopatizare!). Dar de ce nu putem avea o paletă deschisă de idei (ponderate?) ce participă la esenţa Evangheliei – trebuie neapărat să fie una singură? Oricum, cred că e incomplet să decidă altcineva – oricâtă dreptate şi autoritate ar avea – pentru tine, fără să fii axiologic implicat în frământările deciziei, pentru că este doar o smerenie cu andrisantul de-a dreapta Celui potrivit, care nu poate fi suficientă fără smerenia „directă” şi nemijlocită, primă sau secundă. Şi asta pentru că decizia, chiar şi inconştientă, asupra esenţei Evangheliei nu are sens pur intelectual, ci ar trebui cumva să aibă efecte de tot felul – chiar dacă există grade de libertate în fluctuaţia ponderilor de-a lungul zilelor, anotimpurilor şi vieţilor.

      3. În cazul în care îl privim pe Isus ca pe „un iudeu din secolul I” care ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii, apar câteva chestii de obiectat. Nu că Isus însuşi nu ar putea avea nimic de obiectat la felul cum mesajul lui a fost metabolizat în muşchii şi oasele Bisericii (în trecut, numai bune de umflat, de dezgropat şi de ars). La fel, dacă aplicăm filtre antispamistice şi vedem la Isus numai braţele deschise pentru cei marginalizaţi şi oprimaţi, riscăm să clasăm cam prea mundan Evanghelia, pregătind momentul când se va preda numai la facultăţile de Asistenţă socială emoţională. Ca să nu fie prea simplu, nici beneficiarii iubirii lui Isus nu au de-a face cu mistica decât în rare cazuri (iar Isus aproape că-şi pierde uneori răbdarea – doar aparent, din fericire, dar măcar e o indicaţie). Bieţii oameni au interese clare şi punctuale, na! Cu iubirea văd ei cum se descurcă, oricum mai bine dacă pleacă mulţumiţi, vindecaţi, băgaţi în seamă antropologic şi reinseraţi social. Principiul e similar cu a servi o masă delicioasă, te predispune la binecuvântări. Dar nu prea văd cum „iubeşte pe oricine!” nu este o sarcină (chiar exagerat de) mistică şi (sigur nebunesc de anti-) pragmatică. Asta de la urmă se vede foarte clar în ziua de azi, când toleranţa prin care se traduce iubirea faţă de marginalizaţi tinde să marginalizeze radical iubirea de orice fel.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s