Evanghelia după Monte Cristo sau „Dumnezeu crede în tine”

Nu, v-o spun cât se poate de limpede, Isus Hristos n-a zis că „în cine cred Eu, are viața vecinică”. Nu găsim pe paginile Scripturii vreun autor care să implice că „Dumnezeu crede în tine”. Dar a zis-o Părintele Faria în filmul The Count of Monte Cristo (2002), iar apoi, epigonic, Iosif Țon într-un clip care probabil că face mai multe furori decât merită, tocmai din pricina acestui mesaj excentric. Recunosc, astfel de afirmații îmi smulg cel mult un zâmbet amar. Cei ce s-au perindat prin cercuri carismatice înțeleg asta: este genul de mesaj care prinde în astfel de medii. Chiar și metodologia este similară: se agață o omilie cu un profund caracter devoțional de câte un verset citit și interpretat în moduri surprinzătoare, fie pe ideea „de fapt, în original, spune altfel”, fie pe asocieri semiotice bine meșteșugite, fie pe sentimente care izbucnesc meteoric în pustia de moarte a pasiunii care însoțește cam tot ce mâzgălim pe pereții lumii în zilele astea. De aceea, cred că și în absența unei expertize în domeniile care pot ajuta la elucidarea sensurilor unui verset ca Galateni 2:20, un enoriaș cu scaun la cap va intui – corect, zic eu, alături de majoritatea exegeților acestor rânduri – că nici pe departe autorul n-a intenționat să ne vorbească acolo despre credința lui Dumnezeu în om.

Nu interpretez, nu calc pe un teritoriu care nu-mi e pe măsura pasului dobândit în pregătirea-mi, nu sunt de capul meu (am învățat asta de la prietenul Vasile). Sunt omul din bancă, în primele rânduri. Și sunt, ca de obicei, nedumerit. Ce se întâmplă dacă eu nu cred că Dumnezeu crede în mine? Mai funcționează versetul?