Iconoclastic cinema?


My word-based faith may need to adopt a more sacramental approach to seeing and believing. Signs and symbols enhance Catholic and Orthodox worship. Candles, colors, and vestments (costumes) play important parts in Lutheran and Episcopalian liturgy. Sacramental churches are teaching sermon-centered Protestants how to worship with their eyes wide open. In the Orthodox Church, icons serve as “windows to heaven,” collapsing the time-space continuum, simultaneously dignifying the material world and transporting the icon viewer to a transcendent realm. Some may resist the postmodern recovery of a more visual faith. It calls up ancient controversies regarding icons. While most of the debate rages over prohibitions against graven images, much of the anxiety regarding images involves sexuality, how depictions of the body affect our body.

[…]

The idol that today’s iconoclasts may need to smash is the fear of images. In A Grief Observed, C. S. Lewis wrestles with his tendency to turn God into an idol. He writes, “Images of the Holy easily become holy images—sacrosanct. My idea of God is not a divine idea. It has to be shattered time after time. He shatters it Himself. He is the great iconoclast. Could we not almost say that this shattering is one of the marks of His presence? The Incarnation is the supreme example; it leaves all previous ideas of the Messiah in ruins. . . . The same thing happens in our private prayers. All reality is iconoclastic.” God can be counted on to smash whatever we’ve made too sacred. Perhaps our fear of images will come tumbling down amid our efforts to forge a postmodern faith.

Craig Detweiler in Robert K. Johnston, ed.

Reframing Theology and Film: New Focus for an Emerging Discipline

(Grand Rapids: Baker Academic, 2007), pg. 32.

Anunțuri

Un gând despre “Iconoclastic cinema?

  1. Dyo, dacă îmi este îngăduit, în spirit irenic, aș face două comentarii.

    Întâi, autorii spun corect că icoanele sunt ferestre către Împărăție (cum sugerează și titurile unor volume de poezie ale lui Ionatan Piroșca: Ferestrele Împrăției și Trecerea prin Icoană. Este aproape corect și când ei spun că „semnele și simbolurile” amplifică, sporesc închinarea, dar acest adevăr este parțial, căci s-ar putea înțelege că rolul acestora este unul funcțional, decorativ, de proptele opționale, la fel cum un spațiu de birou arată mai bine dacă plasăm flori la colțuri și ilustrații urbane pe pereți. Însă noi vedem aceste elemente (semnele și simbolurile) ca decurgând natural, armonios și holistic din însăși centrul vieții creștine. Este adevărat că se poate sluji o Liturghie și fără icoane, și fără veșminte deosebite, și fără psalmodiere, și într-un spațiu arhitectural „neutru”, dar lăsată în libertate Biserica ar redescoperi acest „veșminte” vizuale, auditive și olfactive ale conținutul de credință creștin, care transmit aceeași învățătură și care se deschid spre același tărâm spre care arată și învățătura verbală sau scrisă. Noi vedem o echivalență și o completare între multiplele forme de transmitere a învățăturii de credință: fie verbal, fie vizual, fie în alt fel care implică omul în totalitatea sa cu toate simțurile sale create de Dumnezeu, simțuri destinate să poate recepta sacrul.

    Al doilea, reîntâlnesc aici citatul din CS Lewis. Apreciez și aici intuiția lui Lewis că ideile noastre despre Dumnezeu pot fi idoli, dacă nu corespund realității lui Dumnezeu care este dincolo de ființă și existență, și în același timp in ipostasul Fiului este perceptibil nouă ca om, cu tot ce implică umanitatea, inclusiv posibilitatea reprezentării vizuale. Dar apoi Lewis spune că Dumnezeu ar fi marele iconoclast, care lasă în ruine toate ideile despre Mesia de dinainte de Întrupare. Cred că aici Lewis exagerează cam tare. Eu aș vedea mai degrabă că Dumnezeu lasă indicii bune, dar parțiale, căci taina trebuia să rămână taină, despre cine și cum va veni Mesia. Ideile profetice erau într-adevăr parțiale, și foarte neclare, dar ele nu au fost „sfărâmate”, ci împlinite, unite în arătarea deplină a Fiului, ca Fiu dinainte de veci al Tatălui și simultan și autentic chiar și după ridicarea la ceruri fiu după omenitate al Mariei, al omului. În contrast cu ideea că Dumnezeu ar lăsa în ruine și ar sfărâma ideile despre Mesia, îmi pare mai nimerită metafora aducerii laolaltă a unui puzzle și curățarea sau iluminarea potrivită a rezultatului.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s