Mit, ritual și conștiință evanghelică (1)


Una dintre cele mai incomode teme de reflecție pentru mintea evanghelică este cea a raporturilor credinciosului cu sacrul și cu profanul, privite ca spații complementare ale universului în care trăim. De fapt, poate că ați observat că nici nu se prea discută despre asta în mediile evanghelice; există o evidentă strânjeneală a credinciosului față de folosirea conceptului de ”sacru”, unul care ortodoxului, ca să nu mai vorbim despre catolic, îi vine foarte lesne la îndemână în gestionarea propriului spațiu vital.

Li se reproșează evanghelicilor o perspectivă omogenă, atât asupra spațiului, cât și asupra timpului; acestea sunt văduvite de hierofanii, de acele manfiestări deosebite ale Cerului, prin mijlocirea unor acte religioase bine conturate (ritualuri), în oceanul unei existențe mundane lipsite de inflexiuni. De fapt, contestatarii evanghelismului nu sunt cu toții de acord în legătură cu omogenitatea acestei perspectivei despre lume; unii reclamă faptul că nu există sacru, că toate sunt profane (sau cel puțin inodore din această perspectivă), și clădirea bisericii (mai sunt unii care tratează amvonul ca pe un loc sfânt), și hainele de biserică (cu excepția, poate, a cravatei), și pâinea cu vinul de la Cină, și instrumentele, și apa de botez (nu vă mai aduc aminte vorba aceea, alui Luther), și toate celelalte sunt sfințite prin folosire, nu ontologic, iar valoarea lor are de-a face strict cu această folosință a lor în vederea dobândirii mult râvnitelor răsplăți cerești. Toate sunt profane la voi, strigă ei.

Alte voci constată, dimpotrivă, reversul situtației. În cartea lui Andrei Kuraev, Moștenirea lui Hristos, găsim cam așa:

”În general în tabloul lumii, propriu lui Luther și Calvin, nu există puncte speciale ”sacrale”, nici în spațiu, nici în timp, deoarece totul este sacral. În acest tablou al lumii nu există unele sfere mai nobile sau mai puțin nobile sub aspect ontologic, nu există nivelul inferioare ale ființării de disprețuit …” [1]

Toate sunt sacre în lumea urmașilor lui Luther și Calvin.

Acum, trebuie spus că, asemeni frumuseții care sălășuiește în ochiul privitorului, sacrul poate fi perceput – sau ignorat – în feluri diferite, de pe poziții confesionale diferite. Magazia sacrului are la îndemână o inepuizabilă paletă de resurse pentru hierofanii. De aceea, ceea ce pentru mine este sacru, s-ar putea ca pentru tine să fie cu totul profan. Un exemplu edificator, impresionat în profunzimea lui, ni-l oferă Gene Edwars Veith, Jr. în Starea artelor:

Am vizitat odată o biserică hipercalvinistă. Lipsa extremă de ornamentație din ea vorbea la fel de elocvent ca și profunzimea de artă dintr-o catedrală. Sanctuarul nu conținea absolut nici o imagine. Nu existau picturi, vitralii, nici modelaje decorative, nici lucrătură în lemn, nici tapet. Nu existau nici cruci, nici altare. Pereții erau vopsiți doar în alb. Podeaua era din lemn, fără nici un covor. Nu exista nici cor, nici orgă, nici pian. În locul obișnuitei cărți de cântări era o carte a psalmilor, puși pe muzică. În locul băncilor sculptate erau niște scaune pliante simple. În locul unui amvon elaborat era un podium simplu pe care era așezată Bibilia pastorului. Goliciunea încăperii era dramatică, lipsa până și a celor mai simple decorațiuni o făcea diferită de spațiul secular obișnuit, creând astfel un sentiment al sacrului. Respingerea oricărui simbolism și a oricărei imagistici tangibile sublinia transcendența absolută a lui Dumnezeu. [2]

Iată cum același obiect, privit și zugrăvit în chipuri diferite, ne poate separa pe tărâmul sacrului: este suportul dogmatic cel care sacralizează pentru credinciosul calvinist spațiul clădirii bisericii sale, în timp ce pentru catolic, în absența unui suport dogmatic asemănător, acea clădire ar putea la fel de bine funcționa ca un cămin cultural, poate …

Revenind însă la problema de fond: care-i realitatea? Sunt toate sacre pentru evanghelici? Sunt toate profane?

Eu zic că răspunsul este … ”Da”.

La ambele întrebări.

Acest lucru se datorează nu faptului că este stăpânit atât de bine subiectul încât s-a ajuns la această uimitoare sinteză (care l-ar face invidios și pe părintele Hegel) între cele două categorii antagonice, ci pur și simplu, în cele mai multe cazuri, din nebăgare de seamă. Uneori sesizăm în biserici comportamente care mărturisesc faptul că nu există habar de lucruri sacre, în vorbă, în port, în arhitectură sau în felul de săvărșire a actelor de cult (citirea din Scripturi, timpul de cântece … cam tot ce se numește îndeobște ”program”). Alteori, gesturi, locuri, fapte, cutume și idei sunt păzite cu o strășnicie care trădează reflexe hierofanice: Dumnezeu nu se poate ”să își facă prezența” în adunare dacă baticele nu sunt la locul lor, dacă nu se separă ceata credincioșilor pe genuri (adică în două, nu în mai multe), dacă amvonul nu a fost păzit cu strășnicie de profanarea celor fără de drept la cuvântare etc, etc.

Reținem că, cum-necum, evanghelicul este deplâns ca fiind prizonier al unei lumi iluzorii lipsite de orientarea pe care i-ar putea-o oferi o perspectivă clasică asupra sacrului și profanului. În plus, din pricina proastei reputații pe care alte două concepte de bază în studiul istoriei religiilor le au în mediile evanghelice (și nu numai), anume cel de mit și cel de ritual, se pare că șansele pentru o replică viguroasă din partea acestora, dată prietenilor ortodocși și catolici, sunt infime.

Numai că … există întotdeauna o speranță de reabilitare. Dacă e adevărat ce sugerează Mircea Eliade, una dintre cele mai strălucite personalități în domeniul studiului comparat al religiilor, cu privire la faptul că mitul este o parte constituentă a vieții omului, chiar și a necredinciosului, atunci există șanse reale pentru a-i reabilita pe evanghelici (cu sau fără voia lor) în privința felului în care ei își trăiesc viața de credință. În ciuda diferențelor care ne separă de bisericile istorice, comportamentul mitologic ne apropie foarte mult, mai mult decât am fi dispuși și unii și alții să recunoaștem.

Împrejurări interesante și palpitante mă conduc înspre o cercetare mai amănunțită a subiectului (în special cu aplecare spre mituri, ritualuri și hierofanii); m-am gândit că n-ar fi rău ca din această cercetare să mai pun cap la cap și altceva decât să rămân strict pe fondul problemei care mă interesează în mod special. Rod al acestei preocupări este și această serie de postări.

Acum am deschis doar cutiuța cu tema de bază. Voi reveni …

[1] Diacon Andrei Kuraev, Moștenirea lui Hristos, (București: Sofia, 1999), 61

[2] Gene Edward Veith, Jr., Starea artelor, (Oradea: Cartea creștină, 2000), 241

8 comentarii

  1. Dyo draga, pledoaria lui Veith pentru ‘sacralitatea’ acelui spatiu hipercalvinist ma lasa complet rece. Mie un asemenea spatiu imi da fiori. Am sentimentul ca mi se tesesc circumvolutiunile si ma apuca pandaliile. Nu ma mira deloc ca asemenea spatii au dat nastere unor aberatii de genul Driscoll, Piper ori Mohler.

    1. Am urmărit câteva secvențe cu fiecare dintre cei trei menționați de tine și constat că nici unul dintre ei nu predică într-un spațiu măcar asemănător cu cel descris de Veith: de la îmbrăcăminte, la pereți și decorațiuni, totul e departe de austeritatea se făcea referire în citatul reprodus de mine. Ce s-a întâmplat, așadar, cu acel hipercalvinism?

  2. Referitor la al doilea citat , am fost acum cativa ani intr-o biserica catolica din Germania . Era de-o austeritate cu care nu eram obisnuit avand in vedere fastul imperialist pe care-l promoveaza , mai bine zis l-a promovat Vaticanul ! Se vedea clar amprenta protestanta in designul interior dar era de-o asemenea maniera incat nici macar tencuiala nu exista pe pereti , se vedeau imbinarile placilor de beton ! Nimic frumos care sa-ti placa ! M-a cutremurat acea prima imagine ca si cum ceva s-ar sfasia in mine ! Pe urma m-am obisnuit cu atmosfera de biserica dar n-am sa uit niciodata cum m-a intampinat sacrul la usa : ,,… Unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata ….” Am simtit o durere cand am intrat , o durere inexplicabila …mai presus de intelegere , pentru ca erau doar ziduri , un altar , o cruce luminata difuz in spatele altarului si banci din lemn nejeluit …

  3. Au rusii o zicala, care zice ca omul e intimpinat dupa cum arata imbracamintea si este petrecut dupa cum gindeste… Credeti ca D-zeu ne va judeca dupa infatisare si posedarea lucrurilor materiale (oricit de sacre or fi ele), ori dupa fapte, care sint generate de spirit, credinta, dragoste?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s