Întoarcerea (via Rembrandt)


Rembrandt van Rijn, The Return of the Prodigal Son, c. 1661–1669. 262 cm × 205 cm. Hermitage Museum, Saint Petersburg Sursa: wikipedia.org
Rembrandt van Rijn, The Return of the Prodigal Son, c. 1661–1669. 262 cm × 205 cm. Hermitage Museum, Saint Petersburg
Sursa: wikipedia.org

Încerc să înțeleg cum poate o astfel de imagine să penetreze zidul unei autosuficiențe senzoriale tot mai acutizate de mersul acestui veac. Când văd un film, știu că mintea e ecranul; când privesc o fotografie – chiar dacă e vorba de una prelucrată digital – simt că cineva a dat still unui univers întreg, că a oprit timpul, lăsându-mi mie privilegiul unei experiențe în care eu decid cum va curge timpul prin albia de impresii și întrebări. Muzica, spunea Leibniz, e un exercițiu aritmetic al minții, care socotește fără contenire armonii și formule ce nu pot fi scrise pe hărtie, ci doar trăite clipă cu clipă. Pictura, cea mai veche dintre aceste forme de exprimare artistică, pare să folosească o cale paradoxală, una de sinteză: e un un still captat în conștiință, într-o nefirească liniște algebrică, fără a fi cu desăvârșire static – într-o pictură cum este acesta a lui Rembrandt nu vezi doar o clipă înghețată, ci întreaga poveste. E viața unui fiu pierdut și regăsit deopotrivă, proscris și îmbrățișat. Sandalele-i rupte ne mărturisesc grozăvia rătăcirii, dar chipul său, găsindu-și liniștea în îmbrățișarea tatălui, ne liniștește în fața tainei întoarcerii acasă. Casa sa, axa universului său, odinioară cât lumea de mare, este acum străjuită de brațele părintelui său. Lecția a fost însușită, fără multe cuvinte. În timp, într-o succesiune de prezenturi devenite trecut, într-un viitor pe care îl poți citi doar dacă te vei distanța suficient de mult de al tău, cel de care te îngrijorezi atunci când nu admiri tablouri ….

Ești prezent acolo, în acel univers, totuși la câțiva metri (centimetri, dacă privești la ecranul unui laptop) de el. Ești în poveste, dar nu poți contribui cu nimic la desfășurarea ei. Ești imanent și transcendent istoriei așternute pe pânză. Fără să o pipăi, fără să o miroși, fără să o guști. N-ai nevoie de toate simțurile (vă mai amintiți finalul din Perfect Sense?). De fapt, adesea, unele dintre acestea ne încurcă, în loc să ne faciliteze experiența privirii. Ne-au fost date mai multe simțuri ca să avem de unde alege, nu ca să ne pierdem în jungla senzațiilor iluzorii pe care o sinergie a lor ar putea-o construi în jurul nostru. Credința vine în urma auzirii; slava Singurului născut din Tatăl se vede; gustăm bunătatea Domnului; răspândim în jurul nostru miresmele vieții; rănile Domnului – la nevoie – pot fi pipăite. Luăm câte una, pe rând, fiecare fiind adecvată unor anume treceri dincolo de profanul aparențelor … Fiul risipitor al lui Rembrandt, prin excelență, se privește. Nu doar cu ochii, înțelegeți bine.

Îi văd pe ambii fii. Mă recunosc în fiecare dintre ei. Aș vrea să fiu ca tatăl. Ce bine ar fi ca întreaga lume de minciuni, în care m-aș putea lesne pierde dacă n-ar avea cineva grijă de mine, să fie asemeni celei din tablou, în întuneric! Ce bine ar fi să nu am alt temei al liniștii mele pe astă lume decât cele două mâini ale Tatălui, odihnite pe umerii mult prea încordați sub poveri!

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s