Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (6)


Episoadele anterioare pot fi citite AICI 1, AICI 2, AICI 3, AICI4 și AICI5.

Uit ce am fost ieri. Nu știu ce voi fi mâine. În aceste condiții, mi-e greu să vă spun cine sunt acum, chiar în acest moment. Care ”moment”, la o adică? Cel în care citești aceste rânduri? Cel în care le-am scris? Cu toate astea, deși cele două fapte nu sunt simultane, privind din punctul de vedere al oceanului de ceasuri și calendare cu care ne-am populat istoriile există un acum. În afara unui acum pe care eu și cu tine să-l putem împărtăși, constuind poduri prin cu cuvintele pe care le așezăm între noi, nu este timp, ci totul se convertește în distanțe.

De aceea pot să citesc o carte precum, să zicem, Evanghelia lui Ioan, și tot ce se împărtășește în ea să fie acum pentru mine. De aceea, când Mântuitorului în spune lui Toma, la trecut, Ferice de cei ce au văzut și au crezut (despre cine vorbești, Doamne, acum, când doar Toma e în fața ta?!?), eu, cel care cred acum, sunt între cei care au crezut deja, în vreme ce Toma încă are nevoie să vadă pentru ca apoi să se închine. Toma vede primul, dar noi i-am luat-o de mult înainte. Cu toții împărtășim, acum, aceeași bucurie a necredinciosului căruia i s-a redat dumnezeiasca priveliște …

Pe lângă credință, ni s-a mai dat un mijloc de a eluda cronologiile seci, de a birui veacuri și orizonturi: arta. Datorită ei, ne bucurăm acum de ploaia zilei de ieri sau de arșița ce va să vină poimâine.

Arta este una dintre cele mai redutabile expresii ale rezistenței omului în fața tiraniei curegerii liniare a timpului. În artă pierdem timpul, pentru a-l regăsi din nou; ne jucăm cu el asemeni pisicilor cu șoriceii captivi. Unii artiști, precum Tarkovski, precum Brâncuși, precum Bach, convertesc spațiile în clipe, lăsând mai apoi clipele să curgă încet prin conștiințe până când, ajunse la temperatura critică, devin emoții, uitare, suspendări ale oricărei sugestii de tempo al acestui veac.

Ce păcat că adesea le privim pe cele două – despre artă și despre credință vorbesc – într-o paradigmă delimitatoare, ideologizată și excesiv teoretizată, că le îngrădim amândurora ariile de relevanță și de competență pentru ceea ce încă mai recunoaștem a fi în lume miracolul vieții! Ce păcat că, procedând astfel, într-o eroică dar prostească încăpăținare metafizică, capitulăm în fața fatalității înșiruirii clipelor pe o sfoară al cărei capăt amenință de undeva, din impredictibilul neant, cu tragica anestezie finală!

Suntem experți în contabilizarea clipelor. Ce folos dacă ele duc către niciunde?

(va urma, poate)

2 gânduri despre “Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (6)

  1. Ar fi extraordinar sa fim experti in contabilizarea clipelor , ar fi frumos pentru ca din aceasta matematica existentiala s-ar naste arta , arta de-a trai ! Avand in vedere ca am venit pe lume fara s-o cerem si ne vom duce din ea fara sa ne intrebe nimeni daca vrem sau nu , iata ca ceea ce credem ca stapanim , timpul , se transforma intr-o hilara iluzie ! Totyl , absolut totul , natura , cerul , pamantul , apa , focul , sculptura , tabloul , muzica , sunt icoane ! Toate ne ajuta sa privim dincolo de noi doar ca trebuie sa ne facem putin timp , paradoxal, pentru a ne opri in loc !Castigam timp oprindu-ne si-l pierdem grabindu-ne sa-l implinim …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s