Hermeneutica norilor – Noah (2014)


Continuare de AICI.

Un cititor al primelor impresii pe care le-am scris pe marginea filmului Noah semnala vreo opt discrepanțe între povestea relatată în fimul și cea ”reală”, din Scriptură. De fapt, sunt mai multe; probabil că mulți dintre noi am mai putea adăuga și alte nepotriviri.

Aceasta este problema de fond: nu se brodesc poveștile. Întrebarea mea este: au făcut-o vreodată? Cea mai fidelă adaptare a unei narațiuni biblice pe micul ecran este, din câte știu, The Gospel of John, relizat în 2003 de Phillip Saville. N-a ieșit, se pare, nici măcar cu o iotă din textul Scripturii. Cu toate astea, vă mărturisesc că deși Evanghelia lui Ioan este una din cărțile mele de suflet, având un rol decisiv în creștinarea mea, nu am putut să urmăresc filmul până la capăt. Adică, să mi se arate pe ecran exact ceea ce pot citi în carte: iată un demers artistic, după părerea mea, cu totul nefolositor.

În rest, cam tot ce a ieșit pe piață în materie de film religios este îmbrăcat (și) în fabulație. E adevărat, se cuvin aici niște delimitări. Sunt acceptate înfloriturile din Jesus of Nazareth (1977), al lui Zefirelli, din The Robe (1953) sau din Ben Hur (1959). Patimile (2004) lui Gibson, care nu sunt nici ele scutite de intervenții umane asupra firului epic al Scripturii, au găsit o surprinzătoare acceptare în rândurile creștinilor evanghelici. Atât timp cât cele bineștiute din Biblie nu sunt contrazise, s-ar părea că ne aflăm pe un teritoriu tolerat.

Sunt acceptate chiar și metaforele care transpun paradigma mesianică în noi contexte: nu am auzit plângeri împotriva reprezentării Calvarului Mântuitorului în zăpadă de către Tarkovsky în Andrei Rublev (1966).

Ce ne facem însă cu Jesus Christ Superstar (1973), dar mai ales cu scandalosul The last temptation of Jesus Christ (1988)? Ce ne facem, ca să revenim acum pe arca noastră nebună, și cu acest controversat Noah?

Am reținut de la Peter Fraser, un profesor creștin preocupat foarte serios de felul în care un urmaș al lui Cristos vede sau ar trebui să vadă filmele, din cartea Re-Viewing the Movies: a Christian Response to Contemporary Film, două teste care pot fi privite ca instrumente ajutătoare în evaluarea unui film, bazat pe teme biblice sau nu. Mi se pare că în special în contextul discuțiilor despre Noah, ele ne pot fi de folos în discuții.

Le vom lua pe rând, având ca material de lucru tocmai filmul în discuție.

Excelența dramatizării.

Nu e un criteriu ieșit din comun, o descoperire epocală, ci mai degrabă de bun simț. În acest domeniu intră cam tot ce ține de produsul artistic numit film, de la scenariu, prestația actorilor, concepția regizorală, imagine, sunet … tot. Creștinii ar trebui, ne spune Peter Fraser, să fie deschiși pentru a recunoaște un film bine făcut din punct de vedere artistic. Este în același fel, înțeleg eu, cum se întâmplă în cazul picturii, literaturii sau al muzicii. Ascultăm și privim cu plăcere nu doar lucrări de artă cu mesaj explicit creștin; le apreciem calitatea artistică, fiecare după măsura de înțelegere și discernere pe care o are la îndemână. Cu filmele ar trebui să procedăm la fel.

Din acest punct de vedere, pot să spun că Noah este un film mediocru. Îmi lasă un puternic gust de artificialitate (încă nu pot să spun că am văzut un film 3D cu adevărat bun). Chiar trecând cu vederea aspectele tehnice, asimilarea poveștii suferă din pricina unor elemente prost gestionate: coloritul siropos al scenelor care relatează Creația, metodele cu totul magice prin care pământenii stăpâneau și foloseau focul, îmbrăcămintea actorilor (Noe arată ridicol în nădragi, ce să mai vorbim de soția sa care poartă și ea niște pantaloni tare comozi pentru lucrul în grădină), efectele luminoase din final (în contrast strident față de lecția pe tocmai o primise Noe acolo, pe malul mării) și în special acei uriași cu totul excentrici unei dramatizări serioase (aveam impresia în câteva rânduri că de undeva, dintre ei, mai trebuie să apară și hobbiții, alături de elfi, de gnomi și de Gandalf).

Filmului îi lipsește sobrietatea necesară pentru a credibiliza drama, și așa cusută cu ață albă, care ne conduce spre punctul culminant al povestirii. Cred că arca cu toată istoria construirii ei, povestea adunării animalelor și chiar potopul în sine ofereau suficiente resurse realizatorilor pentru un scenariu consistent și provocator din punct de vedere artistic. Din păcate, în această privință, s-au lăsat furați de ispitele senzaționalismului la care se poate preta o astfel de istorie. Sau poate că au vrut doar să se asigure că nu vom lua povestea lor prea în serios, cine știe …

De asemenea, autorii filmului nu recurg la subtilități, la finețuri metaforice. Totul este pe șleau: știm ce simbolizează noroiul, picătura de apă căzută din cer, transformarea uimitoare a uriașilor de piatră în îngeri. Singura subtilitate în plan dramatic, una foarte reușită de altfel, îl are pe Noe ca subiect, în relația sa cu Creatorul. Unii dintre spectactori cred că Noe a auzit de la El porunca de a ucide. Eu nu cred asta, cred că Noe a încurcat mesajele – hermeneutica norilor a jucat întotdeauna feste omului – și tocmai în asta constă forța conflictului dramatic al povestirii. După părerea mea, aceasta este elementul cheie al poveștii care îi răscumpără o bună parte din inconsistențe și inexactități.

Nu mi se par reușite, tot din pricina tipului de discurs vizual năucitor, nici metodele prin care autorii Îl plasează în poveste pe Creator. Abundă sugestii meteorologice cu caracter didactic. Înțeleg însă găselnița cu comunicarea prin vis, plauzibilă, chiar dacă ea este în așa fel zugrăvită ca să poată ”ține” desfășurarea ulterioară a evenimentelor. Creatorul comunică clar, spune Mathusalem. Probabil că problema nu este la El atunci când El vorbește, ci omului îi este greu să ia seama la ceea ce aude.

Eu unul, să v-o zic pe aia dreaptă, aș fi conceput un potop cât se poate de banal, în așa fel încât să nici nu poți băga mâna în foc că a venit de la Creator. Fără apă care țâșnește nefiresc din pământ, ci doar ploaie. Cu bulbuci. Aș fi eliminat, în afară de vis, orice altă sugestie de intervenție divină, l-aș fi lăsat pe Noe să pună capcane pentru animalele ce vor fi selectate pentru arcă, să-și bată el capul cu proiectarea și cu construcția, să aștepte ziua aceea ca pe un hoț în noapte …

Numai că dacă aș fi făcut eu toate astea probabil că s-ar fi pierdut din intensitatea conflictului de pe arcă, iar Noe ne-ar fi apărut ca un simplu fanatic religios, convins că trebuie să ucidă de dragul dumnezeului său. S-ar putea – e doar o ipoteză – ca toată parada asta de efecte din film să nu aibă un alt rost decât pe acela de a contrasta cu tăcerea cerului din scena în care Noe stă cu cuțitul ridicat asupra nepoților săi, gata să-i omoare. Dacă este așa, intenția artistică este lăudabilă, deși în acest fel a fost sacrificat filmul ca întreg.

Nu mai insist asupra acestui capitol. Repet, din punct de vedere estetic filmul nu este o mare reușită, dar se putea și mai rău (vezi, de pildă, Pompei). Cred că realizatorii de fime din zilele noastre încă nu reușesc să facă față provocării revoluției care s-a produs în ultimii ani în domeniul efectelor speciale. Totul se întâmplă pe retină. Eventual, poate, spectactorul va simți și un drob de adrenalină în sânge, dar acesta este dizolvat repede după vizionarea filmului, în zbuciumul cotidianului citadin. Poate data viitoare va primi mai multă uitare de sine. Poate va ajunge și dependent, de ce nu.

E greu să gestionezi balanța dintre impresia pe care o poți lăsa asupra ochiului și cea pe care o lași în inima privitorului. Autorii lui Noah nu au reușit să facă asta foarte bine, dar progresul pe care l-au realizat față de alte filme de acest gen merită totuși evidențiat.

M-am lungit … Pentru cel de-al doilea criteriu propus de Farser în evaluarea filmelor, cel mai important de altfel, va trebuie să aveți puțintică răbdare până la un viitor episod. 🙂

(va urma)

31 de gânduri despre “Hermeneutica norilor – Noah (2014)

  1. L-am vazut ieri si pot sa spun ca nu m-a dat pe spate. Nu vroaim sa vad textul biblic urmat la litera, dar ma asteptam sa reflecte mai mult epoca macar prin aspectul personajelor si comportamentul lor. Noe apare tuns la un moment dat ca la frizer, barbile, frizurile prea dichisite. Dar cand muncesc ingerii cazuti pentru tine, iti permiti sa te ferchezuiesti toata ziua, nu-i asa? Desi o naratiune orientala, pesonajul principal isi saruta patimas nevasta in stil hollywoodian si le spune copiilor ca ii iubeste ca in serialele americane.

    Crestinii fundamantalisti au insa de ce sa fie suparati. Pretentia lor de a vedea urmat firul din Geneza merge mana in mana cu literalismul biblic pe care il practica. Vazand insa incercarea de a pune in imagini aceasta poveste dramatica, iti dai seama ca Scriptura nu poate fi citita astfel. Potopul universal si intreaga poveste din jurul lui nu este altceva decat un simbol pe care il foloseste chiar NT atunci cand face referire explicita la el.

  2. Eu inca astept sa apara acel regizor genial care sa imbine textul intamplarilor biblice cu arta actoriei si cu efectele vizuale, intr-un mod in care sa nu fie distorsionat nici mesajul, nici imaginea. Si in care sa nu se umple golul ideii cu efecte speciale inutile si prea multe. Ma bucur ca exista filme online, ca ne salveaza de a arunca banii pe o gramada de gunoaie cinematografice. Asa am observat la filmul cel nou despre Hercule. Am tot derulat filmul sa caut ceva din ce cunosteam din legenda lui, dar in zadar. Totul in film este distorsionat si golit tocmai de esenta literara. Asa ca in 3 min mi-am dat seama ca nici online nu merita vazut.

    1. Cam tot ce aparține trecutului, narațiune biblică sau mitologică, fapt istoric sau dramă a vremurilor, este reinterpretat fără pic de considerație pentru acuratețea relatării. Nu știu dacă e de bine sau nu: măcar să recunoască, așa cum unii autori au făcut-o, că ceea ce ne prezintă pe ecrane e mai mult (sau chiar pură) ficțiune decât realitate consemnată. Un fel de disclaimer, poate … Dar nu cred că le pasă.

      1. sa recunoastem si noi, ca suntem fata de ei un fel de ”lasa-ma si nu-mi da pace”
        ne convine de minune sa avem cu ce antagoniza, altefl nu stiu ce rost am mai avea le lumea asta

      2. Mitul sau naratiunea biblica(cum vrem sa-i spunem) au parcus o perioada de timp pana cand au ajuns sa aiba forma pe care o cunoastem noi. Am putea vorbi de acuratetea ultimei versiuni, dar uite ca scenaristul filmului si-a facut curaj dupa atata amar de vreme sa mai schimbe cate ceva, nestiind bineinteles de avertismentul din Apocalipsa 22:18-19 🙂

  3. Chiar mai grav decât treaba cu focul, mi s-a părut faptul că nu-i vedeam niciodată mâncând. Plante nu, că nu era voie. Animale nu, că nu e voie să le ucizi, distrugi pământul. Ok, omul nu trăiește numai cu aer, dar cu ce?

      1. Da, zmeură parcă. Te saturi de minune cu zmeura aia, n-am ce zice. 😀 Mai ales la cât de des o găsea el. Mai ales că nu ieșea din peșteră decât atât de rar…

  4. Altă chestie. Nu știu dacă e atât de important să fie perfect fidel pe ceea ce scrie în Biblie despre Noe. Dacă vrei să faci o ficțiune, va trebui să ai oameni și situații și lucruri fictive. Important e cât de credibil și bine închegat dă rezultatul.

    Iar cel mai important e cât de fidel cu Scriptura apare Dumnezeu. Asta mi se pare mie esențial și aici consider că au dat-o în bară.

    1. Cum au dat-o în bară? Mie mi se pare că ”prezența” lui Dumnezeu în film – presupunând, desigur, că El ar fi Creatorul – este inodoră teologic: ai putea crede cam orice despre El, chiar și ce este scris în Scriptură. Ce mi-a scăpat în privința asta?

      1. Notiunea de ”creator” intr-un film despre distrugerea creatiei mi se pare un nonsens pana la urma. Daca tot au pastrat numele personajelor biblice, ar fi putut sa o faca si in ceea ce priveste numele lui Dumnezeu, adica Iehova sau Elohim(nu stiu exact cum apare in capitolele respective).

      2. Tehnic vorbind, se pare că Dumnezeu se prezintă pe Sine cu un nume abia lui Moise, în vremea Exodului; până la el se vorbea de Dumnezeul celor de dinainte, fără să fie identificat printr-un nume cunoscut; e motivul pentru care cred că alegerea apelativului ”creator” nu este una neapărat fără acoperire dogmatică.

      1. Mie nu. Mai degrabă oamenii Îl vedeau așa, dar asta e o cu totul altă poveste. Dumnezeu este zugrăvit indirect în personaje, inclusiv în Noe. Imaginea nu poate fi decât denaturată. Suspectez că uneori nici în noi Dumnezeu nu este zugrăvit așa cum scrie în Scripturi.

      2. Aș fi zis și eu că doar oamenii Îl vedeau așa dacă Noe nu continua cu deprimarea că nu a putut îndeplini voia Domnului (adică să își omoare nepoatele), că și-a ratat misiunea chiar și după ce au ajuns pe pământ uscat și s-au instalat în noua locație, aproape de finalul filmului. Asta mi se pare, deja, că trasează convingerea scenaristului.

      3. Impresia cu care am rămas este că scenaristul a încercat să fie cât mai vag posibil: prin folosirea numelui de ”Creator” se adresează unui eșantion larg de spectactori de tot felul, plus că, spre deosebire de alte filme, Noah nu ne arată nici un fel de comunicare propozițională directă din partea Celui de sus. Mi-e încă greu să am o opinie despre un dumnezeu prezentat în poveste doar printr-un activism iconomic facil, uneori de prost gust (chestia cu picăturile din cer, preluată de la Mel Gibson, etc)
        În ce-l privește pe Noe, eu am înțeles că depresia sa are un rost; el trece prin acest proces ciudat tocmai pentru a descoperi că nu este ca ceilalți, ca Tubal-Cain, ca cei care au pierit înecați în apele potopului. De aceea Creatorul nu intervine: Noe are nevoie să descopere asta singur, nu să i se spună din afară. E adevărat că abia la sfârșit va înțelege, sub artificii, aici au ratat ideea.
        O idee interesantă, care putea fi mai bine explorată artistic. Ce să-i faci, dacă n-am realizat eu filmul … 😉

  5. Citind comentariile voastre , chiar trebuie sa vad filmul asta ! In prima faza , cu tot indemnul Cameliei de-a merge, mi-am zis ca e pierdere de vreme ! Citind cele de mai sus , sunt curios sa vad un altfel de mesaj ! Cine stie , poate o sa-l simt ? Si mai e o subtilitate, mesajul ascuns, cand nu se prezinta mesajul traditional , ideea este sa se prezinte un altfel de mesaj, dincolo de ciorba universala care oricum ne este servita ! Tine de liniarizarea si uniformizarea a tot ceea ce cunoastem , un concept de manipulare vechi de cand lumea ! O sa incerc sa privesc filmul cu mintea si cu sufletul unuia care nu a a uzit in viata lui despre Biblie ! Acesta este de fapt publicul tinta , cei cu gandirea ,,profana” …

    1. Din motive diferite decât Camix, recomand și eu vizionarea lui. Nu cred că vei reuși să-l vezi așa cum ți-ai propus – nu poți șterge ceea ce ai în minte deja – dar merită încercat!
      Evident, aștept apoi și niște păreri despre film, critice și constructive, după vizionare. 😉

  6. …daca ai citit Cartea lui Enoh si eventual Urantia Book…intelegi mesajul din Noah…probabil e mai bine sa ramai un bun crestin dupa Biblia Cornilescu…e mai comod…

  7. De la început trebuie să spun că discuţia deschisă aici este foarte interesantă. În primul rînd fiindcă plasează ecranizarea Potopului în acelaşi context cu ecranizările vieţii lui Isus.
    Cred că problema de bază este următoarea: cît de mare trebuie să fie acurateţea ecranizării unui episod, oricărui episod din Biblie? Putem compara o ecranizare nefidelă a vieţii lui Noe cu ecranizarea voit sau nu blasfemică a vieţii lui Isus?
    Problema aceasta cred că are o importanţă mare, pentru că aduce în discuţie ineranţa Bibliei, bibliolatria şi raportul dintre cărţile (Vechiul şi Noul Testament) şi personajele biblice.
    Mai demult am citit o discuţie în care se vorbea de aşa-numita bibliolatrie a evanghelicilor, nu doar din România, ci şi din alte părţi ale lumii, în special din Bible Belt.

    1. Întrebarea mea, plecând de la cele spuse de tine, ar fi: este importantă acuratețea în ea însăși sau ea este unul mijloacele prin care artistul păstrează integritatea mesajului operei sale? După părerea mea răspunsul ni-l dă însăși Scriptura: avem patru evanghelii, nu una, iar relatările lor subordonează imperativul acurateții (fără a fi ignorat, însă, pentru că nu se poate altfel) scopurilor cu care ele sunt scrise. Și, foarte important, contează și intențiile autorilor: în timp ce evanghelistul Ioan a scris pentru ca noi să credem, este foarte posibil că Darren Aronofsky a făcut acest film pentru a scoate niște bani frumoși din el (fără a nega că Noah s-ar putea să exprime și ceva real din perspectiva sa față de religie). Fiecare și-a împlinit până la urmă – cred eu – ce și-a propus …

    2. Da, ok, înseamnă că am dat deja răspunsul. Și la postarea cealaltă, și la asta. Imaginile pe care le-am dat aici reprezintă răspunsul. Da, contează acuratețea în măsura în care Dumnezeu este ”insultat” în acea operă de artă. În rest, nu. Pentru mine.
      Iar apoi, mai contează ca interiorul ansamblului să fie susținut, să nu fie contradictoriu.

Lasă un răspuns la marcel s Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s