Cinepastilă (21) – Gone girl (2014)


Gone_Girl_Poster

Un film cu bătaie la două capete: oferă o poveste captivantă și plină de suspans, pe deoparte, dar și un prilej de a provoca încă odată felul în care este privit în imaginarul cultural american modelul tradițional de căsătorie – adică cel între oameni heterosexuali din rasa albă (mă rog, dacă așa vă place, caucazieni sau europoizi), care se iubesc și se respectă reciproc etc. Vă las pe voi să apreciați primul aspect, în continuare mă voi referi doar la cel de-al doilea, cel care dă, după părerea mea, cu adevărat valoare acestui film.

Perspectiva de la care vă invit să reflectăm asupra lui Gone girl pleacă de la ideea că avem de-a face în primul rând cu un film despre căsătorie. Toate ingredientele sale, cum ar fi coloana sonoră (destul de discretă), scenografia, intercalarea cadrelor, modul de înlănțuire a relatării unor evenimente, chiar și povestea în ansamblul ei, sunt pretexte pentru a pune în discuție soliditatea unui mit încă foarte influent în lumea noastră, în ciuda secularizării ei: cel al căsătoriei. Este un mit care, cel puțin în acest context, nu mai are la bază istoria instituirii de către Dumnezeu a unirii între un bărbat și o femeie, așa cum stă scris în al doilea capitol al Facerii, ci umbra acestei istorii într-o cultură postcreștină. Iar ea, umbra căsătoriei de odinioară, este încă vie, dar nu datorită bisericii – a cărei voce nu se aude deloc în film – ci a mass-mediei.

Cele două extreme ale acestei imagini – prima creată și întreținută de jurnaliști și cealaltă, presupusă a fi ”reală”, reprezentată de Nick și Amy  – sunt puternic individualizate în film și, practic, din pricina forței lor de penetrare, nu lasă loc pentru o a treia variantă: între ele este un abis impenetrabil, despre care se păstrează, în  virtutea unei complicități colective arhetipale, similară cu cea care a permis înflorirea comunismului în Răsărit, o strânjenitoare tăcere. De fapt, oamenii obișnuiți din acest film nu par să știe ce este căsătoria: tot ce pot să facă este să facă față realității – aceea că mariajul este relația datorită căreia doi oameni pot să se rănească reciproc în cel mai profunde moduri – și să se drogheze cu visul mediatic, livrat în doze bine calculate prin intermediul ziarelor și show-urilor de televiziune. Căsătoria, în ochii opiniei publice, este o relație în care cei doi parteneri trebuie să investească iubire și devotament, și să nu precupețească nici un efort pentru ca lucrurile să meargă cât mai bine. În realitate, în căsătorie, oamenii, voit sau inconștient, nu fac altceva decât să se distrugă unul pe celălalt.

În primul caz, o căsătorie de succes este una care ”dă bine pe ecran” și furnizează un opium de calitate pentru o nație întreagă de familiști care își anesteziază frustrările în fantasme ”bazate pe fapte reale”. În al doilea, succesul constă într-o ajustare cât mai convenabilă a convențiilor și obiceiurilor comune, așa încât suferința să fie suportabilă. Mai mult decât un jug sau o corvoadă, ea este o detenție pe termen nelimitat.

Este poate cel mai trist film pe care l-am văzut până acum pe tema căsătoriei. E un deșert din care lipsesc cu desăvârșire oazele. Ne este refuzat orice simțământ al sacrului, al întâlnirii cu arhetipul marital care a inspirat milenii de reflecție, de poezie și de divine experiențe ale tainei celei mari a căsătoriei (despre relația dintre Hristos și Biserică, vreau să zic). Povești, fabulații. Treziți-vă: nu e nimic frumos în asta, căci nu ne cunoaștem, nu ne înțelegem, nu ne putem abține de la a ne răni unul pe celălalt și nu știm cum să ne ținem de mânuță ca să putem și un drum cu un scop comun. Lăsați orice speranță, voi, care intrați aici: dacă vreți să vedeți un mariaj frumos, singur loc unde îl puteți găsi – dar și aici este nevoie de înlăturarea precaută a unor oribile derapaje – este la televizor. În exclusivitate.

Gone Girl este un film care reușește de minune să ilustreze eșecul omului modern de a experimenta realitatea facilitată de miturile în baza cărora și-a proiectat concepția despre lume și viață. Se hrănește cu un vis, dar trăiește un coșmar. În timp ce un creștin are motive să mai creadă că mariajul său exprimă, chiar în detalii imperfecte, o realitate sacră a unei uniuni divine, omul din afara sistemului de referință iudeo-creștin este condamnat să creadă în minuni și să găsească semnificație într-un act care nu izvorăște din nimic, nu se bazează pe un model care să inspire sentimentul actualizării în viața sa a unei realități transcendente și, poate cel mai dramatic dintre acestea, nu duce nicăieri, ci se pierde iremediabil în deznădejdea neantului. Din păcate, cel puțin după cum sugerează filmul, chiar și această credință este una fragilă, care se va metamorfoza repede fie în resemnare, fie într-o cinică luptă pentru preluarea puterii, fie în dorința de a-l distruge – printr-un proces lent sau spontan – pe partenerul considerat principalul vinovat pentru eșec.

În absența miturilor care să îi inspire pași prin care, ritualic sau imitativ, să respire mireasma cerului în fapte ale vieții de zi cu zi, omul se ofilește și moare. Iar moartea pe care o experimentează acum, cât încă mai face umbră acestui pământ, o îndură pe mai departe prin credința că nu se poate altfel, că, așa cum spunea și finalul filmului lui Woody Allen, Delicte și fărădelegi, fericirea omului nu face parte din planul creației acestui Univers indiferent și rece. În ultimă instanță, Gone Girl este un film despre moarte, despre cum ne ucidem lent, sub anestezia timpului, în căsnicii care nu mai arată spre nimic, nici măcar înspre o frumusețe a lor intrinsecă, sau care măcar să poată fi întemeiate pe fericite accidente ale potrivirii unor instincte.

Și totuși … o rază de speranță: relația dintre gemeni, frate și soră. Măcar relațiile de sânge sunt trainice în acest film; nimeni și nimic nu pare să poată periclita forța lor, care își trage seva tot dintr-o realitate arhetipală – ilustrată tipologic aici – cea a faptului că ea s-a zidit încă dinainte de naștere, în pântecele mamei lor. Scena în care această realitate a uniunii de sânge pecetluite de dincolo de naștere este mărturisită fratelui ei de către Margo, sunt convins, poartă cu sine, în ciuda contextului dramatic în care are loc, o certă semnificație hierofanică. E și aceasta, într-un fel, o victorie a naturalului, a realității istorice obiective, împotriva celei construite și impuse în societate, convențional și artificial deopotrivă, de către om.

Gone Girl este film impecabil construit din punct de vedere artistic. Prestația actorilor principali – în special a eroinei principale, întruchipate de Rosamund Pike – este și ea ireproșabilă. Merită văzut. Sunt curios, desigur, să aud și opiniile voastre despre el.

Ratings (1-5): Artistic 4  Moralitate 2  Relevanţă 4,5  Apreciere generală 3,5

De văzut, pe aceeași idee: Arbitrage (2012), Cromophobia (2005) și Crimes and Missdemeanors (1989).

Anunțuri

10 gânduri despre “Cinepastilă (21) – Gone girl (2014)

  1. Am vazut filmul si ce sa zic. Am ramas un pic socata, nu cred ca-i pentru oricine…Sigur, subiectul e foarte interesant si te tine cu sufletul la gura, dar, la un moment dat, fantezia regizorala inclina prea mult spre patologic (v. scena oribila a crimei). In momentul ala am vrut sa-l opresc, chiar l-am oprit… apoi i-am dat iarasi drumul sa vad finalul.
    Aici e vorba despre o casnicie cu totul bolnava, in care cei doi nu numai ca nu se iubesc, ci isi fac rau unul altuia in mod voit, imi aduce aminte de Pascal Bruckner…
    Tipa joaca impecabil, fiind un mixt de frumusete, cruzime, viclenie, senzualitate, nebunie, iar Ben Afflek e impasibil, ca de obicei, plictisit vizibil de casnicia sa. Incapabil sa se ridice la standardele nevestei lui, sfarseste deziluzionat in surogate, precum jocurile pe computer si aventurile extraconjugale. Mitul ca ei vor fi altfel decat celelalte cupluri se spulbera rapid, doar ca, Amy vine cu planul B, si asa, cu orice pret, devin iarasi senzationali. Senzationali de dragul consumismului mediatic, unde povestea lor infloreste si castiga noi si noi dimesiuni.
    Finalul e ciudat de-a binelea, nu-i cu happy end. Ti se face parul maciuca, si vorba unui comentator barbat: „Dupa filmul asta, mi-i frica de nevasta-mea. ”
    Mie, dupa filmul asta mi-e frica de David Fincher.

    1. Deși e limpede că toate sunt exagerate – ca-n filme – cred că implicațiile scenariului sunt realiste în contextul actual: nu există o bază reală pentru o încredere suficientă între oameni, încât să poată păși ”de bună voie și nesiliți de nimeni” în căsătorie. Există un milion de motive care se pot aduce proiectului de a urma sfatul lui Pavel pentru celibat și doar vreo două-trei care să ne convingă să facem pasul. Filmul nu ne încurajează deloc, nici Pavel: în hăul lăsat de acesta noi, cei care pretindem că ”e ceva” totuși cu căsătoria asta, trebuie să ne construim mărturia. Sub acest aspect, găsesc filmul – în ciuda gustului amar pe care îl lasă – ca fiind o bună provocare: se va vedea în căsniciile noastre un strop din frumusețea relației dintre Hristos și Biserică sau împărătșim și noi același cinic câmp de bătălie?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s