Cinepastilă (22) – Perfect Sense (2014)


"Perfect Sense" by Source. Licensed under Fair use via Wikipedia
„Perfect Sense” by Source. Licensed under Fair use via Wikipedia

Asemănările cu Blindness (2008) nu sunt puține. Nici deosebirile, cu mențiunea că acestea, în general, sunt în favoarea filmului despre care vă vorbesc astăzi, parcă mai bine făcut și mai profund în modul de explorare a mizei scenariului. Problema de fond este tot cea a relaționării omului cu lumea din jurul său prin simțuri. O molimă necunoscută, incontrolabilă și, evident, fără leac face ravagii într-o lume aparent așezată confortabil într-o matrice existențială autosuficientă în toată complexitatea ei. O lume în care s-au stabilit legături durabile între participanții la acest magnific concert social, recunoscut între noi sub numele subversiv de conviețuire; aceștia au reușit să-și extindă capacitățile de relaționare la mediu, prin ceea ce McLuhan numea odată ”extensii ale simțurilor, ale minții și trupului”, în moduri tot mai sofisticate și mai eficiente. Cu toate acestea, cele cinci simțuri naturale rămân pe mai departe vitale acestei relaționări. În afara unei decente funcționări a acestor simțuri, toate acele extensii – gadgeturi, media, proteze, internet șamd – nu ne sunt de nici un folos.

Și totuși …

Filmul face aluzie, cumva, la un al șasela simț, cel prin care noi, oamenii, ne găsim unii pe ceilalți. Este poate ultimul care va fi afectat de molimă, cine știe. Cert este că și în absența mijloacelor naturale sau artificiale de a ne găsi urmele prin lume, acest simț perfect ne ajută să ne intersectăm pașii atunci când este nevoie, când ne dorim acest lucru din toată inima. Din această perspectivă, găsesc că Perfect Sense este un film mistic; ne propune să luăm în considerare posibilitatea ca legăturile dintre noi să nu se bazeze în mod primordial pe cunoașterea pe care o dobândim unul despre celălalt prin simțuri, datorită faptului că ne vedem, că ne recunoaștem tonul vocii sau că ne atingem. Poate că simțim mai multe unul despre celălalt, dar ne lăsăm orbiți de atâta paradă vizuală, asurziți de atîtea voci stridente, amețiți de prea multe miresme. Poate că spațiul în care ne recunoaștem cu adevărat îl experimentăm prin intermediul altor ”extensii ale spiritului”, de felul acelora prin care Îl simțim , în clipe de mare har și binecuvântare, pe Cel nevăzut, din ascuns …

Patologia despărțirii de senzații este impresionantă. Tragismul ei este extrem de lapidar eludat în mentalul colectiv, pe fondul unui suspect optimism cu privire la viitor. Omul se adaptează repede la noua lume în care este aruncat prin cedarea unui simț. Continuă să meargă la restaurante, deși nu mai poate simți mirosul mâncării, iar mai târziu nici gustul ei. O face pentru a fi împreună cu cei dragi sau pentru a se hrăni cu amintirea preparatelor de odinioară. În absența cunoașterii atributelor esențiale ale unui preparat culinar – miros și gust – se mulțumește cu platingul, cu aspectul vizual. Mă gândesc că asta se întâmplă astăzi cu omul necredincios, dar încă bisericos: în absența acelei facultăți esențiale a spiritului, cea de a-I răspunde cu închinare Creatorului Său, datorită căreia are acces la cunoaștere profundă alumii, pe măsura Celui ce a adus-o în ființă, omul se mulțumește cu aparența lucrurilor, cu cele ce-I izbesc într-un mod cât mai provocator simțurile biologice.

Scena în care ce și-au pierdut simțul auzului continuă să cânte la intrumente, părând că se bucură în continuare de muzică, deși nu mai pot să audă ce sunete produc, e genială. Ea descrie o experiență mimetică – ritualică (?) – spectaculoasă, atingând dimensiunile dramatice ale unei tragedii antice: este retrăirea unei senzații, în absența ei, prin imitarea tuturor circumstanțelor care odinioară ofereau accesul la acea senzație. E drama imposibilei întoarceri, a falsificării experienței mitice prin surogate ritualice care vor ține loc, în conștiința participanților, de reprezentare a realității. Cum ar fi, creștinule, să mergi la biserică doar pentru ca acolo, în acel mediu special, să retrăiești experiența credinței pe care o aveai odinioară, dar care acum s-a tocit iremediabil din pricina atâtor necazuri adunate pe lume?

Dacă e să evidențiez o hierofanie în Perfect Sense, mi se pare că cea din scena finală este cea mai frumoasă. Avem toate condițiile asigurate pentru ca doi oameni să se piardă – mă rog, aproape toate – și totuși ei se găsesc unul pe celălalt. Îmbrățișarea lor este superbă, una din cele mai frumoase pe care le-am văzut într-un film, de la Crash (2004) încoace. Exprimă o încredere deplină între cei doi protagoniști, tocmai acum, în penuria de senzații: este însă încrederea care nu a existat în vremurile bune (deh, urechea te minte, ochiul te înșeală…). Paradoxul este intens. El îi amintește spectatorului de acel sentiment, adesea bine ascuns în maldărul de necesități cu care ne-am împovărat visele, de tânjire după regăsirea în celălalt. Îi amintește de simțul perfect. Atât.

Anunțuri

2 gânduri despre “Cinepastilă (22) – Perfect Sense (2014)

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s