Nepricepute (rev.)


Ați auzit, probabil, zicerea aceea atribuită lui Socrate, care parcă nu sună armonios în toate doagele ei atunci când este livrată urechilor scoasă din context. E ceva de genul: “Ceea ce am ajuns să înţeleg este că nu înţeleg nimic.”

Luată la bani mărunţi, ea poate fi deconstruită și dezavuată ca orice prostioară de toate zilele, cum ar fi acelea care mai circulă printre noi, pe diferite căi, sub numele de “legile lui Murphy”. Totuşi, ea incită la câteva reflecţii cu privire la rolul şi rostul celor pricepute sau tăinuite minților noastre, într-o creionare cât mai fidelă a ceea ce numim în mod generic “condiţia omului pe pământ”.

Ne descriem, în mod obişnuit, prin cele ce le înţelegem, prin acumulări, prin volumul de informaţii pe care îl putem înmagazina şi procesa cu folos în viaţă. Capacitatea de a cuprinde cu mintea concepte, fenomene, legi naturale sau, pur şi simplu, “mersul lucrurilor” este cea care ne conferă o identitate, un loc şi un rost anume între oameni; este mireasma noastră unică după care vrem să să fim cunoscuţi. Competenţele dobândite, cu care nu ezităm să ne afişăm peste tot pe unde e nevoie, sunt văzute în primul rând ca roade ale înţelegerii unor taine, prin studiu de regulă, abia apoi ca valenţe exterioare ale unor daruri native.

Nu că ar fi ceva greşit în cele de mai sus; nu pot să nu mă întreb însă cum rămâne cu cealaltă parte a conştiinţei noastre, cea plasată în penumbră (ca să nu zic în întuneric total), mult mai largă, cred eu, în care ar trebui să le recunoaștem pe cele necuprinse, lucrurile la care mintea noastră încă nu a ajuns, ci doar le-a intuit de departe? Cu ele cum procedăm?

Le ignorăm. Asta facem de obicei. Ei bine, eu nu mă pot opri aici … şi asta cam de când am citit mai cu atenţie despre întâlnirea Mântuitorului cu Nicodim, unul dintre învăţaţii de seamă ai lui Israel. Acesta înţelegea multe lucruri; putea să dea din înțelepciunea lui și altora.  Venise la Învăţător doar pentru a-şi face niţică ordine în toate câte le adunase într-o viaţă de om. Din doar două propoziţii aveam să descopăr cât de ignorant era, cât de departe îi era mintea faţă de minunăţiile de sus!

Am încercat să îl văd pe Nicodim, adesea privit la mișto de către predicatorii zilelor noastre, altfel, nu prin prisma devenirii sale în cunoaştere, înţelegere şi înţelepciune, ci prin filtrul ignoranţei sale. Am descoprit atunci un om cât se poate de interesant, unul care este gata să pună întrebări copilăreşti, dispus să-şi lase descoperite în văzul celorlalţi – nu mulți, însă suficienți pentru a asigura răspândirea pericopei în spațiul public – ignoranţa, nepriceperea, limitările. Am văzut un om definit nu doar de perii cărunţi ai studiului şi învăţăturii, ci şi de ceea ce n-a priceput încă. Nicodim, omul care n-a înţeles taina naşterii de sus. Cred că şi lui i-ar fi plăcut această nouă identitate.

Să te prezinţi lumii nu doar prin ceea ce ai strâns, ci şi prin ceea ce n-ai devenit, datorită unor ţinte neatinse sau unor nestemate ale cunoaşterii care – ce să-i faci? – nu s-au prins de tine, chiar dacă ţi le-ai dorit şi te-ai luptat pentru ele. Să alături competenţelor pentru care meriţi toată stima şi neîndemânările, limitele tale, graniţele pe care bunul Dumnezeu ţi le trasat când te-a lăsat pe astă lume.

Cer prea mult?

Ce interesant este să-l priveşti, de pildă, pe Fericitul Augustin nu doar din perspectiva minţii sale strălucite, ci şi a limitărilor sale! Era cam certat cu limba greacă, lucru care, spun unii biografi, a avut urmări semnificative în felul său de a se raporta la gândirea Răsăriteană (cu ce preţ, nu vom afla niciodată …).

Ce bine pentru omenire că s-au trezit nişte oameni să nu priceapă faptul că Pământul este plat ca o tipsie şi au căutat, cu frică faţă de o lume pe care totuşi nu o intuiau în toată splendoarea ei, să îi afle tainele cutreierând cu corăbiile lor oceanele în lung şi în lat!

Weber nu putea pricepe monstruoasele experimente armonice beethoveniene. Incapacitatea lui Einstein de a asimila consecinţele propriilor sale teorii în domeniul fizicii cuantice, una care fundamentează cam tot ce funcţionează astăzi în mâinile noastre, conferă un farmec aparte biografiei acestui mare savant. Despre ignoranţa lui Dawkins în materie de teologie – care nu se poate să nu te facă să zâmbeşti, în ciuda seriozităţii cu care atacă credinţa creştină – am mai vorbit în alte ocazii.

Parcă nici nu mai e aşa grav să te afli în situaţia de a nu înţelege unele lucruri. Pe de altă parte …

Îi este dată ethosului evanghelic trăirea în fumurile înalte, greu de atins, ale biruințelor de ne tăgăduit. Pe toate le înţelegem, pentru toate nedumeririle scepticilor sau ale celor care îşi mărturisesc altfel credinţa avem – e musai să avem – răspunsuri, explicaţii, paradigme, rezolvări.

Pricepem cele mai provocatoare texte ale Scripturii; ştim cum stau lucrurile cu Creaţia, înţelegem de ce a luat Dumnezeu decizii atât de dure (până la exterminare) faţă de cei răi , descifrăm fără probleme semnificaţiile imaginilor profetice vechi-testamentale. Spre deosebire de încuiaţii din vremea lui Hristos, noi pricepem pildele Mântuitorului. Ştim cu ce tre’ să se acopere femeia menţionată în 1 Corinteni 11. Apocalipsa? Există pe piaţă suficiente explicaţii ale acestei cărţi pentru oricine şi-ar pune mintea să o priceapă.

“A nu înţelege” este un păcat evanghelic capital, sinonim cu trăirea în întuneric. Ca o consecinţă, primirea Evangheliei (sau “a lui Hristos în inimă”, cum vreţi) este privită în termenii înţelegerii unui mesaj propoziţional. Ascultaţi mărturiile candidaţilor pentru botez; cele mai multe dintre ele fac recurs – direct sau indirect şi, aproape sigur, inconştient – la modelul “nu pricepeam, dar acum am înţeles”. Puţini dintre ei mărturisesc despre un adevărat pas în necunoscut, despre o intrare într-o lume necuprinsă lor, tainică, la care mintea omului nu se poate sui prin puterile ei. Ce diferenţă este între “Îl urmez pe Hristos pentru că am prins ideea şi am înţeles despre ce este vorba” şi “Îl urmez pe El pentru că m-a cucerit, în ciuda faptului că majoritatea lucrurilor care mă aşteaptă pe cale îmi sunt străine”!

Eludând tainicul, rezistând cu o patetică oripilare oricărei nuanţe mistice în umblarea lor, evanghelicii sunt ispitiţi să se complacă într-o iluzoriu delir al certitudinilor. Se gândeşte algoritmic până la plăsele, se aplică paradigme tehnice unor realităţi duhovniceşti. Ne definim exclusiv, chiar când facem apel la condiţia mântuirii, pe ceea ce s-a împlinit deja şi uităm de cele nedobândite încă.

Să ne mai mirăm că avem o (sub)cultură a răspunsurilor oferite pe tavă, irelevantă pentru omul care încă mai ţine la demnitatea sa de a căuta şi descoperi adevărul?

Hm … Parcă mă simt mai bine acum, eu, cel nepriceput în atâtea lucruri …

Nu pricep o iotă din toată lupta asta politică. Limba talkshow-urilor este păsărească pentru mine. Nu înţeleg calvinismul de cinci puncte, nici să mă pici cu ceară. Nici isihasmul nu a încăput în mintea mea. Nu pricep cum s-au putut forma minunăţiile de la Meteora (contează?). Nu-mi place Brahms. După primele rânduri citite din Patapievici am aruncat cât colo cartea. Am încă întrebări cât se poate de grave cu privire la Cruce şi semnificaţia ei în istoria noastră.

Sunt multe altele pe care nu le pricep. Nuantând puțin spusa lui Socrate pot spune că intuiesc un lucru elementar, mărunt: sunt încă departe, în mers. Din toate abia-înţelesele astea s-a ridicat înaintea-mi o lume pe care sunt chemat să o străbat cu credinţă în Cel ce m-a chemat, umblând pe urmele paşilor Celui ce a deschis o cale către slava de nepovestit a cerului.

Priceput-ați?

Anunțuri

7 gânduri despre “Nepricepute (rev.)

  1. Am priceput …. Doar ca sa iti ancorezi credinta in necunoastere e o cale atat de grea incat si calea cea ingusta pe care o percepem noi se subdimensioneaza ! Ne uitam la camila si la urechea acului si ne apuca spaima ! Cine se va mantui ??? E o conditie si ne qua non sa fim rascoliti de aceasta intrebare ! Si nu inainte de-al cunoaste pe Hristos ci dupa cunoasterea Cuvantului Sau ! Nu exista mantuire fara a ajunge pe cale la aceasta ,,piatra de poticnire ” ! Era sa abandonez o faculatate de teologie din cauza acestui ,,hop ” , fratele meu era sa renunte la preotie tot din aceeasi cauza , si multi altii pe care ii cunosc …

    Pana la aceasta intrebare calea e cum e , de la ea in colo e stanca pe care o iei in piept … Si culmea , o iei cu bucurie pentru ca in sfarsit ai inteles , ai inteles ca nu singur ai razbit …

    1. Ideea de ancorare implică o viziune statică; eu percep spațiul necuprins de mintea mea ca pe o ușă deschisă pe care pășesc prin credință, un fapt riscant plin de dinamism, de viață.
      În același ton, mi-a plăcut ce a zis undeva Kristeva despre problema noastră, a ”vesticilor” în raport cu musulmanii: ei nu (mai) au întrebări. Trebuie să-i ajutăm să și le pună. Una din mărcile înregistrate ale fundamentalismului – de orice fel ar fi acesta – este disprețul față de întrebările care explorează lumile de dincolo de certitudini. Fundamentalistul este unul care înțelege tot ce este de înțeles. Întotdeauna.

      1. Si eu tot asa percep realitatea existentiala : ca un copil care vede un curcubeu si in mintea lui are convingerea ca daca ar fi mai aproape ar putea pasi pe el … Doar ca religia contamporana nu mai e de acord cu …,,lasati copiii sa vina la mine …” ! Copilul trebuie sa stie ca nu e posibil sa se urce pe curcubeu , doar prin credinta poate s-o faca … Imi vine sa urlu , nu pot sa nu-i dau dreptate logicii religiei contemporane , doar ca privesc mut cum o realitate distruge o alta realitate !!! Logica distruge visul , in loc sa-l ajute sa se implineasca … Faptul ca te-ai ridicat cu mintea deasupra curcubeului inseamna ca esti acolo … Pentru mundan e de neinteles , pentru spirit este adevarul trait …..!

      2. Toate acestea le-am invatat de la copilul meu de 6 ani , de felul cum percepe el fiinta umana ! Noi suntem spirite , spune el , spirite in trupuri …

        Daca am intelege cum intelege el ca prima data suntem suflete , parca altfel ar fi credinta noastra !!! Gandul omului are putere sa mute muntii ! Doar trebuie sa creada ca e mai mult decat trup …

  2. Dragă Dyo, deși afirmi că evanghelicii nu pun preț pe mistică, tot tu spui, într-un alt paragraf mai jos: ”Să ne mai mirăm că avem o (sub)cultură a răspunsurilor oferite pe tavă, irelevantă pentru omul care încă mai ţine la demnitatea sa de a căuta şi descoperi adevărul?”
    Or, dacă ne referim la isihasm, (nu am găsit ceva mai mistic ca exemplu 🙂 ), acolo căutarea răspunsurilor nu ține de demnitatea căutătorului. Din cîte am citit eu în Filocalie, coroborat cu DEX-ul, cred că termenul ales de tine (demnitatea) nu e cel potrivit. Are un aer… umanist și nu cred că acolo ai vrut să ajungi. În Patericul pe care-l citesc, de asemeni, cel tradus de Bădiliță, acesta din urmă arată clar că dezbrăcarea de sine a oamenilor aceia, a alui avva x sau y, era o condiție esențială a adîncirii, prin post, meditație și rugăciune, în tainele Cuvîntului lui Dumnezeu.
    Și pe mine m-a fascinat, de mic copil, personajul numit Nicodim, un evreu care voia să afle pe Isus. M-a uluit nu atît demnitatea sa, cît smerenia căutării sale.

    1. Cred că ai dreptate, nu te contrazic. Totuși, poate că n-ar trebui să ne debarasăm atât de repede de ”demnitate”, cuvânt care poate crea un interesant material de reflecție, între-o relație dialectică cu ”smerenia” cea tot mai puțin prezentă în lumea noastră. Pentru că – și aici e provocarea, zic eu – s-ar putea ca abia atunci când este smerit omul să fie cu adevărat demn în fața Făcătorului său, alminteri el nefiind decât o paiață furnizoare de hinturi pentru creduli și indeciși… Hm?

      1. E adevărat. Cred că știu ce vrei să spui. Să știi că am nostalgia smereniei de care se vorbea în Filocalie. Pe de altă parte, sunt conștient de faptul că nu pot ajunge la ea, prin viața pe care o duc. Moshe Idel, cînd a vrut să afle cum gîndește un mistic autentic, nu s-a dus la un fariseu ortodox, nu s-a dus la Patriarhul de pe vremea aceea, ci direct la sursă. A luat contact cu Cleopa, omul l-a primit și după ce au vorbit ei ce au vorbit (Moshe nu zice exact ce…), Idel i-a spus lui Sorin Antohi: omul acela nu vorbea din cărți, el văzuse, trăise ceea ce spunea. Sunt elemente pe care un evenghelic le recunoaște cu greutate sau, cînd nu le înțelege, le dă la o parte ca și cum nici n-ar fi existat. Ne încurcă trecutul acesta mai rău decît prezentul. Nu poți să înlocuiești trăirea unor creștini din primele secole cu lozinci. De multe ori ne comportăm ca o generație spontanee de creștini, ca drosofilele alea unisexuate. Or, nu te poți reinventa cu fiecare curent și, cu atît mai mult, cum spui tu foarte frumos mai sus, poți dar riști să devii ”o paiață furnizoare de hinturi”, pentru că din ele trăiești și din ele te hrănești. Exact cum spunea Moshe, ne dăm știuți din cărți, pentru că ne lipsește trăirea aia autentică, chinuitoare și profundă. Un evreu care a crezut în Dumnezeu, dar care din păcate nu a murit creștin, marele scriitor Saul Bellow, a spus, într-un interviu publicat într-o carte, că și la 85 de ani și-a păstrat naivitatea de copil în fața minunilor lui Dumnezeu, bucuria de a avea credință pentru că a primit-o și, indiferent de logică sau de argumentele contrare care i s-au adus, nu a pierdut-o niciodată. Citea din Vechiul Testament în fiecare zi. Sigur, viața lui a fost o aventură, dar asta e altă poveste. Mi s-a părut, însă, dintre figurile contemporane celebre pe care le cunosc, cel mai apropiat de imaginea pe care mi-am făcut-o eu despre Nicodim. Iartă-mă, am divagat de la subiect, dar nu am mai ”vorbit” de mult cu tine și mă bucur că te pot saluta cu dragoste cu acest prilej.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s