Tentații asupra luptei cu ispita – 1 Corinteni 10:13 (revizuire)

La o postare scrisă cu vreo doi ani ȋn urmă, ȋn toiul discuţiilor despre protecţia lui Dumnezeu (dacă este ea promisă sau nu ȋn Noul Testament, aşa cum o ştim noi din Vechiul), s-a adus ȋn discuţie şi  un verset din Prima epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni, în capitolul 10, verset 13:

Nu v’a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s’o puteţi răbda.

Mi-am exprimat atunci unele ȋndoieli cu privirea la calitatea de promisiune a versetului de mai sus, apoi le-am detaliat într-o postare separată. Recitind-o, găsesc cu cale că e vremea unei cizelări a acesteia, la doi ani distanță; nu sunt modificări majore, doar câteva tușeuri datorate, mă gândesc eu, și celor adunate între timp gând și faptă.

O primă observaţie de fond se referă la ştacheta ispitelor despre care apostolul vorbeşte aici: omenescul (expresia „puterea omenească” este o perifrază cornilesciană). Emanuel Conţac ne propune ȋn a sa traducţie: “Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie omenească.”. Desigur, ideea nu este că am putea pune în discuție și altfel de ispite, deosebite ontologic de cele omenești, cum ar fi, de plidă, ispitele îngerești. Acesta este un prim motiv pentru a considera abordarea cu ”ștacheta” ca fiind problematică. În orice caz, ea necesită niște nuanțări.

Totuși, în fraza următoare este menţionată din nou această limită de netrecut: “peste puterile voastre”. Aici există un element de promisiune bazat pe credincioşia lui Dumnezeu: El nu va ȋngădui ca această ştachetă să fie depăşită. Pare destul de clar.

Vor fi existat oare creştini corinteni care să se plȃngă de ispitele grele cu care aveau de luptat ȋn Corint? Tot ce se poate. Corintul era un candidat bun pentru a fi desemnat drept  poligon de testare a conduitei morale a unui creştin: oferea o gamă largă de ispite, pentru toate gusturile şi pentru toate pretenţiile. Curvie ȋn diverse forme, idolatrie, experienţe mistice “adȃnci”, propovăduiri spiritualiste, dispreţ ȋntre categorii sociale bine delimitate, acte de cult pervertite, toate astea sunt lucruri care descriu doar spuma corupţiei de acolo. Biserica din oraş era martora acestor lucruri şi, după cum se poate intui din cuprinsul întregii epistol, făcea cu greu faţă acestor provocări.

Capitolul 10 din epistolă rememorează o istorie tristă, cea a poporului răscumpărat din Egipt, cel care, după toate cȃte le-a văzut şi gustat din partea lui Dumnezeu în istoria Ieșirii, a clacat fără glorie ȋn faţa unor ispite asemănătoare: idolatrie, curvie, cȃrteli, pofte nestăvilite.

Indiferent de felul ȋn care s-au comportat ei sau de felul ȋn care v-aţi comportat voi ȋn faţa ispitelor, un lucru e cert: ştacheta omenescului n-a fost depăşită, le spune Pavel destinatarilor scrisorii. Corintenii nu se luptau cu păcate noi, nemaiîntâlnite până la ei; într-un anume sens, ei ne confirmă în frământările lor adevărul trist cărui Karl Barth i se făcuse ecou odată, cu privire la curgerea istoriei, anume că omenirea nu face altceva în omenescul ei, decât să rostogolească zi de zi pe urmele primilor doi oameni, grozăvia păcatului originar din Grădină …

Dar oare a fost ștacheta aceasta depăşită vreodată ȋn istorie? A existat vreun om, dintre cei menţionaţi pe paginile Scripturii, care să poată pretinde că a fost ispitit peste limita umanului? Eva? Cain? Avraam? Iuda? Iosif? Nadab şi Abihu? Moise? Saul? David? Solomon?

Se pot invoca situaţiile de ȋmpietrire (Faraon) sau de intervenţie directă a lui Satan (Iuda), ca exemple de provocări peste limita omenescului. Totuşi, ele nu au fost ȋnfăptuite decȃt după perioade ȋn care acesti oameni au căzut testul omenescului.

Ȋn privinţa Mȃntuitorului, din pricina capitolului 12 din Evrei (“Voi nu v’aţi împotrivit încă pînă la sînge, în lupta împotriva păcatului”), aş putea ȋnţelege că s-a ajuns la o limită pe care noi nu o putem pricepe. Ȋn rest, impresia mea este că Pavel a afirmat ȋn prima frază a versetului pe care ȋl discut aici un fapt la fel de cert precum gravitaţia. Nu avem de răbdat ȋn faţa unor ispite de dimensiunile iadului, ci toate cȃte ne ajung sunt omeneşti. De aceea, fiecare ȋnfrȃngere ni se poate imputa ca păcat, pe bună dreptate; nu poți să-i impuți cuiva, pe drept, neatingerea imposibilului, așa cum nu poți să-i impuți unui copil eşecul ȋn ţinerea sub control a unor pofte ȋn faţa cărora chiar și adulţii sunt neputiincioși (gândiți-vă la droguri, de pildă).

Da, respectarea aceastei ştachete este asigurată de Dumnezeu cel credincios. El are grijă ca ea să nu fie depăşită. Nu Poate fi privită ca o promisiune; totuşi eu cred că acest tip de providenţă se modelează, asemeni altor realităţi providenţiale pe care suntem ispitiţi – nu peste puterile noastre – să le privim separat de credincioşia Lui (cum ar fi şi păstrarea sufletului omului după moartea trupului, ȋnţelegere asociată periculos de aproape de conceptul grec de “nemurire a sufletului”), sub frumuseţea adevărului enunţat de acelaşi Pavel ȋn Epistola sa către Coloseni 1:17:

El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.

Ȋn ce priveşte mijlocul … nu ȋncetez să mă minunez de alternanţa timpurilor verbelor din ȋntreg versetul. E ca o piesă muzicală căreia vrei să ȋi prinzi ritmul. Prefer să nu ȋi stric armonia cu subtilităţi de greacă: există specialişti ȋn domeniu (Marius Cruceru, Emanuel Conțac etc) pe care ȋi puteţi ȋntreba, şi sunt convins că vă vor furniza cu plăcere răspunsurile dorite.

Observ ȋnsă aici o mică provocare: dacă ispita care vine peste tine nu depăşeşte puterea ta – ţi s-a garantat asta, nu? – atunci n-ai nevoie de un mijloc special, divin, pentru a o birui. Te vei descurca. Vei găsi tu o cale, căci eşti om, nu plantă. Ȋţi vei folosi puterea ta, mai mare decȃt cea a tentaţiei, pentru a o birui.

Şi totuşi, Dumnezeu a pregătit un mijloc … Ce folos?

Aici, zic eu, mesajul paulin își descoperă din plin profunzimea. Aici e paradoxul, pentru cp se vorbește despre un lucru de care te-ai putea lipsi, dar care îți este de o neapărată trebuință. Aici intri tu în scenă creștine: ai o alegere de făcut.

Să vă explic. Dacă i-aş spune soţiei mele: poţi să sari peste acest şanţ, dar eu sunt gata să te iau ȋn braţe şi să te trec peste el, ea va trebui să facă o alegere. Ambele oferte sunt interesante, palpitante şi presupun riscuri; fiecare are frumuseţea ei de netăgăduit, deşi prima va fi amendată doctrinar de unii cȃrcotaşi ȋn ale harului. Realitatea este că pentru a trece dincolo de șanț scumpa mea soţie nu va putea folosi ȋn acelaşi timp ambele metode. Mai important, efectele alegerii ei asupra relației noastre vor fi diferite. Mai multe nu vă spun, cine are inimă de priceput pricepe.

Pavel le vorbeşte unor corinteni “tari” aici. Eu aveau cunoştinţe teologice solide şi se simţeau suficient de puternici pentru a trece printr-un templu păgȃn, chiar să mănȃnce la masă acolo, fără să fie vătămaţi ȋn vreun fel. Aceste fapte se ȋncadrau ȋn limitele puterilor lor. Că doar “un idol este nimic”, nu-i aşa?

Da, sunteţi tari nevoie mare, le răspunde Pavel, mai tari decȃt ispitele care vă ies ȋn cale. Totuşi, Dumnezeu v-a pregătit un mijloc. Just in case, cine ştie …

Cred că e mai mult chiar decȃt un just in case, decȃt o cordă de siguranţă pentru acrobat. E o subtilă, blȃndă şi deloc manipulatoare chemare ȋn palma Lui. De aceea, deși oferta această nu pare să ne ofere un „serviciu” de neapărată trebuință, e musai să avem parte de el.

Dincolo de rostul său de a funcţiona ca o promisiune – ȋn ochii mei, tot ce am scris pȃnă acum este descrierea unei perspective personale – acest verset ȋmi pune o ȋntrebare: pe ce voi conta ȋn faţa ispitei celei mici, una care nu-mi depăşeşte puterile? Pe mine sau pe puterea Lui, care se face cunoscută în slăbiciune? Răspunsul se traduce ȋntr-o ȋntreagă istorie ce se va așterne în continuare, iar asta pentru nu mijlocul este esenţial aici, ci ȋncotro mă ȋndrept și cine mă însoțește într-acolo …

Nu pretind că am descoperit roata, nici că aşa ar trebui să vedeţi şi voi lucrurile. Admit că este posibil să greşesc. Dacă aşa este, arătaţi-mi unde scȃrţȃie reflecţia mea. Ȋn caz că o iau ȋn rătăcire, este de datoria voastră să nu mă lăsaţi ȋn pace. Mă interesează răspunsuri deschise, sincere, argumentate, constructive.

Rezum, interogativ:

De ce promisiune? Ȋnseamnă că pentru fiecare ispită există o metodă anume – procedură, prescripţie etc – de biruire a ei?

Cum, dar mai ales de ce, se aplică acest verset celor aflaţi ȋn dependenţe chimice (droguri, de pildă) sau de altă natură (dependenţe sexuale)? Cum funcţionează ideea de mijloc ȋn cazul homosexualităţii (sper să veniţi aici cu ceva mai consistent decȃt exemplul unor lucrări precum Exodus …)?

Justifică acest verset şcolile de metode? Ştiţi despre ce vorbesc, de vindecare, de eliberare, de consiliere etc. Nu că acestea nu ȋşi au locul lor (unele dintre ele sunt chiar folositoare), dar sunt ele mijlocul amintit ȋn acest verset?

La fel ca ȋn cazul darurilor duhovniceşti, ȋntreb: poate fi mijlocul acela de biruire a ispitei privit independent de dătătorul lui (ar putea funcţiona oricȃnd, cu oricine, oriunde, numai să ȋl cunoşti şi să ȋl pui ȋn practică)?

Acum e rȃndul vostru …

Publicitate