Suntem de poveste. Cititorii știu despre noi doar atât cât scrie în carte. Rătăcim printre pargrafe, ne împiedicăm uneori de virgule și ne ascundem după chinuitoare semne ale mirării. Ne agățăm de semne de carte, sperând că data viitoarea lectura va fi reluată plecând de la majusculele numelor noastre. Și, da, sperăm să fie o poveste de spus, un sens de buchisit, un vis de trăit, încă o filă de întors după fiecare capitol. Iar cartea, de data asta, nu se scrie singură, așa cum pretind unii scriitori, ci crește pagină după pagină prin acela care este Cuvânt, izvorul tuturor celor tastate, tipărite sau scrise de mână – în Gothic sau Arial, caligrafic sau cu ștersături, cu cerneală sau în unități de reprezentare – de la Cuprins și până în veșnicia de netăgăduit a Bibliografiei, amin.
Ne plac cei ce citesc printre rânduri. Fără voia lor, scot dintre coperți, zenitul. Prin ei, chiar după ce cartea a fost închisă și pusă înapoi pe raft, în măreața bibliotecă, trăim în continuare, fără să ne pese câtuși de puțin de absența diacriticelor …
dyo 
1 comentariu