Cinepastilă (24) – Ida (2013)


Ida_(2013_film)

Dacă e să fiu cinstit cu Unbrocken-ul Angelinei, trebuie să încep prin a spune că Ida e un film fain, care însă îmi displace din pricina lipsei de originalitate. Pare încropit după Transcendental Style in Film, manualul de filme sacre al lui Paul Schrader; sobrietate vizuală, minimalism în fotografierea cadrelor, dialoguri puține, coloană sonoră fără muzică (cu excepția finalului). Întârzierea cadrelor pe unghiuri care nu pun în evidență subiecții umani, care par să ignore ceea ce spectatorul și-ar dori să vadă, produce efectul pe care un Yasajiro Ozu l-a consacrat în cinema cu mai bine de o juma` de secol în urmă. Călugărița prostită  să calce pe bec – am pariat în mintea mea încă din primul sfert de oră că așa vor decurge lucrurile … și am câștigat – a mai jucat parcă și în Viridiana lui Bunuel. E adevărat, staza finală – cea care ar trebuie să ne rămână pe retină după vizionare – este una fluidă: e singura parte în care imaginile sunt filmate la liber, agitația mișcărilor camerei de luat vederi fiind alăturate într-un paradoxal mix existențial cu serenitatea Coralului BWV 639 (Ich ruf zu dir, Herr Jesu Christ) de Bach – replică sarcastică, mi-a părut mie la Călăuza, dar poate exagerez …

„Și pe urmă?”, întrebarea fetei care înțelege că în istorie întotdeauna, după fiecare pas prin viață, va exista un după în fața căruia să-ți pierzi mințile, e singurul lucru care m-a impresionat cu adevărat în film. Atunci când plonjezi în istorie există întotdeauna un după pentru care să îți faci griji și un înainte dureros. Mi se pare că ea a înțeles ceea ce noi încă ne căznim să pricepem, în cercul acesta strâmt al împrăștierii într-o lume mult prea mare în posibilități și oferte: acolo, în Centrul Lumii ei, toate sunt după, iar înainte este doar … hm, aici Paweł Pawlikowski nu cred c-a nimerit-o, așa că mai bine completați voi spațiile goale, mie mi-e teamă …

Ida e genul de film care încă mai face impresie. Nu vedem așa ceva foarte des, nici nu ne dorim asta. Odată la zece ani dacă se mai trezește vreun deștept să facă unul nu ne supărăm, cum nu s-au supărat nici americanii care s-au grăbit să-l premieze cu Oscar. Însă, dacă un film transcendentalist o să mai pupe vreun premiu al Academiei în următorii șapte-opt ani, ”cuțu” să-mi ziceți, că nu mă supăr …

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s