Cinepastilă (22) – The Imitation Game (2014)


The_Imitation_Game_poster
Sursa: wikipedia.org

În primă instanță, de fapt cam până pe la jumătatea lui, filmul mi s-a părut dezamăgitor de simplu, predictibil și plictisitor (senzație pe care am trăit-o și la vizionarea unui oarecum similar A Beautiful Mind). Așteptam clenciul, acel element narativ capabil să confere o miză scenariului. Chiar și alternanța perioadelor diferite din viața lui Alan Turing mi s-a părut neconvingătoare, o găselniță menită să mai primenească puțin o poveste destul de searbădă. Apoi, la un moment dat, practic din nimic, răsare în deșertăciunea faptelor ea, ironia. Da, ironia molcomă, ascunsă într-un fapt istoric obscur, armă letală a omiliilor contemporane despre acceptare, despre normalitate și despre inimaginabil … Căci e o ironie, fără îndoială, să vezi cum un om care a pus umărul la distrugerea unui regim care încerca să impună un anume proiect de normalitate peste o întreagă omenire (cel nazist) cade victimă unui alt proiect standardizant, unul aparent pașnic, dar nu mai puțin odios. E o ironie să vezi cum nebunia este biruită în baza lipsei de cumințenie a păcătoșilor, nu din pricina pioșeniei drepților.

Este vorba despre proiecte produc întodeauna aceleași rezultat: depersonalizarea proscrișilor, a celor care nu se potrivesc normativelor impuse prin lege de către ”cei puri”. Evreii au fost deposedați în lagăre de propriile nume, contabilizați sub forma unor numere de identificare; Alan Turing este deposedat de frumoasa lui nebunie și ajunge să nu mai știe cine este el. Identitatea personală, axă vitală a existenței unei persoane, devine parte dintr-un proiect mult prea mare pentru cel ce nu se potrivește proiectului comun. Nu mă mir că la final am descoperit în mine același sentiment pe care îl aveam odinioară lecturându-l pe Kafka: o perplexitate seacă precum valea Iordanului în zilele de secetă din vremea lui Ilie, o uimire resemnată a unui ingrat călător în fața nimicitorului hău al lipsei de coeziune ce caracterizează o gloată rătăcită și rămasă de pripas, ce a mai rămas din omenire, după după moartea lui Dumnezeu.

Alan este – n-o să vă placă – un model hristic. Aduce binecuvântări nebănuite celor mulți, împlinește o tainică lucrare prin care molima vremii sale va fi învinsă, dar, în loc de mulțumiri, se alege la sfârșit cu batjocuri, cu dispreț, cu marginalizare. Se aseamănă în această privință cu un alt film de același calibru, Zwartboek (2006), în care tipul hristic este ilustrat de o curajoasă femeie, o eroină care va culege și ea după cruntul război ”mulțumirile” celor pentru care s-a jertfit. Transpare în ambele filme acel sâmbure păcătos care încolțește în multe inimi necredincioase astăzi: cel ce ne aduce mântuirea trebuie să fie vrednic de omenia noastră, să merite onoarea de a se numi salvatorul nostru. NOI decidem cine ne este Împărat; așa a fost dintotdeauna.

Merita o statuie acest Alan Turing, pentru contribuția sa la înfrângerea Germaniei lui Hitler. În loc de asta, s-a ales cu scuzele postume și, evident, tardive ale Reginei, la vreo câteva decenii după moartea sa. The Imitation Game este un film trist, tare trist, așa cum sunt majoritatea filmelor despre har, despre frumusețea și izbăvirea care vin taman de acolo de unde nu e voie. E incomod ca o predică în care cel de amvon nu și ia ochii de pe tine în timp ce vorbește. E derutant, într-un fel, pentru că ai impresia că este vorba despre Alan Turing, nefericitul geniu care a îngenunchiat mașina de codificare nemțească din timpul războiului. Dacă ești suficient de atent, realizezi că filmul este despre tine, despre axa propriei tale lumi, una poate prea vârtos proptită în autoneprihănirea-ți. Realizezi măreția harului ți se oferă, de unde nu te aștepți, și sluțenia refuzului tău de a face parte celor în nevoie din apa care îți potolește și ție setea acum.

Alminteri, filmul poate fi considerat unul obișnuit, neimpresionant. Îmi place cum interpretează actorul principal, dar atât. Întreaga frumusețe a lui se reazămă pe această magistrală coincidentia divină a unor indisolubile contraste în viața unui om prin care Dumnezeu a făcut o minune, așa cum numai El știe să facă: nu prin cine aleargă, ci prin cel de care se îndură El, întru a sfărma odată și odată a noastră grozavă neîndurare …

Anunțuri

Un gând despre “Cinepastilă (22) – The Imitation Game (2014)

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s