Exodus: Gods and Kings (2014) – Câteva impresii după prima vizionare


Sursa: wikipedia.org
Sursa: wikipedia.org

Recunosc, am așteptat cu nerăbdare filmul. Deja eram pregătit să văd încă o producție realizată dintr-o perspectivă seculară, care să contorsioneze în moduri surprinzătoare (supărătoare?) o narațiune biblică clasică. M-am dus să văd filmul fără mari așteptări și nu pot spune că am fost surprins în vreun fel; dimpotrivă, l-am privit cu relaxare, încercând în primul rând să înțeleg perspectiva din care este el realizat. În acest fel, o istorie care ar fi putut să mă plictisească – nu țin neapărat să văd încă o ecranizare a Exodului, mi-s de ajuns cele pe care le-am vizionat până acum – a devenit surprinzător de palpitantă pentru mine și m-a ținut treaz până la sfârșit: adevărul este că efectele vizuale și sonore, alminteri impecabil realizate, nu mai impresionează cum o făceau cu vreo trei-patru ani în urmă. S-a ajuns la o anume saturație, efectele speciale nu mai pot ”ține” un film în topuri,  iar cineaștii sunt nevoiți să se întoarcă la planșele de lucru și să conceapă producții mai bune decât au fost Pompeii sau Godzilla (două eșecuri 3D de proporții, ambele din 2014).

Exodus este un film de actualitate. Cred că datarea faptelor cu 1300 ani înainte de Hristos este cumva la derută: contextul cultural și politic al vremurilor noastre este cel care atârnă din greu asupra felului în care Ridley Scott ne propune retrăirea istoriei Exodului. Apar în film întrebări care nu cred că s-au pus vreodată cu peste trei milenii în urmă – ”Ce fel de Dumnezeu este acela care ucide copii?” – și se vântură, chiar sporadic, concepte mult prea avansate pentru momentul acela istoric, cum ar fi cel de credință. În linii generale, din perspectiva relației dintre oameni și zei (un fapt interesant și aici este că deși în film vedem un singur rege, titlul filmului sugerează, prin al său plural, o perspectivă mai largă), eroii filmului lui Ridley Scott sunt mult prea maturi; ei par să trăiască într-un mediu îmbibat de religie, însă, după vorba lui Bonhoeffer, ca și cum zeii n-ar exista. Asemeni multora dintre contemporanii noștri, nu? Aș spune că și teofania predominantă în Exodus este una modernă, în orice caz excentrică, decupată parcă din serialul Ally McBeal (nu vă spun despre ce este vorba, vedeți filmul).

Omul mai bun decât divinitatea, o temă prezentă și în Noah (2014), este la ea acasă aici. În acest caz, însă, mi se pare că ea transpare nu ca mesaj, ci ca impresie datorată felului în care noi, oamenii, privim la Dumnezeu, copleșiți de hăul tot mai mare despicat între noi: nu-L înțelegem pe Dumnezeu, nu suntem ca El, dar nici El nu e ca noi și nu pare măcar să încerce să ne înțeleagă. Din nou, avem un Dumnezeu expropriat de atributele Sale clasice; e mort pentru că nu vedem iubire în El, nici empatie, nici proiect de viață. Într-un chip suprinzător, poate, detectăm în acest film accente de mânie divină, una de o calitate îndoielnică. Este un Dumnezeu de partea cuiva. Atât. Putea fi altfel dar așa a fost să fie. Nu cereți explicații, căci ele nu există.

Ca în Noah, Dumnezeu face dovada puterii Sale impresionante (deși în ambele filme personajele nu par deloc impresionate de aceasta: da, suferă consecințele, dar nu se minunează) dar pare lipsit de intenții concrete pe termen lung. Planurile Sale sunt, în mod necesar, inumane. Așa ar trebui să fie, doar sunt … divine! Bun, de acord, numai că această prăpastie calitativă între voia lui Dumnezeu și nevoința oamenilor Îl scoate aproape întotdeauna în pierdere pe Dumnezeu. Omul rămâne ceea ce este el în umanitatea lui: iubește, simte cu aproapele său, luptă, se sacrifică, zidește. Lui Dumnezeu pare să îi fi rămas în filmele seculare ale ultimilor ani slujbele murdare și, tocmai din acest motiv, devine destul de greu de suportat. Nici Noe, nici Moise nu se adaptează ușor felului de a fi al unui astfel de Dumnezeu. Asta pentru că, din perspectiva noastră, suntem mai umani decât El. Ca să poată transcede de la această idee la gândul că ar putea mai departe să trăiască prin credința în acest Dumnezeu, omul are nevoie de saltul kierkegaardian al credinței, de un demers realizat dintr-o convingere interioară care să biruie în conștiința sa toate obiecțiile posibile, și genocidurile poruncite de Dumnezeu, și ”compormisurile” Sale, și atâtea altele pe care nu le înțelegem într-ale Împărăției coborâte pe pământ, între noi …

Forța mesajului acestui film stă în special în lucrurile omise din scenariu, dar pe care noi le cunoaștem din lectura celei de-a doua cărți a lui Moise din Biblie. Nu vi le pot spune acum, dar dacă sunteți familiarizați cu textul biblic le veți descoperi ușor. Vă pot sugera însă un motiv al absenței acestora: este un film despre evrei, despre nesfârșita lor luptă cu Dumnezeu. Eu cred că cei mai supărați în urma vizionării acestui film ar trebui să fie nu creștinii, ci tocmai ei, evreii. Practic, filmul nu suportă în nici un fel dreptul divin al Israelului asupra țării Caananului, a ceea ce ei au numit Pământul Făgăduinței. Exodul lui Ridley Scott explică cel mult cum s-a ajuns să existe evrei pe pământurile care astăzi sunt atât de disputate în special cu palestinienii, dar nu legitimează un drept de proprietate divin. Lipsesc elementele care dau sens relației Dumnezeu – popor – țară. De asemenea, filmul sugerează un anume scepticism al lui Moise cu privire la mersul lucrurilor după instalarea pe Pământul Făgăduinței (termen care, de altfel, nu apare în film, ci doar o singură mențiune oarecum mitică despre o țară în care curge lapte și miere). Pentru Moise miza Exodului este libertate sau moarte … și atât. Nici Dumnezeu nu pare să fie foarte interesat de țară; proiectul său vizează aproape în întregime rezolvarea problemei robiei evreilor.

Astfel, Ridley Scot a făcut un film corect, în ton cu tendințele politico-ideologice ale zilelor noastre. Vesticii nu par să mai suporte pretențiile evreiești în Palestina; rând pe rând, tot mai multe state recunosc statul palestinian. Povestea Exodului, o istorie care din perspectivă evreiască stabilește un drept sacru al lui Israel peste Țara Promisă, este reformulată, practic, în ton agenda vremurilor noastre.

Exodus este o expresie a felului în care vede un occidental de astăzi problema moștenirii sale cultural-religioase pe filieră iudaică. Din această perspectivă, mi se pare un film important, care va ușura și mai mult debarasarea imaginarului cultural contemporan de o istorie fondatoare clasică a umanitații. Nu sunt negate faptele în sine – trebuie spus că, deși multe dintre plăgi sunt aproape minuni, despărțirea mării este fără îndoială un fapt supranatural; la fel și uciderea întâilor născuți – însă întreaga povestire este exfoliată de semnificațiile ei spirituale tradiționale. Toată ”revelația” lui Dumnezeu în acest film este focalizată exclusiv pe Moise; el este singurul care are parte de apariții teofanice, în timp ce restul, evrei sau egipteni, suportă consecințele. Totul, dar absolut totul, este așezat pe umerii lui Moise, deși, fapt de remarcat în film, în cea mai mare parte el însuși este un spectator neputiincios al dramei regizate de Dumnezeu pe imensa scenă a Egiptului antic. El nu poate face nimic, nici să oprească procesul, nici să-l grăbească; poate doar să îi anunțe inevitabilul. Este privat până și de proverbialul său toiag. Nici nu mai știi bine cine este el, după vizionarea acestui film; rămâne, în mod cert, un erou fondator. Aici, filmul se dorește a fi vehicul pentru propagarea unui mit modern, cu efect direct asupra felului în care Occidentul interpretează situația geo-politică din Orientul Apropiat. Timpul ne va dovedi dacă Exodus și-a atins cu adevărat scopul.

Până la urmă totul este despre religie și politică. Istoria este făurită, ni se spune, de zei și de regi. Zeii acționează, regii interpretează faptele și, pentru că au puterea, consacră în conștiința vulgului perspectiva corectă. Uneori, nu este clar în scurgerea veacurilor dacă o faptă a trecutului a fost făurită de un zeu sau de un rege. Uneori, nu știm ce să mai credem despre un personaj istoric. Uite, cum ar fi despre Moise: nu știm ce a fost el, poate că a început să se ridice ca un rege, dar a sfârșit până la urmă în conștiința celor care au repovestit povestea lui Ridley Scott ca un zeu. N-a fost nevoie decât de un bob de imaginație …

Merită văzut Exodus? Da, fără îndoială, dar nu pentru a rememora binecunoscuta istorie din Biblie, ci pentru a înțelege un trend tot mai influent în cultura contemporană în relație cu moștenirea sa religioasă: necredinciosul zilelor noastre nu se mai mulțumește să spună că Dumnezeu e mort acum, pentru el, ci ține morțiș să ne dovedească că El poate fi ucis și în istorie. Că n-a fost decât ce a trebuit să fie, toată istoria asta sacră: un strop de nebunie în mintea unor oameni în mare măsură anormali, obsedați de monstruoase prejudecăți și deloc acomodați unei relații cu o divinitate atât de diferită de stirpea noastră, orice am înțelege prin aceasta  …

Anunțuri

10 gânduri despre “Exodus: Gods and Kings (2014) – Câteva impresii după prima vizionare

  1. Deci este un film despre evrei care ne invata ca evreii nu sunt cine.. par a fi. Exista trimiteri (de orice natura, aluzive sau clare) catre nelegitimitatea dreptului evreilor asupra Pamantului Fagaduintei sau e mai mult o omitere a mentionarii faptului?

    Altceva: se pomeneste in vreun fel de unde interesul lui Dumnezeu de a-I scoate pe acesti evrei din robie? Sau e mai mult interesul lui Moise si atat?

    1. Poate ar fi mai bine să vezi filmul – dacă ai în gând acest lucru; altfel, dacă intru în detalii, o să vă fur plăcerea suspansului. Care suspans, în cazul acestui film, nu are cum să se bazeze pe poveste (arhicunoscută), ci mai cu seamă pe felul în care este ea relatată.

  2. Asadar am vazut filmul. Nu am iesit dezamagita de la el. Asta mi se pare o mare realizare. Apropo, nu 3d l-am vizionat, nu aveam chef de bruscari vizuale.

    In ciuda diferentelor fata de adevarul biblic, mie cel putin mi s-a parut ca nu deranjeaza in partile esentiale. Da, Dumnezeu a fost mult mai transparent in Exod decat in Exodus, dar nu Il vad portretizat ca pe un personaj negativ. Moise ajunge sa-si puna credinta total in El pana la final, ceea ce nu e putin lucru. Plus ca finalul nu te lasa cu jn gust amar al infrangerii omului de catre Dumnezeul ascuns si nemilos. Mai rezervat, dar se lasa cunoscut.

    Eu nu am observat inclinatii pro-palestina si anti-israel. Faraon e la fel de pornit impotriva evreilor in Exod cat e si in Exodus. Iar Dumnezeu e de partea lor, nu impotriva umanitatii.

    M-a surprins motivul exilarii lui Moise, dar nu mi se pare altceva decat un efect de amplificare a interesului spectatorilor. Faptul ca Moise nu isi cunoaste la inceput nidentitatea reala face ca actiunea sa fie mai dramatica.

    1. Recunosc, sunt puțin surprins. Față de ce ai scris, am o lămurire și o nelămurire:
      L. Eu nu am vorbit de înclinații pro sau contra, ci am spus că filmul nu legitimează o anume poziție, cea pro-israelită (este necesară păstrarea acurateții afirmațiilor în astfel de dialoguri). Sunt mai multe motive – aș putea chiar construi un caz – dar acum îți dau doar unul: lipsește Legământul.
      N. Ideea de Dumnezeu ca personaj negativ. De unde a ieșit?

  3. No stăi așe, să văd dacă înțeleg ce îmi spui. Deci uite cum scrii tu:
    ”este un film despre evrei, despre nesfârșita lor luptă cu Dumnezeu. Eu cred că cei mai supărați în urma vizionării acestui film ar trebui să fie nu creștinii, ci tocmai ei, evreii. Practic, filmul nu suportă în nici un fel dreptul divin al Israelului asupra țării Caananului, a ceea ce ei au numit Pământul Făgăduinței.”

    De aici am înțeles că evreii apar în film mai mult ca intruși într-un spațiu care nu e al lor (Canaanul), deși în film apare de mai multe ori referirea la promisiunea lui Dumnezeu cu privire la țara Canaanului, țara unde curge lapte și miere. La acest legământ te referi?

    Nelămurirea:
    Față de Noah, normal! 🙂 În articol ai comparat cele două. Ei, bine, și eu am spus asta vizavi de cum se vede Dumnezeu în Exodus și cum se vede în Noah. În Noah, avem un Dumnezeu ciudat, contradictoriu, nesusținut de acțiuni, negativ. În Exodus, nu.

    1. Nu cred că Dumnezeu este portretizat negativ în Noah. Percepțiile noastre diferă aici: poate detaliezi puțin. Dimpotrivă, pentru mine găselnița cu copilul din Exodus este mai ofensivă față de imaginea divinității decât cea preponderent meteorologică din Noah. În Noah nu Dumnezeu este negativ, ci imaginea lui e distorsionată în conștiințele personajelor filmului, dar asta este o cu totul altă poveste.

    2. Noi, de fapt, n-am căzut de acord asupra unor chestiuni din Noah nici atunci. 🙂 Să detaliez deja mi-e greu, pentru că în timp nu rețin toate lucrurile și argumentele pe care le-am avut când filmul îmi era încă proaspăt în cap, dar te-aș ruga să revezi dialogul ăla, că acolo am zis eu multe.

      Iar cu Exodus, de ce ți se pare mai ofensivă imaginea copilului pe post de Dumnezeu? E mai transparentă ca mesaj al divinității înspre om decât în Noah.

      1. Mi se pare o imagine artificială, menită să eludeze orice speculație a privitorului cu privire la caracterul Dumnezeului care are sub controlul său evenimentele Ieșirii. Ambele filme par să se încheie sub ropot de aplauze divine pentru cei doi eroi, Noe și Moise. Cred că acesta este ”crezul” ateilor din zilele noastre: până și Dumnezeu se minunează de umanitatea noastră.
        Poate că e doar o chestie de percepție: unele cunoștințe de-ale mele, creștini respectați și respectabili, au ieșit afară din sală de la Exodus, considerându-l profanator. Depinde de unde începi să desfaci pachetul … Eu o fac începând cu contabilizarea elementelor lipsă: judecata zeilor, ritualul Pascal, Legământul mozaic și Țara ca element indispensabil al relației dintre Dumnezeu și poporul, ca să le amintesc doar pe cele mai dureroase.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s