Vămile neputiinței – UNU


Și, uite așa, m-am îndepărtat de casă. Am ieșit din lumea mea, iar acum, de o parte și de alta, încep să apară obiecte cu care nu sunt familiarizat. Nu-i vorbă, casele seamănă între ele, dar găsesc repere noi: pe un gard, așezată pe un stâlp puțin mai gros decât ceilalți, șade o pisică. Mă privește prudentă, gata să o ia la sănătoasa în caz de nevoie, dar apoi, convinsă de totala mea neimplicare în afacerile ei, se relaxează mai departe în același loc. Sper să fie acolo și când mă voi întoarce.

Lumea crește în jurul meu; se construiesc parcă și mai multe case, ulița se întinde tot mai descurajator în depărtare. Însă muntele tot nu vrea să se apropie de mine. Simt că nu am crescut deloc de la ultimul prânz. Parcă pierd din înălțime cu fiecare pas pe care îl fac.

La început Dumnezeu a creat o lume mică, mititică de tot, o cuprindeam dintr-o privire, într-o clipită. Prea mică pentru mine, mă strângea puțin pe la încheieturi. Apoi ea a început să crească. N-am vrut să o pierd din ochi, să-i las împlinirea străină privirii mele. Dar ochii mei începuseră să vadă tot mai departe. Și, uite așa, într-o zi, am văzut muntele. Era ziua în care Dumnezeu tocmai se odihnea de lucrarea pe care o făcuse și-mi aștepta părerea despre toate astea. Am decis că nu Îi voi da un răspuns până nu voi o vedea pe toată. Va trebui să mai aștepte; eventual, dacă tot mă iubește, să-mi mai dea câte un ghiont înspre direcția bună de urmat.

Și așa am purces la drum …

– Mai e mult de mers, ce zici? întreb.

Nu te vei opri niciodată.

– Păi, în cazul ăsta, nu era mai bine să rămân acasă?

Fără să aștept un răspuns, fac cale întoarsă. Poate că mergând înapoi, voi reveni la statura mea normală. Pentru moment, nu mă mai interesează muntele.

Strada e la fel de monotonă, casele nu îmi spun nimic nou. În spatele meu totul se acoperă cu uitare … Nu mai ține minte pe care dintre stâlpii de gard văzusem pisica aceea. Sper că nu m-am rătăcit!

Acasă, zici … Ce înseamnă acasă?

Mă opresc. Singurul lucru pe care îl mai percep în mișcare în lumea pe care Dumnezeu a creat-o pentru mine e vântul dinspre miazănoapte. El o ține în mâna Sa, așa că pot să las hățurile gândurilor un pic mai libere, fără riscul de a mă pierde.

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s