Mit, ritual și conștiință evanghelică (2)


Continuare de AICI.

Atât mitul, cât și ritualul, au în conștiința evanghelică o proastă reputație. De fapt, mitul a fost perceput în mare parte de către lumea noastră, pe o filieră care își are originile încă din antichitatea greacă, drept o ”istorie neadevărată”; mai mult, termenul a fost folosit cu preponderență în discursurile unor grupări  cu scopul de a taxa valoarea de adevăr a narațiunilor religioase adverse, privite ca fabulații mai mult sau mai puțin fundamentate pe o realitate istorică. Probabil că unii dintre cititorii acestei postări atunci când aud despre ”mit” se gândesc la seria Myth Busters de pe Discovery sau la diversele teorii pseudoștiințifice care năpădesc cultura populară a zilelor noastre (gen Coca Cola l-a inventat pe Moș Crăciun, în Bibilie scrie ”crede și nu cerceta”, Cafeaua este dăunătoare sănătății și, în general, o grămadă enunțuri care circulă prin sat sub egida ”un grup de cercetători a descoperit că …”).

Odată cu apropierea de mediul academic suntem puși în fața unui descurajant pluralism al definițiilor mitului (Victor Kernbach pretinde că sunt peste 500!). Se pare că fiecare cercetător în domeniu – spun asta în sensul cel mai larg al termenului, pentru că, practic, există domenii diferite dinspre care s-a abordat mitul, de la istorie și sociologie, la filozofie, antropologie, teologie, psihologie, critică literară și de film, științe politice etc – și-a făcut o definiție proprie, una care se doreștia a se plia cât mai armonios preocupărilor sale și particularităților domeniului pe care îl studiază. Înțelegem, din acest motiv, că suntem nevoiți să coabităm cu gândul că nu există o definiție atotcuprinzătoare a termenului, unanim acceptată și acceptabilă; definițiile mitului se evaluează prin prisma utilității lor și a capacității lor de a explica dinamici ale universurilor supuse cercetării. Listând numai o parte din numele acelora care au folosit conceptul de mit în lucrările lor, vă puteți da seama că este imposibil să ai un consens al lor pe subiect și că de fapt un astfel de consens nici măcar nu este de dorit, din pricina imensei palete de lumi supuse cercetărilor acestora: Friedrich Schelling, Soren Kierkegaard, Karl Marx, Friedrich Nietzsche, Sigmund Freud, Claude Levi-Strauss, Martin Heidegger, James Joyce, C. G. Jung, George Eliot, Paul Tillich, W. B. Yeats, Mircea Eliade, Albert Camus, Rudolf Bultmann, Jacques Derrida, Paul Ricoeur, Joseph Campbell (cel care i-a oferit consultanță lui George Lukas în conceperea seriei de filme Star Wars).

Știu ce gândiți: pomenirea majorității acestor nume nu ajută la împăcarea minții evanghelice cu ideea de mit; dimpotrivă, sunt motive serioase să stăm departe de aceste lucruri, dacă ne gândim pe ce drumuri prăpăstioase au rătăcit unii dintre aceștia. Dar poate că mitul a fost abordat în acest fel până acum, mai mult de către ”apostați”, tocmai pentru că evanghelicii nu s-au atins de conceptul academic și s-au rezumat la a se raporta la forma sa populară, trivială și, așa cum am văzut, cu rost taxonomic în domeniul faptelor cu care operează unele științe inexacte precum istoria și sociologia.

Marea ”revelație” pe care o are cel care abordează mitul altfel decât din perspectiva populară este aceea că, în general, definiția conceptului de mit este judicios individualizată și particularizată, chiar în raport cu evenimentul pe care acesta îl referă. Evenimentul poate fi unul adevărat (”istoric”, cum se mai zice) sau inventat: există mituri construite atât pe baza unor fapte istorice atestate de izvoare credibile, cât și pe baza unor povești. Dar mitul nu este povestea în sine, ci povestea sacralizată, îmbrăcată în semnificații care transcend realitatea profană. Mitul este un model, un tipar, o cale, un indicator către o realitate transcendentă. De fapt, mitul este în sine o realitate, una pe care o putem accepta ca atare sau tăgădui, așa cum se procedează astăzi în mai toate grupările ideologice contemporane; acest lucru însă nu îi va diminua influența în viața fiecăruia dintre noi. Chiar dacă este o realitate confecționată cel mai adesea artificial, ea nu este mai puțin semnificativă (și reală) în spațiul culturii noastre decât, să zicem, este pentru unul ca mine cetatea Sighișoarei, ea însăși zidită de mâna omului. Miturile sunt parte din aventura vieții fiecăruia dintre noi pe acest pământ.

De aceea, miturile trebuie evaluate cu înțelepciune. Firește, există mituri bune (despre care intenționez să vă vorbesc în episoade ulterioare) și mituri proaste. Există mituri vechi de când lumea, eventual reactualizate din vreme în vreme odată cu scurgerea veacurilor; există și mituri noi, născute în vârtelnița unei modernități înrobite de fascinația propriei deveniri într-ale științei și civilizației. Există mituri care modelează comportamente de dorit în societate, dar există și mituri distructive. Nu în ultimul rând, există modele de comportament mitic, exploatate de către specialiștii în marketing ai zilelor noastre, în publicitate, în industria cinematografică, în politică și, cel mai deranjant pentru mulți dintre noi, în religie.

Despre cele mai multe dintre temele menționate în paragraful precedent intenționez să vă vorbesc pe îndelete în perioada următoare, în măsura timpului pe care îl voi avea la îndemână (presimt că va fi un serial lung …). Pentru astăzi, vă propun să reflectați la două exemple de abordare a subiectului – tangențial, în sensul că nu mitul este subiectul central al acestor lucrări – din perspectivă evanghelică. Rămâne ca fiecare dintre voi să decideți dacă se poate mai bine de atât sau nu.

Primul exemplu este cel al unei interesante explorări a spațiului mitic contemporan, făcută de Derek Tidball în Evanghelia după McDonalds. E adevărat, autorul se focalizează mai mult pe simboluri și tipologii decât pe mituri clasice și, în plus, abordarea sa apasă o pedală critică extrem de tranșantă pe această temă, fără a lăsa prea multe portițe de dialog. Totuși, meritul său este acela de a atrage atenția – uneori poate neintenționat – asupra felului în care anumite mituri arhaice proliferează în societatea noastră. De pildă, el observă caracterul idilic al lumilor pe care ni le propune Disney, lumi în care ”păcatul originar a fost eradicat, în locul acestuia fiind redobândită originara neprihănire” [1] sau tipologia arhetipală a turistului, ca expresie definitorie a felului în care o mare parte o oamenilor de astăzi își înțeleg rosturile pe pământ și identitatea: niște rătăcitori neobosiți prin viață [2].

Derek Tidball nu oferă o definiție de lucru a mitului. Din lectura cărții sale rămânem cu impresia că nu am ieșit din spațiul culturii populare. Poate că nici nu era nevoie, pentru că el tocmai despre asta discută, despre embleme ale culturii noastre de toate zilele: McDonalds, Nike și Disney. Mitul funcționează aici ca punte între vechi aspirații ale omenirii și reflectarea lor în spațiul consumerist modern, modelat de un marketing care ne spune cu o tot mai mare autoritate și putere de convingere ce trebuie să ne placă și ce nu în viață.

Al doilea exemplu, pe care îl voi trata mai detaliat, îl constituie introducerea studiului lui Beni Fărăgău pe Genesa. Aici, autorul pune față în față textul primelor capitole din Scriptură (iar apoi pe cel al istoriei Potopului) cu cele din aceeași perioadă și pe aceeași temă din scrierile sumero-akkadiene, într-un subcapitol în care prăpastia din jurul conceptului de mit este săpată încă din titlu: Mit sau istorie? [3]. Cele două se exclud reciproc, sugerează acest titlu, lucru confirmat apoi și de definiția mitului, pe baza căreia Beni Fărăgău își va întocmi evaluarea: o lucrare pre-științifică și neistorică, prin care un popor a dorit să comunice concepția sa despre lume și viață [4]. Definiția ne este dată fără o referire a unei surse; putem presupune, așadar, că ea îi aparține chiar autorului cărții.

pre-științifică

Nu intru în detalii aici, ci vă spun că, practic, afirmația este tautologică: toate miturile, fără excepție, sunt pre-științifice, în sensul că ele nu iau naștere în urma unor demersuri epistemologice validate de știință. Mitul nu se zămislește prin observarea unui obiect de studiu, nici prin realizarea unor experiențe de laborator (prin astea se distrug mituri, nu?), nici  prin procedee raționale de analiză, de sinteză sau de prelucrare a datelor de lucru (nu mă refer aici la folclorul de tip ”un grup de cercetători”!). Într-un anume sens – încerc acum să pășesc pe o peliculă extrem de subțire de gheață, agnosticul de mine 😉 – revelațiile din Scriptură sunt la rândul lor, măcar unele dintre ele, pseudo-științifice (fiind dobândite pe căi supranaturale), iar acest lucru nu ne deranjează câtuși de puțin. Pe bună dreptate, zic eu.

neistorică

E limpede, nu? Avem de-a face cu conceptul grec de poveste neadevărată. E totuși greu de înțeles cum se poate vorbi despre neistoricitatea unui mit precum cel al potopului, prezent, dacă e să-i dăm crezare lui Lucian Boia, cam peste tot în lume cu excepția continentului african.

”o lucrare … prin care un popor a dorit să comunice”

Aici se complică puțin lucrurile. Definiția lui Beni Fărăgău sugerează că mitul este rezultatul unei acțiuni deliberate, conștiente, planificate. Practic, mitul este produsul finit și, de regulă, sustenabil al derulării unui proiect cu scop precis. Fără îndoială că nu putem exclude rolul unor agende anume, religioase, naționaliste, politice sau economice, în modelarea miturilor (același Lucian Boia ar avea multe să ne spună în privința asta; gândiți-vă numai la Dracula). Întrebarea este însă dacă există vreo poveste în lumea noastră – falsă sau adevărată, nu contează – neînsoțită de un proiecțel ideologic mai mult sau mai puțin lăsat la vedere. Așa cum, vorba anglofonului, nu există prânz gratuit în acest Univers, se poate spune că nu există nici o poveste care să nu fie relatată în afara unei agende. De la pildele Domnului Isus, la poveștile pe care le spunem copiilor înainte de culcare sau cele cu care ne delectăm în emisiuni difuzate în prime time, toate sunt rodul unor demersuri deliberate, conștiente și planificate. Nu am aflat încă nimic nou despre mit.

”concepția sa despre lume și viață”

Este singura parte a definiției propusă de Beni care îngustează cu adevărat cadrul definirii mitului. Însă aici termenul ”concepție”, aplicat miturilor antice, este puțin pretențios. Dacă vreun popor antic a forjat istorii, a făcut-o din interese cât se poate mundane, de regulă politico-economice. Cel puțin asta spune teoria marxistă, una care a promovat și ea o hermeneutică a suspiciunii extrem de tranșantă asupra moștenirii culturale și religioase a antichității.

Beni Fărăgău numește scrierea primelor unsprezece capitole ale Genesei drept, demitizare și istoricizare a unor mituri (despre creație și potop); de aceea, spune el, definiția mitului nu i se aplică și textului biblic [5]. În sprijinul acestei afirmații Beni aduce însă argumente care nu probează nici istoricitate (dimpotrivă, el admite că epopeea lui Ghilgameș poate fi la rândul ei istorică, făcând referire la evenimentul real al Potopului), nici caracterul pseudo-științific al istoriilor sumeriene în comparație cu cel al Genesei (pe care l-am putea presupune mai științific, deși tot Beni admite că primele capitole ale Genesei nu au fost scrise ca să constituie un manual științific ).

Apoi, Beni recunoaște caracterul polemic al acestor texte, îndreptat împotriva ideilor religioase asociate cu Mesopotamia: așadar și ele sunt lucrări prin care este comunicată o concepție despre lume și viață. Ba mai mult, am putea observa că în contextul ei imediat cartea Genesei nu poate fi exonerată de un rost al legitimării unei națiuni, circumscrisă fiind unei agende politice și naționale a poporului evreu din vechime.

Practic, ajungem de unde am plecat: istoria Genesei nu este mit pentru că este adevărată, în timp ce scrierile sumeriene sunt mituri pentru că, deși pleacă de la realități istorice, au fost amestecate cu elemente ”pur mitice”, adică false. Dar aceste lucruri le știam și dinainte, fără să fi fost nevoie de această anevoioasă (și nereușită) demonstrație din studiul lui Beni Fărăgău.

Vedeți că nu este deloc ușor? Nu mi-am propus un discurs polemic asupra cărții lui Beni (un om pe care, am mai spus-o, îl respect aproape necondiționat), nici să subminez încrederea pe care cititorul creștin – ortodox sau evanghelic – o are în textul primelor pagini ale Scripturii (mai recitiți, vă rog, încă odată această frază, înainte de a vă pregăti baionetele pentru atac). Am vrut doar să vă arăt că mitul nu este deloc un animal ușor de domesticit, că fără o atentă definire a lui – adecvată scopurilor cercetării – el poate să arunce nedorite nuanțe asupra obiectului studiat, care vor impieta și asupra rezultatelor obținute. Iar conceptul popular de mit, așa cum e el înțeles în vorbirea curentă, este un prost instrument pentru lucrul unui sol atât de dificil și pretențios precum cel al reflecției teologice.

În timp ce reținem accentul vital pus de Beni Fărăgău pe lentila teologică focalizatoare a textului Scripturii, orientată spre Cel ce a creat cerurile și pământul, nu pe simpla explicare a originii unor lucruri (deși avem și astfel de istorii aici), eu cred că prăpastia trasată de distinsul teolog între textul inspirat și istorisirile sumeriene nu poate fi justificată pe baza definiției pe care dânsul ne-o propune pentru mit.

Definiția elină și-a arătat limitele. În episoadele viitoare vom vedea ce alternative există pentru ea și dacă acestea ne pot fi în vreun fel de folos.

(va urma)

Note:

[1] Derek Tibdall, Evanghelia după McDonalds, (Cuj Napoca: Aquaforte, 2005), 40

[2] Ibidem, 107-131

[3] Beni Fărăgău, Genesa, (Cluj Napoca: Risoprint, 2009), 32

[4] Ibidem, 33

[5] Ibidem, 36

15 comentarii

  1. Poate ca relatia deficitara a evanghelicilor cu „mitul” (orice ar insemna el) se datoreaza si faptului ca acesta a fost preferat de teologii liberali (automat etichetati ca nu-de-ai-nostri). Asa incat o felie milenara de exprimare a adevarurilor este descalificata din start. Doar pt ca a fost utilizata in ultimii 300 de ani de „inamic”. Asa se arunca si apa, si copilul, si copaia, si samponul. Tot. Multumim, Dyo. Asteptam continuarea.

    1. Mda, l-am lăsat pe Bultmann să facă ce vrea el cu mitul. În același timp, trebuie spus, i-am lăsat pe alții să ne spună cum a înțeles el credința creștină, referind mitul tot în termeni populari (cei cu care mintea evanghelică pe bună dreptate nu se poate împăca), lucru care s-ar putea să-i fi adus un serios deserviciu. Mărturisesc că încă nu mi-e clar ce a înțeles Bultmann prin mit, dar în mod sigur nu este vorba de conceptul elenizat, predominant în cultura vestică odată cu Iluminismul …

  2. …miturile sint puncte de reper in cadrul evolutiei religiei evolutive…odata cu aparitia religiei revelatorii miturile se perpetueaza ritualic….adevarul se descopera doar prin revelatie,de aceea mintile cu adevarat evanghelice nu ramin prizoniere nici mitului nici ritualului…

    1. miturile nu descoperă adevăruri, ci le comunică; în acest sens, nu văd o tensiune reală între adevărul revelat și faptul mitologic, trebuie doar să le recunoaștem rostul în planul comunicării. teoretic, evanghelicul respinge ritualul; cu toate astea, așa cum voi sugera mai târziu, nu poate trăi fără el fără a se face rob fără speranță unei lumi pur profane, căci cele sacre în lumea lui n-ar putea depăși condiția mesajelor literale între care trăiește; doar litera rămâne sacră cu adevărat pentru el, prea puțin …

  3. „To be truly Christian we must both assent to the historical fact and also receive the myth (fact though it has become) with the same imaginative embrace which we accord to all myths. The one is hardly more necessary than the other.”
    C. S. Lewis – God in the Dock: Essays on Theology and Ethics, p. 67

    1. Mulțumesc, e foarte instructiv; C.S.Lewis nu putea scrie povestiri precum Narnia dacă nu ar fi avut o perspectivă diferită despre mit decât cea populară, cu sens peiorativ, care predomină acum în cultura modernității.

  4. daca definim mitul asa cum suna mai bine scopurilor unei cercetari anume, se cheama ca tot despre o definitie ideologizata este vorba. recunoastem un kantianism dus la extrem: definim o categorie inaintea observarii materialului studiat, dar nu renuntam la pretentia ca rezultatele studiului vor fi „obiective”. ratiunea ramane pura si ambetata in proces. sunt de acord cu asta, numai sa recunoastem cu totii problema, nu sa ne dam mari in dogme, ca nu ajuta

    1. Acum, n-ar trebui să dogmatizăm nici utilitarismul la care am făcut eu referire; nu cred, de pildă, că Mircea Eliade a construit o definiție convenabilă a mitului, mai degrabă că definiția cu care el a lucrat s-a impus în urma unor observații făcute asupra religiilor arhaice, domeniu în care autoritatea sa este de necontestat. Pentru domeniul său de interes, s-a dovedit că definiția lui Eliade este una care ”ține” o argumentație; deși nu suntem de acord cu teoriile lui Jung, se pare că și acesta a brodit o definiție care s-a armonizat de minune cu lumea arhetipală pe care ne-a propus-o. Dar nu toți au reușit; ar fi interesant să observăm dacă nu cumva marxismul a deviat în ideologia care a adus atâta suferință în lume plecând tocmai de la o perspectivă atât de îngustă asupra miturilor, precum cea din care s-a hrănit cu nesaț materialismul dialectic …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s