Rămâne cum s-a stabilit de la bun început: autogoluri de poveste, tot mai multe lovituri de la 11 metri și, legitimat deja de împrejurări, sistemul Goal Line, cel care a produs și o primă victimă, micuțul Honduras. Ah, și să nu uit, un Messi căruia încă nu i-a trecut lehamitea de după micii de la București; cam de atunci maestrul nu mai e în apele lui, gura nu-i mai tace, mingea nu-l mai place … dar tot mai dă câte o boabă, asta ca să nu-l uităm cu totul.
Mi se pare că, oricât am da-o la scăldat cu globalizarea asta și cu valorile ce-i înmiresmează nurii, prietenii noștri de peste ape nu pun botul la toate: urăsc în continuare trădarea (vezi cazul Diego Costa), pun la îndoială imparțialitatea tehnicii (antrenorul Hondurasului a contestat validitatea golului marcat din acțiune de Benzema), amețesc mingile până ni să urăște și nouă de Cupa asta Mondială (Nigeria – Iran este, de departe, cel mai plicticos meci de până acum) și, dacă lupta o cere, fentează cu nonșalanță aspirațiile de fair-play și de pace între popoare ale forului mondial prin tot felul de tertipuri împotriva cărora încă tehnica zilelor noastre nu are leac.
Să ne mai mirăm că cele mai bătăioase echipe de până acum s-au dovedit a fi cele europene, singurele care par să fi înțeles că globalizarea în fotbal rămâne până la urmă o chestiune de ambiție sportivă? Să ne mai mirăm că acest lucru se întâmplă deși cele mai puțin omogene echipe din punct de vedere al naționalității sunt tot cele europene? Italia, Elveția, Spania, Germania, Franța, Anglia, Portugalia, Grecia – asta pentru că, să zicem, croații și bosniecii au scuzele lor contextualizate etnic – vin la Cupa Mondială și cu jucători naturalizați ( o excepție notabilă în spațiul european este Rusia). Din câte se pare Brazilia, Columbia, Honduras, Ecuador și Corea de Sud nu au nici măcar unul de acest fel. Fondul problemei este explicabil, dacă luăm în calcul imigrația, deși suspiciunile cu privire la onorabilitatea unor astfel de recrutări – poate neîntemeiate, malițioase – n-au lipsit. Cert este că un pui de roman precum Balotelli, un brazilian bine ibericizat precum Costa sau un teribil de bătăios Pepe dau cu adevărat sare și piper acestei globalizări care, altfel, ne-ar plictisi peste măsură …
… iar asta este pentru că, suspectez eu, Cupa Mondială nu este despre emoția ascultării imnului, despre a lupta pentru prestigiul țării tale, bla, bla, bla, ci despre performanță sportivă la cel mai înalt nivel. Celelalte sunt siropuri care, nu zic, își au rostul lor, dar numai dacă sunt consumate cu moderație …
Cea mai frumoasă priveliște a globalizării rămâne cea nepremeditată ideologic, restul e artificialitate fadă, fără fond, așa cum a fost și meciul dintre nigerieni și iranieni, aproape nul …
dyo 